De n‑ai regretat nicicînd că n‑ai aripi, pentru a nu pîngări natura cu paşii cruzi ai omului, n‑ai iubit niciodată acest pămînt. De cîte ori l‑am descoperit, de cîte ori l‑am simţit în inimă şi nu sub tălpi, aştrii spre care priveam în dezrădăcinări se transformau în ceară şi se topeau într‑un sînge care uita atuncea cerul. Poţi zări în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaşte înduioşarea din întîlnirile rare cu pămîntul ce‑l dispreţuieşti în mers. Dar, faţă‑n faţă cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frăţească, de amar intim nu te leagă într‑o îmbrăţişare mişcătoare! Destul mi‑am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinţi şi bolte!
Acum vreau să‑nvăţ respectul bulgărilor. Putea‑voi să
privesc în jos cu patima ce‑mi
ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu şi ce chinuri în viciu împins‑au
ochiul în supranatural? Religia îl opreşte de la menirea lui firească: să vadă.
De la creştinism încoace ochii nu mai văd.
Acelaşi om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile
bisericii, scuipă în grădini — cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor
amestecate‑n simţuri ar trebui să ridice un templu şi să urzească o mitologie a
senzaţiei.
Ce să fac cu cerul, care nu ştie ce‑i veştejirea sau chinul
şi extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii şi să mor cu ele,
în aceeaşi măsură menite muririi. De ce v‑am vorbit vouă de stingere, aştri
nestinşi? Am căutat prea mult nimicul în
altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să
umblu ca un schimnic setos de păcat.
Din tot ce‑i fugar — şi nimic nu‑i altfel — culege
prin senzaţii esenţe şi intensităţi. Unde să cauţi realul? N‑ai unde. Doar în
gama emoţiilor. Ce nu se ridică la ele e ca şi cum n‑ar fi. Un univers neutru e
mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă şi numai
expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală.
fragment din Îndreptar pătimaș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu