Radio Poema

joi, 30 martie 2017

Octavian Goga - Mare moartă


Spun corăbierii că în Marea Moartă
Văduvă-i de viață apa, din vechime,
Niciun strop de suflet undele nu poartă
Și pe Marea Moartă nu vâslește nime.

Cerul Palestinei, spun corăbierii,
Baldachin de ceață flutură pe maluri,
Neștiind nisipul rostul primăverii,
Doarme apa mută în tăcute valuri.

Ocolind-o pururi păsări călătoare,
N-o ating în cale pribegiri nomade,
Peste Marea Moartă dac-a prins să zboare,
Sugrumat de neguri, albatrosul cade.

Cântec nu răsună, nu s-aud nici șoapte,
Țintirim de apă-i unda ei sălcie,
Să fi plâns vreodată, ori să strige-n noapte,
Despre Marea Moartă nimenea nu știe.

Ce poveste tristă spun corăbierii,
Nici n-aș crede, poate, vorbele acestea,
Dar, cu biata minte-n patima durerii
Mă gândesc la tine și-nțeleg povestea.

(volumul Din umbra zidurilor)


Octavian Goga - Am fost


Am fost logodnicul durerii, 
Cobzarul cu aceleași strune
Ce-și țese cântecu-nvierii
Din stihuri de îngropăciune.

În noaptea mea înviforată,
Drumeț îndrăgostit de soare,
Am fost o harfă spânzurată
Pe-o streașină de închisoare.

Zidit din lacrimi și dezastre,
Eu am vestit o lume nouă,
Voi mi-ați dat vaierele voastre,
Eu mi-am dat inima mea vouă.

În zilele de pribegie,
Biet rob lovit de biciul urii,
Eu am purtat de-o veșnicie
Prea mult blestem în cerul gurii.

Mirarea deci să nu vă prindă
Că azi, sub tâmpla mea căruntă,
Nu e nici zumzet de colindă,
Nu sunt nici chiote de nuntă.

(din volumul Din larg)


duminică, 12 martie 2017

Nichita Stănescu - Nod 31


Ce simte peștele spintecat,
ce simte căprioara împușcată,
ce simte boul la tăiere tăiat,
ce simte piatra sfărâmată,
ce simte musca tercită,
ce simte șarpele în două, 
ce simte iarba veștejită,
ce simte floarea ruptă,
ce simte puiul fiert,
ce simte oul răscopt,
ce simte stejarul retezat,
ce simte trădătorul decapitat,
e lumina văzută.

din volumul Noduri și Semne

Nichita Stănescu - Nod 30



Marea era liniștită și oarbă,
ca un copil care are albeață la ochi, -
și ține întinsă mâna lui dreaptă,
ca și cum ar putea
să atingă cu ea
ceva vinovat.
Luna tăiase cu o dungă argintie
marea cea mare în două pustie.
Atunci a fost când mi-am zis
să merg cu tălpile goale
pe tăișul acela de vis
către al lunii iris.
Am început să merg pe muchia cuțitului lucios,
cu tălpile goale, când,
talpă de talpă la două picioare
într-însul se tăiau sângeros,
mergeam pe cuțitul  prelung și întins,
piciorul meu drept mi se despica lent,
piciorul meu stâng mi se despica lent,
înaintam, iar pântecul și sternul și beregata
mi se despicau în două lent pe tăiș,
gura și nasul și locul
cel de dintre sprăncene
mi se despicau în două,
în dreapta mea
marea se înroșise de sângele meu,
în stânga mea
marea se înroșise de sângele meu,
jumătate am căzut într-o parte, tăiat,
jumătate am căzut în cealaltă parte, tăiat,
lumea pierise,
cuțitul se scufundase,
marea era roșie
și liniștită
și calmă
și lucioasă.

din volumul Noduri și Semne

Nichita Stănescu - Clepsidra


Dacă simt că te grăbești
și asta
prin puținul aer care-l respirăm,
îmi declini culoarea-n pasta 
umbrei atârnând de ram.
Și mă las în neîncrederi
ondulat și mult suit
precum verdele în iederi
suspinânde spre zenit.

