Urmuz - Plecarea în străinătate

Din toate preparativele voiajului, cea mai mare parte erau îndeplinite; în cele din urmă, reuși să plătească și chiria, ajutat fiind de cele două bătrâne rațe ale sale, și care nici de astă dată nu-l lăsară să alerge la mila vecinilor. Singurul lucru ce îi cereau în schimb era să fie și ele primite, cel puțin o oră pe zi, în camera sa de lucru, care exala un așa de dulce și îmbătător miros de ciurciuvele. Se sui în corabie.

Sentimentul puternic și neînvins de tată îl trase însă înapoi la țărm, unde, cu o mișcare distrată și nervoasă și în mijlocul poporului iubit, își cusu două tampoane de sugătoare pe căptușala mucegăită a smokingului său, și imediat după aceasta, fără a mai pierde timpul, se furișă, neobservat de nimeni, în camera scundă din fundul curții, trecând la religiunea mozaică.

Nu mai avea nici un moment de pierdut. Intrase în al șaptezecelea an al existenței sale, lăsând în urmă un trecut glorios, și acuma zilele îi erau numărate. Singura dorință ce mai avea era să-și serbeze nunta de argint. În acest scop chemă pe toți argații și, după ce îi invită mai întâi să ciugulească din niște sămânță de cânepă, îi aruncă în o cristelniță de var. Urmară apoi trei impiegați definitivi de clasa treia și un arhiereu! El însuși, ca să poată liniști mulțimea, care începuse să cârtească, își ciunti trei degete de la mâna stângă și se sui apoi pe un scaun de cizmărie cu trei picioare, de unde, în sfârșit, spre satisfacția tuturor, ciocul său mătăsos putea să atârne, plutind liber și nesupărat de nimeni pe apa rece și proaspătă a părăiașului cristalin.

După aceea se sui din nou în corabie. Bătrâna sa soție refuză însă să-l urmeze, roasă fiind de viermele geloziei din cauza legăturilor de inimă ce bănui că el ar fi avut cu o focă. Totuși, conștientă de îndatoririle ei de soție și pentru a nu se arăta prost crescută, îi oferi la plecare ouă lipii, un caiet de desen de Borgovanu și un zmeu cu speteze “din patru”, pe cari el le refuză, cu indignare, scuturând niște alune într-un sac.

Ambițioasă ca orice femeie și neputând suporta afrontul unui asemenea refuz, netrebnica soție îl legă atunci cu o frânghie de umerii obrazului și, după ce îl târî în mod barbar până la marginea corabiei, îl luă și îl depuse fără nici o formalitate pe uscat.

Dezgustat de viață și încărcat de glorie și ani, își scoase căciula și luă tot atunci ultimele dispozițiuni cari erau și ultima voință. Renunță la toate titlurile și întreaga sa avere, se dezbrăcă în pielea goală, rămânând încins numai cu o funie de tei și, după ce în această stare mai privi încă o dată marea nemărginită, se sui în prima căruță cu arcuri ce întâlni în cale și, ajungând în goana cailor la orașul cel mai mare din apropriere, merse din apropriere, merse de se înscrise în barou…

CONCLUZIUNE ȘI MORALĂ

De vreți cu toți, în timpul nopții, un somn în tihnă să gustați,
Nu faceți schimb de ilustrate cu cel primar din Cârligați.

