duminică, 30 iulie 2017

Octavian Paler- Perplexitate




Tu spui, liniştit, „adevăr”
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: „Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: „speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: „Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are aperanţa. Şi taci.


vineri, 21 iulie 2017

Adrian Păunescu - Claun la pensie


Multe lucruri am zis şi acum se-mplinesc, 
Eu am răni ce mă dor înainte de-a fi, 
Pedepsit şi rănit, cred că totu-i firesc, 
Şi voi fi graţiat şi-nţeles de copii.

Am căzut, nu-i nimic, mă ridic dacă pot. 
Cicatrici am pe crengi, cicatrici am pe trunchi. 
M-au lovit peste mâini, m-au lovit peste bot, 
De căzut tot mai cad, însă nu în genunchi.

Uite, cel ce mi-a zis că sunt claun perfect
Mă împroaşcă acum şi mă face nebun,
Pentru el am ajuns un sărman obiect,
Nici n-am cui să răspund, de-aş putea să mai spun.

Unu-mi dă peste ochi cu un vârf de bocanc, 
Altul scuipă în lut să se facă noroi, 
M-au iubit după rang, mă urăsc după rang, 
Nu pot ei fi altfel, dacă-aşa e la noi.

Eu ştiam ce va fi, mă durea mai de mult, 
Rana grea ce-i acum subiect tuturor, 
De aceea,tăcut, liniştit pot s-ascult 
Cât de trişti o să fiţi după ce o să mor,

Eu, prea tragicul, comicul claun ocult, 
Jumătate-animal, jumătate actor.


miercuri, 5 iulie 2017

Adrian Păunescu - Păstrează cărțile, recită Adina V.


Stiu că ți-am dat odată niște cărți,
era o zi cum alta n-o să fie,
trăiam și eu, și tu în două părți,
și beți și triști de-acea ipocrizie.

Și cărțile dădeau un ce firesc
precum le căutasem în tot teancul
și mi-a venit deodată să-ți citesc
Serghei Esenin..tălmăcit de Stancu.

Am început să lăcrimăm ciudat,
să ne-ntâlnim în lacrimi peste pagini,
ca-ntr-un amor, femeie și bărbat,
pe cavalcada sfintelor imagini.

Plângeai și tu, dintr-un motiv obscur,
plângeam și eu, cred că de mila noastră,
și-atunci aș fi putut pe loc să jur
că va intra Esenin pe fereastră.

De fapt mă și simțeam ce el era
c-o lampă de petrol pe umeri stranii,
și doar atunci erai numai a mea...
de-ar fi ținut acel moment cât anii...

Dar ceasul greu bătuse din pereți,
pendulele te-nnebuneau cu ora,
dar n-ai știut să simți și să înveți
să fii a mea și nu a tuturora.

Cu-n braț de cărți, spre locul tău te-ai dus,
de ai un loc, și ai, că mă și doare,
dar eu intrasem în poetul rus
ce moartea ne-a-nvățat pe fiecare.

Pretextul unor alte revederi,
acele cărți, sub ochii tăi îngheață,
ci totul între noi a fost doar ieri,
doritul mâine nu mai are viață.

Mai poți citi Esenin, lăcrima ?
Nu simți un ștreang ce peste gât te strânge ?
Tu nu mai ești, nu vei mai fi a mea,
dar ochii mei mai lăcrimează sânge.

Și cărțile să nu mi le aduci,
nu e nevoie, poartă-le cu bine,
ne vom vedea într-un târziu, năuci,
ca oarecine pe un...oarecine.

Să știi atât : păstrez același rol,
din cărțile conștiințelor complice,
pe umeri am o lampă cu petrol
și-n  inimă o sfântă cicatrice...


marți, 4 iulie 2017

Ana Blandiana - Eseu despre zâmbet




-Nu te-am văzut niciodată fără zâmbet - îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care admiraţia avea toate însuşirile reproşului.
-Mi se pare firesc, i-am răspuns, nici dezbrăcată nu m-ai văzut niciodată.
-Vrei să spui că zâmbetul este pentru ţine o haina - se miră el aproape acuzator.
-Vreau să spun că zâmbetul poate fi de foarte multe feluri şi poate îndeplini foarte multe funcţii- complexitatea unei personalităţi putând fi de altfel stabilită şi după lărgimea diapazonului de zâmbete de care dispune - iar una din aceste funcţii, cea mai neînsemnată, desigur, dar şi cea mai curentă, este aceea de a oferi celorlalţi o înfăţişare decentă, indiferent câtă suferinţă s-ar camufla dincolo de ea.
-Dar asta înseamnă a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la rang de virtute! - strigă, revoltat cu adevărat, amicul meu.
-Numai în măsura în care şi a fi civilizat înseamnă a fi ipocrit. Bineînţeles că în epoca de piatră totul trebuie să fi fost mai direct, cel ce suferea îşi răcnea probabil instinctele la gură peşterii, fără a-şi pune probleme de discreţie şi fără a se gândi la liniştea celorlalţi. Primitivul era desigur mai "sincer". Numai că mie răcnetul nu mi se pare o chestiune de sinceritate, ci una de voinţă şi de cultură.
-Bine, dar în felul acesta zâmbeşti oricui, duşmanilor cât şi prietenilor.
-Bineînţeles. Am considerat întotdeauna că a acorda salutul şi zâmbetul celor cu care nu eşti de acord, celor de care te despart idei şi credinţe, este o dovadă - pe care ţi-o dau şi ţie însuţi în primul rând - că nu vrei să le bagi la cap, o dată cu argumentele, şi un glonţ. De altfel, ţi-am spus că zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui duşman poate fi o sfidare, poate fi dovada pe care i-o arunci - cu cât mai elegant, cu atât mai usturător - că răul pe care ţi l-a făcut nu te-a atins. Mi s-a părut întotdeauna demn să nu acuz o lovitură, decâtsă ripostez la ea.Am preferat să nu lovesc, decât să mărturisesc că am fost lovită.
-Cu cât te ascult, cu atât trebuie să recunosc, mă convingi şi - ca să fiu sincer până la capăt - mă şi sperii puţin.
-De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am dispreţuit şi nu l-am folosit niciodată a fost zâmbetul ofensiv, provocator.
-Oricum, de acum încolo va trebui să fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale...
-Nu trebuie să exagerezi: cele mai multe dintre ele îmi sunt adresate mie - cu cât mi-e mai greu, cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a mă convinge că încă rezist.