George Ţărnea - Balada schimbului de vești

Sunt forma ta supremă de uitare,
Eşti frica mea supremă de trăit –
Iubindu-te, din ce în ce mai tare,
De trupul tău mă simt dezmoştenit…

Putând pleca, oriunde, în tăcere
Şi-aproape vindecat de ce-au furat
Modestele convulsii de plăcere
Dintr-un palat restrâns şi-niederat…

La poartă, câinii vor mai da să latre,
A bucurie, spre stăpânul lor,
Contaminaţi cu gesturi idolatre
Dintr-un flacon de sânge incolor.

Ce goală-i casa ta de după nuntă!
Ce gol e trupul tău de după dans!
Ne râde-n ochi o veselie cruntă,
Ne plânge-n gând un îndrăcit balans.

N-am prea avut răbdare să ne fie
Ruşine de părinţi-ntâmplători
Şi câte-o altă lubrică stafie
Am strâns în braţe, altora datori,

Pe care n-am putut să-i dăm afară
Din carnea noastră, mirosind a vânt
Şi-n dragostea vremelnică, de vară,
Pân-a murit şi roua din cuvânt…

Aşa se face că, deşi ni-i bine,
Prea ne simţim din ce în ce mai rău –
Tu, cuibărită strâns în vis la mine,
Eu, încolţind brutal în trupul tău.

Dar cui să-i treacă vreun sărut de teamă,
Pe fruntea împroşcată cu noroi,
La ceasul când pe fiecare-l cheamă
Ademenirea unor trupuri noi?

Vom suferi, o vreme, de uimire,
Dar vom ieşi din zona cu greşeli,
Tot mai uşor venindu-ne în fire,
La vestea că te-nşel şi că mă-nşeli.