Ilie E. Torouţiu (1888-1953) - Din viaţă

Era pe la sfârşitul lui April. Omătul se topise şi numai pe alocuri, prin râpi îndosite, se mai ţinea câte un petec alb. Pe acolo căldura binefăcătoare de primăvară uitase parcă să se abată. Pâraiele – umflate de apă, pământul – moale ca aluatul, străzile – inundate de tină. Şi în dimineaţa dintâi de primăvară tina e închegată numai pe deasupra, căci, îndată ce înceată frigul nopţii şi dă soarele, ea începe să se rostogolească la vale, spre canaluri, ca un puhoi. Într-aşa o zi noroioasă îmi căzu sub ochi o scenă, care rămase adânc întipărită în sufletul meu.
Era o fiinţă în care văzui sărăcia întruchipată. Un bărbat se târa de-abia, de-abia prin noroi. De-a stânga lui păşea un tânăr de vreo douăzeci de ani. La întâia privire, faţa sumbră a acestui bărbat mă făcea să cred că ar fi un făcător de rele. Mai pe urmă, însă, înţelesei greşeala mea. Era un ţăran căzut în lanţurile mizeriei.
Tânărul care-l însoţea era feciorul său, student la liceu. Amândoi păşeau tăcuţi... Feciorul ducea o păreche de desagi goi în spate. Pe faţa lui palidă, galbănă ca o frunză dintr-o carte învechită, de-abia mai licărea o scânteie de viaţă. Ochii lui şterşi, de un umed cenuşiu, stăteau parcă de-a gata să se cufunde în adâncul capului. De sub gulerul cămeşii sale albe îi ieşea înafară gâtul lung şi uscat. Mergea alăturea de tatăl său, în pas legănat şi îngreuiat de gânduri.
De la amândoi – nici o vorbă. De la amândoi – nici un semn de viaţă! Numai un plescăit greoi, produs de tină, de opincile tatălui. Când ridica un picior în sus, i se vedea pielea călcâiului prin opinca spartă, iar când îl slobozea în jos, glodul ţâşnea în sus printre degete, căci opinca şi acolo era găurită. Sumanul de pe dânsul – sdreanţă din sdreanţă! Cu spatele aduse ceva înainte, cu faţa stinsă, încreţită de griji şi necazuri, cu fruntea nourată, se mişca încet-încet, târându-şi cu greu picioarele după el. Întregul său chip era parcă încremenit. Părea o stâncă înnegrită de loviturile furtunilor. Şi în acea fiinţă trăiau numai ochii, dacă trăiau... Aceştia erau aţintiţi spre pământ, cu care se luptau picioarele lui greoaie...
Aşa se duceau cei doi, fără să vorbească ceva întreolaltă. După un târziu abia, când erau să se despărţească, studentul zise către tatăl său:
- Tată, când mai vii pe la mine?
- Ştiu eu, dragul meu?, oftă bătrânul părinte.
- Vai, tată, nu uita de mine, că eu mor de foame!
- Eh, scumpule, d‘apoi tu nu ştii ce nevoie e şi acasă? Şi acei de acasă, săracii, se uscă de foame ca şi tine. Şi, apoi, cum pot să vin aşa de des încoace, n-ai văzut, când ai fost, de Crăciun, acasă, ce-i cu maică-ta?
Studentul fu cuprins de un oftat prelung, întrerupt:
- E tot aşa de bolnavă mama cum am lăsat-o?
- Da, scumpule, da, ea nu mai are multe zile.
- Spune-i, tată, că eu am să merg în curând acasă, să caute s-o găsesc în viaţă.
- Ei, şi când găteşti şcoala?, întreabă tatăl său.
- Hm! Trebuie încă mult să muncesc.
- Câte ghimnazii ai amu?
- Şepte.
- Şepte!... Bre, d‘apoi îs multe.
- Multe, tată, şi grele!
- Şi, apoi, câte ai de gând să faci de toate?
- Câte?, replică studentul.
- Da, câte? Vreo zece-unsprezece? Ha?
Pe buzele tânărului se trezi un surâs amar:
- Încă una, tată, şi apoi mă duc la popie. Am să împlinesc dorinţa mamei.
- Caută, măi băiete, şi învaţă, învaţă din răsputeri, zi şi noapte, şi te roagă lui Dumnezeu poate ţi-o ajuta, că doară-doară îi scăpa la o bucăţică de pâne mai uşoară decât a noastră, că, Doamne, greu îi de trăit în vremea asta fără carte; îi duce-o şi tu mai uşor, şi noi. Nădejdea noastră e la tine. Opt suflete aşteaptă tremurând ajutorul tău.
Studentul, în vreme ce-i vorbea tatăl său, ţinea capul plecat în jos, căci ochii îi picurau lacrămi fierbinţi de milă...
Se despărţiră. Întâiul nenorocit îşi luă calea spre bordeiul celorlalţi şepte nenorociţi, iar al doilea, studentul, spre cvartir. Pe drum îl ajunse un coleg de al său, care începu să-l apostrofeze:
- Ascultă, onorabile, aşa-ţi păzeşti tu cinstea de student?!
- Ce-i?, tresări el.
- Cu cine mergeai mai adinioară? Cine era nespălatul ăla? Cum nu ţi-i ruşine să mergi cu un cerşitor?
- Taci, dragă, era tatăl meu. A fost la mine, mi-a adus ceva de ale mâncării şi eu l-am petrecut puţin, zise studentul cătră colegul său, apoi intră în cvartir şi începu să plângă cu amar...
Opt suflete nădăjduiau ajutorul lui...
Opt nenorociţi aşteptau mângâierea lui.
Opt chinuiţi aşteptau de la dânsul alinarea durerilor lor...

Şi el... se simţea şi mai nenorocit decât ai lui de acasă“ 

(Ilie E. Torouţiu - Chipuri, Tipografia „Carmen“, 1912).

Traian T. Coșovei - Ultimele știri

După încă o ceașcă de ceai voi răsturna biblioteca.După ultimul fum de țigară voi sfîșia
tapetul cu pisici.
Îmi voi aminti ziua cînd au incendiat trupurile balenelor eșuate,
cînd domnișoara Ivonne a aprins vechiul candelabru din sufragerie.
Întins pe spate, voi visa cum îți tai părul
cu un briceag în formă de pește.

După încă o ceașcă de ceai
îmi vor bate din greșeală la ușă. Ca să mă apăr
voi rupe în bucăți ierbarul din școala primară. Ca să mă apăr
voi lua somniferul nemțesc cu nume de plantă exotică.
După ultimul fum de țigară
îmi voi aminti o adresă veche, voi vorbi ore întregi
despre tratamentul cu lipitori.

La sfîrșitul acestui poem
mă voi privi îndelung în oglinda liftului.
Sprijinit de metalul ei tulbure, cu degetele înfipte în toate etajele
voi dori să uit deodată
toate acestea.