luni, 24 aprilie 2017

Mihu Dragomir - Noapte banală



Băusem prea mult în noaptea - aceea...

Era ora când totul ţi se pare posibil,
chiar şi învierea din morţi,
chiar şi schimbarea amintirilor pălite.
În mine se deschideau şi se-nchideau într-una porţi,
scârţâind între renunţări şi ispite.

Era ora când totul ți se pare simplu şi posibil,
când crezi că un singur cuvânt 
spulberă toate argumentele şi nehotărârile celorlalţi
şi totul îţi apare clar şi categoric,
ca într-o operă desăvârşită de artă.

Ce operă de artă
poate fi mai desăvârşită decât dragostea?
Ce om n-a încercat să facă din ea opera vieţii lui?

Am spus şi eu vorbe mari despre dragoste,
m-am simţit şi eu pur, vorbind despre dragoste,
am suferit uneori nebărbăteşte
- crezând, instinctiv, că lipsa de demnitate
este ultimul atu în acest joc necruţător. -
Există destule grilajuri
de care mi-am rezemat fruntea infierbântată,
încercând să-mi dau seama
dacă iubesc cu adevărat sau sunt numai ridicol.
Există pe undeva şi un cavou, unde am intrat
- în respectul legilor tenebroase ale romantismului,
jurându-mi iubirea
în cadrul necesar al veşniciei.
Există prin cărţile mele şi ale altora,
o puzderie de flori presate,
versuri mâzgălite în tren,
scrisori cu vorbe călcate în picioare,
fotografii la minut,
bilete de cinema
şi note de plată de prin crâşme periferice,
păstrate ca un fel de invitaţie la nuntă,
tot arsenalul pueril adunat într-un sfert de veac
de maturitate, minciuni şi speranţe.

Am fost totdeauna desuet şi prăpăstios,
continuam să-mi caut Marea Iubire
chiar când îi simţeam sărutarea,
tăcerea îmi părea o catastrofă
şi-mi ucideam iubirea, căutând-o strofă cu strofă.

Băusem prea mult în noaptea aceea
şi răstimpul ultimei luni îmi apărea lung ca moartea.
O lună - fără vinul catifelat al mâinilor ei.
O lună - fără bolţile înnoptate ale ochilor ei,
O lună - acoperiţi de ţărâna despărţirii.
O lună - de când nu mai ştiam nici noi de ce ne despărţisem.

Poate în mine nu era decât disperata îndoială 
de a nu fi îngropat un trup încă viu.
Dar nu: ştiam că totul mi-e în putinţă,
şi numai sunetul glasului meu
va destrăma distanţa dintre moarte şi viaţă.

Dacă ar fi cunoscut telefonul,
romantismul n-ar mai fi cunoscut poezia îndepărtării.
Dar eu îl aveam, alături, semn negru al magiei,
într-o lume stăpânită de cifre,
trebuia să pronunţ doar unul din nenumăratele numere,
aliniate mut în cartea de telefon,
ca nişte morminte închizând tot atâtea destine.
Un număr indiferent, dar miraculos,
prin mijlocirea căruia distanţele piereau,
şi eu auzisem - o, de câte ori! -
glasul abisului în care mă arucasem.
Poemul s-a închinat de mult în faţa prozei,
dar băusem prea mult în noaptea - aceea
pentru a mai distila nuanţele poeziei.

E ora când totul ţi se pare posibil
şi am rostit numărul magic.
Şi un glas, nu al abisului meu,
ci al destinului,
mi-a răspuns, uşor plictisit:
- S-a mutat de aici, imediat după căsătorie...

Noaptea îşi sugrumase propia magie.

Ce operă de artă
poate fi mai desăvârşită decât dragostea?
Ce om n-a încercat să facă din ea opera vieţii lui?

Pe firul telefonului se auzea doar un ţiuit
venit din marile singurătăţi
şi energiile mele supranaturale
cu care crezusem că pot învia şi morţii
s-au întors asupra-mi, într-o ploaie întunecată.

S-a mutat... Deci şi iubirile se mută!
Trec de pe o stradă pe alta,
dintr-un oraş în altul,
sau, şi mai simplu, dintr-un pat în altul.
Iubirea mea nu era moarta, doar se mutase.
Şi de ce nu? Şi fluviile îşi mută albia,
şi pământul îşi mai schimbă orbita,
chiar metagalaxia îşi mută hotarele.
Să se mute, deci, şi iubirile,
o dată, sau de mai multe ori pe an,
cărând în camioane sau simple valize
boarfele trecutelor nopţi de dragoste!
Să se mărite cu fastul cuvenit,
ştergând cu lămâiţa urma vechilor săruturi.
Aşa cum se nasc şi mor,
trebuie să urmeze şi ele ciclurile vieţii,
să sufere, să slăbească, să prindă grăsime,
să înseteze, să sângereze,
să se bucure de-o haină nouă, - ca toţi oamenii.

Eu o credeam îngropată de vie
şi, la ora când totul ţi se pare posibil,
voiam să o readuc în lume,
în lumea concreta a telefoanelor, autobuzelor, restaurantelor,
voiam să înving moartea - şi puteam s-o înving! -
moarte ce-mi zvacnea, vie, sub tâmple.
Dar iubirea nu murise. Se mutase la altă adresă
şi, faţă de acest simulacru de moarte,
magia mea era neputiincioasă.
Nu murise. Îşi schimbase numele, al ei şi al străzii,
şi, faţă de această parodie de moarte,
nici măcar faptul ca băusem prea mult în noaptea aceea
nu mai avea vreo putere.

Doar, pe firul telefonului, un ţiuit
venit dim marile singurătăţi
şi un gust putred pe buze.

