Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decît muzica. Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decît un continuu avertisment.
Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sunt provizorii. Că după ele va urma tăcerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascultam se vor preface în tăcere, în cenuşă. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa când, îmbătaţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decît frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decît s-o tulbure câteva clipe ca o piatră care loveşte suprafaţa încremenită a unui lac. Atât durează muzica. Atât durează, cât şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sunt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cântec îmbătrâneşte în timpul cât îl cântăm. El începe tânăr, luminos, plin de încredere şi de speranţă. Se maturizează, continuă îngândurat, apoi deodată îmbâtrâneşte. Uneori îmbătrâneşte solemn, alteori îmbătrâneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se apropie de sfârşit şi de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puţin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Ştiţi cum se aude un cântec atunci când acul care se roteşte pe disc nu mai înaintează... O să spuneţi că un concert se poate relua de la capăt le câte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaşi concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuţi. Discul e acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi dinainte. Eşti altul, mereu altul. Şi astfel, dacă asculţi toată viaţa acelaşi concert, de fapt asculţi mereu alte concerte. Aşa cum nu putem citi aceeaşi carte oricît am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeaşi carte va trebui să recunoaştem la sfârşit că am citit nenumărate cărţi. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puţin sau mai mult schimbat... Numai că la o carte e mai uşor să-ţi dai iluzia că poţi să rămâi la aceeaşi pagină. Chiar dacă şi asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămâi la aceeaşi pagină, de fapt citeşti mereu o pagină nouă pe măsură ce îmbătrâneşti...
Dar cărţile sunt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întârziem, să amânăm, să revenim, să ne minţim, să uităm fatalitatea sfârşitului, în timp ce ascultând un concert e imposibil să faci asta.
Iată de ce am renunţat şi la muzică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu