sâmbătă, 8 aprilie 2017

Mihail Săulescu - Un vers răzleț




Un vers răzleț pe-o filă găsită-ntr-un saltar 
în minte cată parcă să-mi readucă iar
duioasa poezie ce-am început odată.
Dar a rămas uitată.
Ce-am vrut să spun în versul răzleț găsit acum:
„O roză ofilită, zvârlită zace-n drum"?
O roză ofilită, dar câte roze nu-s
zvârlite-așa în tama de câți în piept le-au pus ?
De-ar trebui să fie cântată orice floare, 
ce tristă, neștiută, neînțeleasă moare, 
în stradă azvârlită, în praf sau în noroi, 
O ! câte versuri oare n-ar fi să facem noi?
Un vers, cu toate-acestea, pesemne că i-a fost
ursit acestei roze zvârlite fără rost,
dar nu-mi aduc aminte ce-am vrut să spun atunci :
pesemne plânsul rozei trecute ce-o arunci, 
ori poate elegia atâtor flori uitate, 
și-n care nu mai bate
aripa unui dulce și negrăit parfum, 
cum nu mai bate-n versul răzleț găsit acum.
Atâta este astăzi întreaga poezie, 
un vers, scris poate noaptea, ori ziua 
— cine știe ? —


Un vers în care poate am vrut să înțeleg
mai mult decât ce-ar spune chiar un poem întreg.
Și totuși, am uitat !
Iar roza de-atuncea de mult s-o fi uscat, 
cum se usucă-n lume atâtea roze pale, 
purtând ceva în ele din gândurile tale
și cum se duc atâtea și-atâtea poezii, 
pierzându-se în suflet, uitând să le mai scrii. 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu