Radio Poema

duminică, 12 februarie 2017

Octavian Paler - Poetul



Anunţă cetăţii, pământului, că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit
şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pămîntul bolnav,

aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile
lumii

n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cânte ploile tocmai atunci,
când avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi
ne dor,

când soarele arde şi mâinile miros a îndoială,
când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt
dificil

şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei, şi de oameni,
pentru nebunia şi curajul său care cântă

ploile, care cântă torentele când oamenii ridică braţele,
rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe
ploile

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,

cine să-şi ia riscul de a profeţi. dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborît cu Dante în Infern?


luni, 6 februarie 2017

Adrian Păunescu - Ieșirea din coșmar



E un coşmar să vezi în jurul tău 
O-ntreagă ţară cum se prăbuşeşte 
Şi binele, îngenunchiat de rău, 
Şi fierul roşu biruit de cleşte. 

Şi hărmălaia e un alt coşmar 
La conjugarea crizelor atroce, 
Şi oamenii cinstiţi care dispar 
Şi un popor rămâne fără voce. 

Şi-n toate a pătruns un fel păgân 
De-a ne privi copiii şi părinţii 
Şi-i un coşmar că fiece român 
Îşi pierde forta braţului şi minţii. 

Iar vânzătorii încă mai promit 
Să vândă şi mai mult această ţară, 
Într-un azil al lumii, părăsit, 
Acest popor nefericit să moară. 

Cu ochii-nlăcrimaţi de tot ce văd 
Privesc nesomnu-n fiecare noapte 
Şi-aş vrea să iau în braţe-acest prăpăd, 
Ca pe-o grămadă de otrăvuri coapte. 

Şi-apoi, cu-acestea toate să dispar, 
În tragic ritual de kamikaze, 
Ca ţara să-mi salvez de-acest coşmar 
Şi din aceste stranii metastaze. 

E mult prea mult în fiecare zi
Acumularea răului în toate, 
Că oamenii nici nu mai pot trăi 
De-atâta repetată nedreptate. 

Ca o-ntrebare fără de răspuns, 
Continuând istorica derivă, 
În Evul Mediu parcă am ajuns 
Şi mergem spre Comună Primitivă. 

Civilizaţie-n marşarier, 
Restauraţie şi sărăcie, 
Şi tot mai lung e drumul pan la cer, 
Şi tot mai mic e omul care ştie. 

Mă uit în ochii tăi, poporul meu, 
Încredințându-ţi una din oferte:
Aşa să mă ajute Dumnezeu, 
Să-ţi fiu folositor când ţi-este greu, 
Sau dacă nu, trufia să mi-o ierte! 

duminică, 5 februarie 2017

Adrian Păunescu - Oraţie de nuntă


Astfel după tine se încheie toate.
Trag oblonul negru la fereastra mea.
Nu mai vreau decepţii, vreau seninătate,
Nu mai vreau iubire, voi abandona.

Avusesem dreptul şi eu, ca oricare,
La o nebunie, la un ultim glonţ
Ultima speranţă, ultima-ncercare
Dar în prăvălie era doar gablonz.

Vinde-te mai grabnic, preţul totuși scade,
fă-ţi o căsnicie de beton armat
și vei fi cucoana cea mai cumsecade
care vreodată mi-a trecut prin pat.

Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.
Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg...
Şi cu deznădejde, și cu pasiune
Şi credeam în tine, vrednic şi întreg. 

Hai, întinde mâna pentru despărţire
Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb
Salutări miresei, salutări la mire,
Poate se rezolvă toate între timp.

Intră în mulţime, nimeni n-o să ştie
Două, trei persone care ne-au ascuns,
Vor ţine minte scurta nebunie
Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns.

Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o
Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.
Nuntă fericită, te-am iubit, adio,
Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!

Vezi că se confirmă bârfa despre mine:
Te-am lăsat deodată crud şi nefiresc 
Însa ţine minte, ţine bine minte
Te salvez de mine fiindcă te iubesc.



Adrian Păunescu - Lied vechi de dragoste


Un stingher, 
Alt stingher
Nu pot face doi.
Geru-i ger, 
Leru-i ler, 
Fără noi.

Ninge să despartă cifrele și mirii, 
unu și cu unu nu se mai fac doi, 
tabla adunării, tabla înmulțirii
ne trimit acasă, singuri amândoi.

Si vor fi consilii de juris-prudenta
si vom duce-n brate cositor topit.
si voi scrie-o carte numai decadenta
ale carei titluri au si-ncaruntit.

Trec pe lîngă tine țipătoare trenuri
botezate-n templul prăfuitei gări
și de fiecare te-ndoiești și tremuri
și la geamul negru speriată sari.

Câte brazde tulburi pasul meu rastoarnă
în împotrivire veșnic să mă scald
dar acum, ca totul a intrat în iarnă, 
vreau să-ți fie bine, vreau să-ți fie cald.

M-ai uitat cu totul, nu te mai țin minte, 
n-am avut răbdare, n-ai avut noroc, 
între noi, femeie, nu au loc cuvinte, 
felinarul nostru a fost pus pe foc.

Tu, îmblânzitoarea stărilor de lună, 
tu, zămislitoarea stărilor de gri, 
cum suporți întreaga liniște comună, 
când erai născută spre a mă iubi.

Unul și cu unu nu mai vor să facă, 
nu mai vor să facă niciodată doi, 
tabla adunării tremură saracă, 
s-a mutat întreaga lume între noi…

Umbre făra forme s-au urcat pe ringuri, 
vânturile iernii caută răspuns, 
unu minus unu fac doi oameni singuri, 
unu minus unu, asta am ajuns.