Ca și cum aș merge peste
clar albastrul înnorat
al privirilor celeste
și cu capul îngropat
ținând ochiul în călcâie
și tot mersul lângă tâmple
O, clepsidra mea dintâie
răsturnând ce-o să se-ntâmple
și curgând de jos în sus
lung și greu nisipul suplu
și smulgând dintr-un apus
pururi răsăritul dublu.

din volumul Măreția frigului 

marți, 7 martie 2017

Ana Blandiana - Vorbind despre poezie



Vorbind despre poezie vorbeşti implicit despre dragoste. Poate de aceea, ca şi despre dragoste, despre poezie vorbesc de obicei cei care nu o trăiesc. Marilor îndrăgostiţi le e suficientă privirea. Că nu există poezie în afara iubirii mărturie stă întreaga istorie a liricii lumii, dovedind atât de definitiv acest adevăr, încât sunt convinsă că ar fi destul să se determine câtă dragoste conţine un suflet pentru a şti şi câtă poezie conţine. Şi atunci aproape că nu mai rămâne, pentru a cunoaşte această poezie, decât să încerci să cunoşti dragostea din care se naşte.

În mod comun, mai ales vorbind despre poezie, dragostea este confundată cu erosul. Există, în accepţia curentă, o poezie de dragoste, adică o poezie erotică, una de idei, una patriotică, una filozofică, una peisagistică, una agitatorică şi nu se observă cât de exterioară, cât de falsă este această împărţire, când ele nu sunt delimitate decât de obiectul iubirii, când pentru oricare dintre ele dragostea este condiţia sine qua non de existenţă: poţi iubi un om sau un munte, o atmosferă sau un vis, poţi iubi un râu sau o idee, o amintire, o ţară, o carte, un sat; poţi iubi viaţa, sau moartea.

Poţi să iubeşti întreaga omenire, poţi să iubeşti un întreg popor şi poţi să iubeşti numai o şuviţă căzând într-un fel singular pe o singură frunte, un arbore care îşi risipeşte frunzele într-un fel numai al lui. Dragostea, ca şi viaţa, ca şi divinitatea, este nemărginită, nemărginite formele ei de înflorire şi din fiecare dintre ele, ca o mireasmă simţită numai de sufletul tremurător al poeţilor, se înalţă iubirea în sine. Pentru a deveni născătoare de poezie, iubirea suie, ca prin vămi purificatoare, treptele frumosului intuite de Platon şi abia acolo, în aerul atât de pur încât devine rarefiat, abia acolo, în flacăra care nu purifică numai ci şi distruge, se naşte poezia. Când nu se înţelege acest proces elementar, nu se înţelege nimic. Poezia nu este numai dragoste, dar este colorarea tuturor sentimentelor în lumina ei stranie, neanalizabilă. Ura însăşi nu este decât o altă faţă a iubirii, ura însăşi intrată în câmpul magnetic al dragostei se încarcă de forţă capabilă să nască poezie. Cine nu simte acest proces elementar, nu înţelege nimic. Toate doctele discuţii despre limbaj încearcă doar să ascundă primara lipsă de intuiţie, totala lipsă de pătrundere. Din când în când, se descoperă cu surle şi trâmbiţe o Americă, în care poeţii trăiau de secole. Criza limbajului nu este o descoperire a teoreticienilor contemporani, nu este decât o gălăgioasă formulare a veşnicului adevăr potrivit căruia îndrăgostiţilor le e suficientă privirea.

fragment din volumul Calitatea de martor, de Ana Blandiana 

luni, 6 martie 2017

Virgil Carianopol - Ce-i greu



E greu să fii ce eşti şi totuşi
Să nu poţi precum eşti trăi,
Să ai palate multe-n visuri
Şi să n-ai unde odihni.

La fel e greu când porţi cu tine
Munţi de iubire-n viaţa ta,
Atunci când vrei să-i dai la oameni,
Să nu vrea nimenea să-i ia.

E greu să-l faci să inţeleagă
Pe cel nedrept ce este drept,
Pe prost de ce este nevoie
De mintea unui intelept.

De-asemeni, este greu prin lume
Să treci de nimeni întrebat,
Să dai cu pietre în minciună,
să poţi să treci neaplecat.

E greu izbind numai cu vorba
Ce trebuie de-nfrânt să-nfrângi,
Când ai încă de plâns atâtea
Să nu ai lacrimi să mai plângi.

Şi iar e greu să aperi cinstea,
Să strigi, să lupţi, să fericeşti,
Să mergi la brat cu adevărul,
Să mori şi totuşi să trăieşti...