sâmbătă, 30 decembrie 2017

Nichita Stănescu - Către Galateea, recită Adina V.



Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă. 

Ştiu tot ce e mai departe de tine, 
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun 
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână. 
Şi mă rog de tine,
naşte-mă. 

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău, 
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

vineri, 22 decembrie 2017

Nicolae Labiș - Zurgălăul, recită Adina V.



Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,
Pe bărăgane vânturile ţipă,
Somn neclintit de iarbă şi de brad
Învăluieşte munţii sub aripă.
Cu clinchete zglobii din dunga văii
Răsună zurgălăii argintii;
S-apropie de geamuri zurgălăii
Certându-se cu glasuri de copii.
Întregi, întinderile ţării mele
De sunete voioase se cuprind
Şi împleteşte glasuri subţirele
Acest şăgalnic, aşteptat colind...

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,
Un zurgălău mai răsuna stingher,
Poate-un copil întârziat de ceată
Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,
Suna c-o nefirească dăruire,
Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol...
Pălind, cuprins de-o veche amintire,
Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

...Eram firav, parcă bătut de vânt,
Iar tata dus în marşul surd, de chin,
Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,
Oricum departe, în pământ străin.
De groaza avioanelor, prin sate,
S-au tras peste ferestre foi de cort.
Orbeau ferestrele întunecate
Ca într-un sat de multă vreme mort.

O cetină c-un fir de lumânare
Şi c-o mărgică smulsă din suman
Vestea că, pe vântoase reci, călare,
Din viaţa noastră-a mai trecut un an.
Zăvozii nu lătrau în bătătură,
Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.
Flăcăii nu mai ajungeau să ure
Pe la fereşti, de unde erau duşi.

Plutea încremenită o tăcere...
Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,
Când, deodată, ca o adiere,
Cu glas scâncit, tremurător şi viu,
S-a auzit un zurgălău cum sună
Îndepărtat, cum sună subţirel,
De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună
Durerile ştiute doar de el.

Se auzea de undeva, din vale,
Şi vântul îneca în răbufniri,
Parcă plângea încet metalul, moale,
În palmele-ngheţate şi subţiri.
Şi mama sta aşa cu faţa udă,
Cu gândul dus la tata, ascultând
De unde-i el, nu poate să audă
Şi poate nu va auzi nicicând,
Că poate-acolo, în această clipă,
Învăluită-n viscol uriaş,
Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă
Lângă bocancii aspri de ostaş...

Am ascultat până spre dimineaţă
Cu fruntea rezemată de uşor
Şi mama şi-a dus palmele la faţă
Şi mi-a părut că râde-ncetişor.
Îl auzeam la geamuri şi la uşă,
Afară, undeva în infinit...
Cutremurat de friguri şi de tusă,
În clinchetele lui am adormit.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va
Şi ce-o să mai aducă anul nou?
Un zurgălău stingher din nou porni-va
Prin sate durerosul lui ecou?

Voi, oameni ai pământului, uitarea
S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier?
N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea
Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?

- Am cunoscut cu toţi durerea ce e.
Avem la masă câte-un scaun gol.
Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie
Ei, alchimiştii noului pârjol!

Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare
Aşa cum ei ne văd în visul lor,
Prin bălării de foc, nimicitoare,
Sub pălării de foc, nimicitor.

Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,
Voci tragice pe vânturi se aprind.
Treziţi-vă, vă vin colindătorii,
Acuzatorii, asprul lor colind.


marți, 19 decembrie 2017

Pavel Coruț - Te aştept




Femeia mea din astă lume
Ne-a pus iubirea faţă-n faţă,
Ne-am întâlnit, fără de nume,
Ca două picături de viaţă.

Nu-ţi dărui aur şi nici astre,
Ci foc de inimă curată,
Să lege sufletele noastre,
Într-o poveste adevărată.

Nu-mi cere sacre jurăminte
În vorbe multe şi frumoase!
Urăsc beţia de cuvinte
Ce-ascunde gânduri mincinoase.

Închide ochii o clipită,
Atinge-mi inima cu gândul
Şi vei afla, a mea iubită,
Tot ce nu-ţi poate da cuvântul!

Eu am citit în al tău suflet,
Aşa cum se citeşte-n carte,
O frământare neagră-n cuget,
E rea şi încă ne desparte.

Te-aştept cu inima deschisă,
Nu zăbovi prea multă vreme,
Ia mâna către tine-întinsă,
Nu şovăi şi nu te teme!

Pavel Coruţ
(„Sămânţa de lumină”, 2012)

duminică, 17 decembrie 2017

Pavel Coruț - Ne-om întâlni în Cer




Deși suntem frumoşi şi buni,
Iubirea noastră-i un blestem,
Se-nfruntă-n Cer zeii străbuni,
O zi de linişte n-avem.

Iubire, lacrimă de stea,
Nu vezi speranţele cum pier,
Cum scade viaţa mea şi-a ta?
Se-nfruntă zeii noştri-n Cer.

Să pleci desculţă, mândro,-n Cer,
S-ajungi la zeii răi și cruzi!
Nu vezi speranţele cum pier?
Nu vezi, iubito şi n-auzi?

Să strigi, iubito, să te-aud,
Că viaţa noastră e-n dureri,
Că, sub destinul rău și crud,
N-avem speranţe de-nvieri,

N-avem nici vreme să iubim!
Nu vezi speranţele cum pier,
Cum înserăm și asfinţim?
Ne-om întâlni, iubito,-n Cer...

Pavel Coruţ
(„Sămânţa de lumină”, 2012)

luni, 4 decembrie 2017

George Ţărnea - Balada schimbului de vești




Sunt forma ta supremă de uitare,
Eşti frica mea supremă de trăit –
Iubindu-te, din ce în ce mai tare,
De trupul tău mă simt dezmoştenit…

Putând pleca, oriunde, în tăcere
Şi-aproape vindecat de ce-au furat
Modestele convulsii de plăcere
Dintr-un palat restrâns şi-niederat…

La poartă, câinii vor mai da să latre,
A bucurie, spre stăpânul lor,
Contaminaţi cu gesturi idolatre
Dintr-un flacon de sânge incolor.

Ce goală-i casa ta de după nuntă!
Ce gol e trupul tău de după dans!
Ne râde-n ochi o veselie cruntă,
Ne plânge-n gând un îndrăcit balans.

N-am prea avut răbdare să ne fie
Ruşine de părinţi-ntâmplători
Şi câte-o altă lubrică stafie
Am strâns în braţe, altora datori,

Pe care n-am putut să-i dăm afară
Din carnea noastră, mirosind a vânt
Şi-n dragostea vremelnică, de vară,
Pân-a murit şi roua din cuvânt…

Aşa se face că, deşi ni-i bine,
Prea ne simţim din ce în ce mai rău –
Tu, cuibărită strâns în vis la mine,
Eu, încolţind brutal în trupul tău.

Dar cui să-i treacă vreun sărut de teamă,
Pe fruntea împroşcată cu noroi,
La ceasul când pe fiecare-l cheamă
Ademenirea unor trupuri noi?

Vom suferi, o vreme, de uimire,
Dar vom ieşi din zona cu greşeli,
Tot mai uşor venindu-ne în fire,
La vestea că te-nşel şi că mă-nşeli.