Radio Poema

joi, 29 decembrie 2016

Ion Minulescu - De vorbă cu diavolul...




(lui Scarlat Struţeanu)

Azi-noapte, Diavolul din mine ―
Un diavol ce pretinde-a fi profet ―
M-a luat cu vorba-ncet... încet...
Şi m-a băgat în tainele divine,
Pe care eu ― spun drept ― mi-e frică
Să nu care cumva să le-nţeleg,
Fiindcă sunt taine care ― când se strică ―
Nu se mai dreg...


De-aceea nici nu sunt prea lămurit
Asupra celor ce mi-a povestit...
Dar cum azi-noapte Diavolul din mine
Vorbea ca un profet adevărat,
Să nu-l ascult deloc mi-a fost ruşine,
Şi curios, ca orice om, i-am suportat
Năzbâtia cu care m-a-ngrozit
De la-nceput şi până la sfârşit...


Mi-a spus că-n viaţă trebuie să ştii
Ce nu ştiu decât morţii
Când pleacă dintre vii,
Să ştii că dacă-ntâmplător vei fi flămând,
Să nu te-arăţi bogaţilor aşa cum eşti,
Să nu te-audă prietenii plângând,


Să nu-ntinzi mâna dreaptă să cerşeşti
Femeilor ce ţi-au păpat avutul,
Să nu-ţi compari prezentul cu trecutul,
Să nu blestemi... şi să nu faci
Nimic mai mult decât ce face mutul:
Să taci, să taci, să taci...
Şi iar să taci...


Iar când vei amuţi complect,
Ca orice-autohton fără defect,
Tăcerea, care-i aur controlat,
Te va-ndrepta spre lozul cu noroc,
Iar tu ― un simplu sâmbure de-alună ―
Te vei schimba-ntr-un sâmbure de foc...


Şi Diavolul din mine sfârşi cu...
„Noapte bună!”…


marți, 27 decembrie 2016

Adrian Păunescu - Colind




În oamenii de pe aici
E Dumnezeu, pesemne,
Când ei în colţ, cu paşii mici,
Aduc în casă lemne.

Şi e o linişte de rai
În gestul lor de-o viaţă
În care dau nutreţ la cai
Şi oile-şi răsfaţă.

Dar mai ales în tot ce fac
E semn că nu li-i frică,
Un suflet cald dintr-un copac
La ceruri se ridică.

Şi uneori, la focul mic,
În casa lor sărmană,
Isus, înduioşat un pic,
Coboară din icoană.

O capră şi-a zdrobit un corn
Sărind pe uşa spartă,
Desenul fumului din horn
E operă de artă.

Şi-n toate şipcile din gard
Un clopot mai tresare
Cănd vreascurile-n braţe ard
C-o mistică ardoare.

Ninsorile nici nu mai cad
În viscoliri cu vaiet,
Scânteietorul lor răsad
Pluteşte blând în aer.

Respiră-n toate un mister
Ce satul îl îndrumă,
Trei sferturi să se afle-n cer
Şi doar un sfert în humă.

Şi nu se ştie, sunt ţărani
Sau îngeri sunt, pesemne,
Cei care de atâţia ani
Aduc în casă lemne.

Şi suflă-n focul lor mereu
Sporindu-le nădejdea
Să-I fie cald lui Dumnezeu
Aflat în toţi aceştia.

vineri, 23 decembrie 2016

Nichita Stănescu - Cântec de iarnă


Ești atât de frumoasă, iarnă!
Câmpul întins pe spate, lângî orizont, 
și copacii opriți din fuga crivățului…
Îmi tremură nările
și nici o mireasmă, 
și nici o boare, 
doar mirosul îndepărtat, de gheață, 
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!
Și nu trece nimeni,
doar sorii albi se rotesc liniștit, idolatru,
și gândul crește-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi, 
câte patru.

joi, 22 decembrie 2016

Ion Vătămanu - Șobolanii



I-aud cum se revoltă sub podele
De tot ce-am scris,
Ei țin sub labe-un manuscris.
Orbiți de foamea ce-i înciudă,
Rod biata coală de hârtie,
Sperând și ei c-or fi sătui
Din poezie. 

Felicia S. - De n-aș mai fi




De n-aş simți, de n-aş vedea,
Atâta ură-n prejma mea,
Atâtea crime de război,
Atâți copii flămânzi şi goi,

Atâtea măşti de bal mascat,
Îngeri căzuți în greu păcat,
Atâția dumnezei ce vor,
Să le slujeşti pe viață lor.