Eram, ca întotdeauna, desuet şi prăpăstios,
lipsit de sensul elementar al lucrurilor
sau poate prea cufundat în sensul elementar al lucrurilor.

Era ora când totul ţi se pare posibil,
chiar şi un infinit limitat,
chiar şi o iubire trecătoare.
În mine se deschideau şi se-nchideau într-una porţi,
scârţâind între renunţări şi ispite.


miercuri, 19 aprilie 2017

George Țărnea - Risipitorul de iubire



Am hrănit orgoliul ucigând iubiri
Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.
M-am târât pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.

Partea mea cea neagră cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.
S-au tot rupt din mine cei flămânzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
E degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea mi-este singurul declin.

Bun de pus la rană,
Rău de pus la zid,
Numai eu ştiu taina fiecărui rit.
Numai eu dau seamă
Pentru cât am fost
Înţelept de singur, fericit de prost.

Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.
Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.

Că nu am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.
Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
Și cuvinte bune, înţelesul prost.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Mihail Săulescu - Un vers răzleț



Un vers răzleț pe-o filă găsită-ntr-un saltar 
în minte cată parcă să-mi readucă iar
duioasa poezie ce-am început odată.
Dar a rămas uitată.
Ce-am vrut să spun în versul răzleț găsit acum:
„O roză ofilită, zvârlită zace-n drum"?
O roză ofilită, dar câte roze nu-s
zvârlite-așa în tama de câți în piept le-au pus ?
De-ar trebui să fie cântată orice floare,
ce tristă, neștiută, neînțeleasă moare, 
în stradă azvârlită, în praf sau în noroi,
O ! câte versuri oare n-ar fi să facem noi?
Un vers, cu toate-acestea, pesemne că i-a fost
ursit acestei roze zvârlite fără rost,
dar nu-mi aduc aminte ce-am vrut să spun atunci :
pesemne plânsul rozei trecute ce-o arunci,
ori poate elegia atâtor flori uitate,
și-n care nu mai bate
aripa unui dulce și negrăit parfum,
cum nu mai bate-n versul răzleț găsit acum.
Atâta este astăzi întreaga poezie,
un vers, scris poate noaptea, ori ziua 
— cine știe ? —

Un vers în care poate am vrut să înțeleg
mai mult decât ce-ar spune chiar un poem întreg.
Și totuși, am uitat !
Iar roza de-atuncea de mult s-o fi uscat,
cum se usucă-n lume atâtea roze pale,
purtând ceva în ele din gândurile tale
și cum se duc atâtea și-atâtea poezii,
pierzându-se în suflet, uitând să le mai scrii.

joi, 6 aprilie 2017

Elena Farago - Sufletul meu astăzi îşi dezgroapă morţii



Flori de-o zi, de-o clipă
Mi le-adun acuma,
Să le culc cenuşa înfrăţită-n huma
Unei mice şi albe şi tăcute gropi.
Şi nici brazi, nici sălcii, nici salcâmi,
Nici plopi
Nu vor plânge asupră-i...

Făr' să le mai număr clipele sau anii,
Roşii, albe, albastre flori de lunci sau stranii
Flori crescute-n seră, ori în fund de-abis,
Mi le strâng din racle,
Mi le strâng din cripte,
Mi le scot din veghea crucilor înfipte,
S-amintească vieţii un păcat, un vis...

Sufletul meu astăzi îşi dezgroapă morţii,
Tu, iubire nouă, să nu intri-aici
În grădina morţii
Să nu intri, nici
Să nu simt cum peste ziduri şi zăbrele
Mă pândesc cu pizmă gândurile-ţi negre
De povara unor vane îndoieli...

Sufletul meu astăzi morţilor se-mparte...
Tu, iubire nouă, ţine-te deoparte
Şi fereşte-ţi floarea vie de păcatul
De-a-ntreba ce doruri mi-a ştiut uscatul
Vraf de flori pe care azi le-am dezgropat.

Lasă-mă în tihnă
Să le-aştern un pat
Somnului din care
Nu pot să-ţi umbrească
Cu nimic
Norocul c-am păstrat-o vie
Printre ele floarea ce ţi-am dat-o ţie.

Mândră-n ramu-i verde
Las-o să-ţi zâmbească
Făr' să-ntrebi de poate cele ce-au murit
Au fost mai voioase
Când le-am dăruit,
Făr' să-ntrebi nici câte,
Nici ce flori din viaţă
Mi-au murit în albul strai de dimineaţă,
Ori în purpuriul caldelor nămiezi.

Nu, iubire nouă, nu căta să vezi
Dincolo de floarea ce-ţi surâde-n faţă
Mândră şi unică-n ramurile-i verzi.

Dincolo de dânsa nu pătrunde-n ceaţa
Ce-mi ascunde morţii de nu vrei s-o pierzi...
Sufletul meu astăzi îşi dezgroapă morţii, -
Tu, iubire nouă, să nu intri-aici,
În grădina morţii... să nu intri, nici
Să nu-ntrebi de-n strâmta groapă ce le strânge
Vor muţi de-a pururi vechile-mi iubiri...
Şi de-ntors la tine sufletu-mi va plânge,
Mângâie-l sau plânge-l,
Dar să nu te miri...

Elena Farago - Scrisoare



Şi tot aşa pe înserate cum e acum – ţi-aduci aminte?
Stam amândoi, acum e anul... noi amândoi! ce dulce-mi sună
În gând când le aud... ce dragă îmbrăţişare de cuvinte!
E-atâta cântec într-o vorbă când ştie gândul să şi-o spună...

Noi amândoi... închide ochii când vei ajunge-aici şi-ascultă
Noi amândoi – acum e anul. – Ce dulce lacrimă şi multă
Închide gândului cărarea când vreau anume să-mi socot
Ce-s eu în aste două vorbe în care singur tu eşti tot...