De n-aş mai fi n-aş mai vedea,
Prunci omorâți în țara mea,
N-aș mai vedea iubiri ce pier,
Când dau de suflete de fier.

De n-aş mai fi, aş exista,
Ca vers în poezia ta,
În noapte-ți sunt şi peste zi,
Bătaia sacră-a inimii.

Sunt gândul tău şi legământ,
Chiar veşnicia din cuvânt,
Suntem aici neîncetat,
Dar parcă nu am existat.

N-ar sta în roua ochilor,
Durerea pământenilor!
N-aş îndura atât pustiu,
Doar ca să-mi fii, doar ca să-ți fiu!

miercuri, 21 decembrie 2016

Ștefan Octavian Iosif - Poveste




Se spune-n basme c-a trăit
Demult, demult, pe lume-odată,
Un biet copil orfan robit
De-o vrăjitoare blestemată.

In lanțuri ea-l ținea oricând,
Și el plângea de disperare,
Dar lacrimile-i picurând
Se prefăceau mărgaritare...

Iar vrăjitoarea le strângea
Și tot mai multe vrea să strângă,
Încât din ce mai mult plângea,
El tot mai mult avea să plângă.

Așa copii obijduiți
Pe lumea noastră sunt poeții,
Încătușați și chinuiți
De vraja blestemat-a vieții.

Ei plâng de drag, ei plâng de dor,
Și cearcă în zadar uitare,
Sporind cu lacrimile lor
Comoara de mărgăritare!


marți, 20 decembrie 2016

Lucian Blaga - Leagănul


Doamnei Eugenia Brediceanu

Eram aşa de obosit
şi sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.

Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapele
şi ochii înroşiţi de neodihnă.

Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simţi nebuna bucurie
de-a răsări?

Şi-n dimineaţa-aceea fără somn
cum colindam cu paşi de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-şi ţeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.

L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn şi poate-ntâiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
şi fără să-nţeleg de ce
m-am prăbuşit
şi-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.

Eram aşa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinereţe
şi de râs.
Aiurind, mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.

[1920]

( Eugenia Brediceanu a fost cumnata lui Lucian Blaga) 

Lucian Blaga - Colind


pentru Dorli

Doarme colo în poiată
pruncuşor fără de tată.
Şi măicuţa, mama lui,
se tot plânge boului
c-a născut în Vifleim,
n-are scutece de in,
n-are apă, n-are faşă,
nici opaiţ, nici nănaşă.
Iosif, cercul de pe cap
în cuier şi 1-a lăsat
şi-a plecat unde-a plecat
ca să-l latre cânii-n sat.
Noaptea-i neagră, ceasu-i lung,
stă măicuţa lângă prunc.
Să le ţie de urât,
înger nalt s-a coborât.
Şi în noapte, înadins,
degetul şi l-a aprins.

Arde îngerul lui Dumnezeu
ca o lumânare de său.


[1933]


vineri, 9 decembrie 2016

Emil Cioran - Pe culmile disperării (Eu și lumea)


Eu și lumea



Faptul că exist eu dovedește că lumea n-are nici un sens. Căci în ce fel pot găsi un sens în frământările unui om infinit dramatic și nefericit, pentru care totul se reduce în ultimă instanță la neant și pentru care legea acestei lumi este suferința? Dacă lumea a permis un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît că petele pe așa-zisul soare al vieții sunt atât de mari, încât îi vor ascunde lumina, cu timpul. Bestialitatea vieții m-a călcat și m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor și mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat și toată pasiunea nebună și paradoxală pe care am pus-o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat-o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare și întreg elanul pe care l-am risipit pentru renașterea organică sau o auroră lăuntrică s-au dovedit mai slabe decît bestialitatea și iraționalitatea acestei lumi, care a vărsat în mine toate rezervele ei de negativitate și otravă. Viața nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntați, cu un dinamism lăuntric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obișnuită, sunt meniți prăbușirii. Este un aspect al demonismului vieții, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobișnuite, dar și un aspect al insuficienței ei, care explică de ce viața este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieții; ceilalți se consumă la temperaturi unde viața nu rezistă , unde nu pot respira decât fiind cu un picior dincolo de viață . Nu pot aduce nimic în această lume, căci n-am decît o metodă: metoda agoniei. Vă plângeți că oamenii sunt răi, răzbunători, nerecunoscători sau ipocriți? Vă propun eu metoda agoniei prin care veți scăpa temporar de toate aceste defecte. Aplicați-o fiecărei generații și efectele vor fi imediat vizibile. Poate în felul acesta pot deveni și eu folositor umanității!

Prin bici, prin foc sau injecții, aduceți pe fiecare om în agonie, la experiența clipelor din urmă , pentru ca într-un groaznic chin să încerce marea purificare din viziunea morții. Dați-i apoi drumul și lăsați-l să fugă de groază pînă când, epuizat, va cădea jos. și vă garantez că efectul este incomparabil mai valabil decât toate cele obținute prin căile normale. Dacă aș putea, aș aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieții; aș pune flăcări arzătoare și insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă și altă căldură. Focul pe care l-aș pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică , esențială. În acest fel, viața s-ar obișnui cu o temperatură înaltă și n-ar mai fi un mediu de mediocrități. Și poate în acest vis nici moartea n-ar mai fi imanentă în viață .

(Rânduri scrise azi, 8 aprilie 1933, când împlinesc 22 de ani. Am o senzație ciudată când mă gândesc că am devenit la această vârstă specialist în problema morții.)

joi, 8 decembrie 2016

Lucian Blaga - Înfrigurare



Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri
strâng lacrimi de văpaie:
licurici.

Pe-o coastă-n vreji de nouri
creşte luna.

Mâni tomnatice întinde noaptea mea spre tine
şi din spuma de lumin-a licuricilor verzui
ţi-adun în inimă surâsul.
Gura ta e strugure-ngheţat.

Numai marginea subţire-a lunii
ar mai fi aşa de rece
- de-aş putea să i-o sărut -
ca buza ta.

Îmi eşti aproape.

Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape.

miercuri, 7 decembrie 2016

Lucian Blaga - Lacrimile



Când izgonit din cuibul veşniciei,
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată, istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil, întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
cu-n giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici norii,
căci vezi - lumina lor mă doare."


Şi-atuncea, Milostivul, într-o clipă de-ndurare.
îi dete lacrimile.



marți, 6 decembrie 2016

Nichita Stănescu - Cântec nesocotit


Ți-am meșterit bănuți de fier, 
să-mi vinzi un ceas din sânii tai 
zbucnind în vine zurgălăi, 
când flămânzeam de vis și cer... 

...Dar scalda caldă, nurii puri 
iubeau ciorchinul cel mânat 
Și inima ți-ai semănat 
în colbul plin de scremături. 

Ți-am bănuit arginți cu zimți, 
uitarea ta să-mi vinzi pe ei, 
când rodul florilor din tei 
îmi flămânzeau o stea în dinți. 

...Dar vrăjitoare de nefiri, 
descântece turnași în prag 
Mi-ai dat fiertura de omag 
să te descânt din amintiri... 


Bucuresti, Joi 23 Decembrie 1954 
(Publicata postum in Flacara nr 13 - 30 martie 1984

luni, 5 decembrie 2016

Nichita Stănescu - Cântecul privirilor



O, au rupt în aripi pânza de paing 
tulburând aeve liniștea cu stele 
ce se-aprind o clipă și apoi se sting 
printre-atâtea păsări, fâlfâind rebele.
O, au rupt în aripi pânza de paing 
ce-o uitaseră seara, prinsă între gene, 
prinsă între gene... 

Neștiute păsări au plecat spre Sud 
răzimând văzduhul, cu aripa-ntinsă.
Zborul lor de frunză, lin, de-abia l-aud
tot mai des cum ninge pe câmpia ninsă.
Neștiute păsări au plecat spre Sud 
și-au lăsat în suflet cuiburile goale, 
cuiburile goale...

martie 1957

vineri, 2 decembrie 2016

Vasile Voiculescu - Sonet CLX



La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimă, fantezie... 
M-ai părăsit... şi toate se sting, reci scânteieri. 
Pentru rănitul vultur aripile-s poveri, 
Zbătaia lor, zadarnic adaos de-agonii. 

Şi mă supun...Osânda de gura ta rostită 
E lege pentru mine de aur pur şi greu; 
Durerea de la tine mi-e încă o ispită, 
Tu, genial tutore al geniului meu. 

Şi neguri lungi de veacuri las iar să mă înghită... 
Din groapa mea zbugni-va o flacără târzie; 
Atunci întreaga lume va desluşi, uimită, 
Crescând misterioasă a noastră poezie, 

Din dragostea născută în zbucium şi ardori, 
Pe-ascuns, din tainic tată, ca un copil din flori! 

(Duminică, 12 decembrie 1954