Radio Poema

vineri, 13 mai 2016

Octavian Paler-Viaţa pe un peron (fragment-Decalog)

  
" Pustiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decît ceea ce văd. Uneori mi se pare că au trecut foarte mulţi ani de cînd pe peronul prăfuit n-a mai coborît nimeni şi că aerul s-a lipit de ziduri ca o rugină stră­vezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită nu mult înainte de venirea mea şi a Eleono­rei şi că tăcerea ascunde o taină. O să mă întrebaţi: "Dar unde e personalul?" Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pînza netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învîrteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă în mîlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul mi­nutarului a devenit zadarnic.

În faţa peronului se întinde spre miazăzi un cîmp. Cîndva a fost, cred, cultivat. Acum e sălbăticit, aco­perit cu o iarbă măruntă şi aspră. Cîmpul coboară la un moment dat într-o vale şi urcă apoi pe o colină joasă unde fîşiile de iarbă alternează cu petele ce­nuşii ale Pămîntului pustiit de soare. În depărtare, se vede dunga neagră a unei păduri în care se pierde linia ferată.

O altă linie ocoleşte gara, face o buclă prin spa­tele magaziei de mărfuri, dar după cîteva sute de metri se opreşte în faţa mlaştinii care începe acolo. Probabil ar fi trebuit să traverseze mlaştina, dar pro­iectul a eşuat ori a fost abandonat odată cu gara. Altă explicaţie n-am găsit. Din partea aceea vine uneori un miros putred şi greu. Din fericire, vîntul bate de obicei dinspre cîmp şi pădure, aşa că alungă mias­mele smîrcurilor.

Într-o încăpere am găsit o mulţime de borderouri pe care au fost notate cu grijă orele, exacte pînă la secundă, de plecare şi de venire a trenurilor. Lip­sesc însă şi numele localităţilor de unde veneau aceste trenuri, şi cele de destinaţie. Ca şi cum n-avea impor­tanţă nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau. Totul era să treacă la ora exactă, să nu întîrzie nici o secundă în acel drum al lor de nicăieri spre ni­căieri.

Şi mai curios e că nu se văd niciunde ghişee de bi­lete pentru călători. Am cotrobăit prin toată gara, luînd fiecare încăpere în parte. N-am dat de nici una care ar fi putut servi unui asemenea scop, ceea ce m-a pus pe gînduri, mai ales că există o sală de aş­teptare aproape normală, cu bănci de jur împrejur, lipite de pereţi. Dar fără nici un ghişeu.

În schimb, în sala de aşteptare şi pe peron ard două becuri care fac două bălţi luminoase. Sînt in­utile ziua şi sărăcăcioase noaptea. N-am înţeles de unde vine curentul şi, dealtfel, nici nu pot fi stinse. Nu există nici un întrerupător. Ziua, cele două becuri răspîndesc o lumină murdară care ajută doar pă­ianjenii să-şi continue opera. Noaptea, însă, această lumină ticăloasă nu e cu totul zadarnică. Întrucît trebuie să vă spun că, noaptea, suflă un vînt continuu şi monoton. Porneşte curînd după asfinţitul soarelui şi încetează abia spre dimineaţă. Se văd mai întîi trîmbe de praf, un praf înecăcios şi roşu, stîrnit din iarba uscată şi mai ales de pe porţiunile de pămînt gol dinspre pădure. Ceva mai tîrziu, răzbate dinspre mlaştini un sunet surd, probabil vuietul stufărişului. Fără cele două becuri, nopţile ar fi cu siguranţă mult mai greu de suportat în pustietatea asta, unde nu pricep cum am ajuns şi nici măcar unde mă aflu.

Pînă şi numele gării e o şaradă. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spălăcit, scrise pe o firmă atîrnată deasupra intrării în sala de aşteptare: ERO. Nu se văd goluri lăsate de litere căzute. După toate aparenţele, numele gării a fost scris de la în­ceput astfel, incomplet şi misterios, ca şi cum cineva ar fi vrut să lase fiecărui călător posibilitatea de a-i da ce nume vroia. Într-o zi, am luat o bucată de cretă şi m-am jucat încercînd să compun un cuvînt adău­gînd o literă: EROS. EROU. ZERO.

Am şi un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atîrnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă con­ving s-o urmez.

Iată-le cum sună:

Prima poruncă: Să aştepţi oricît.

A doua poruncă: Să aştepţi orice.

A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi ru­găciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavînd altceva mai bun de fă­cut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De cîte ori sînt în dificultate, apelez la el. Mă uit şi caut po­runca de care am nevoie în clipa respectivă. Şi ime­diat îmi revin. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent cînd i se porunceşte. N-aţi văzut că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metodă? În loc să ne ilumineze, a des­coperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniştit. Poruncile aveau să îmbrîncească pe cel ce trebuia îmbrîncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăţia cerurilor şi că, la nevoie, păcătoşii vor fi minaţi cu biciul spre mîntuire.
Dar să las în grija altora împărăţia cerurilor şi să mă ocup de pustiul meu. Mai ales că, sincer vorbind, eu mă număr printre cei care, oricît i-ar lovi cineva peste degete, nu pot spune "sînt fericit", ci "mă doare". Hotărît lucru, n-am nici jumătate de sfînt în mine."


sâmbătă, 7 mai 2016

Nichita Stănescu-Să nu se spargă gheaţa



Să nu se spargă gheaţa înnegrindu-se
lasă-i unii pe alţii, alţii pe alţii
adormindu-se.
Leneşi, somnoroşi, înalţii,
Mai bine dă ninsoare mărită.
Geometrie, noi suntem elevi.
Să cadă memoria noastră chincită
prin evuri, prin evi.
Coboară-n jos, Luceafăr blând,
dincolo de materie
unde dorm aiurând
şi nu se mai sperie
strămoşii strămoşilor noştri muriţi,
rămaşi în urmă, în urnă
îngeri iubiţi
fâlfâiţi deasupra în turmă.

Cine moare în zbor, să cadă deasupra-mi,
în spinarea mea, îi dau voie...
Valuri putrede şi cascadă
cu spume vertebre ale lui Noe

Ale lui A.
Aleluia.

Aleluia zic şi-atât.
Să nu se spargă gheaţa;
de cald îmi ţine
şi de urât.

* din volumul "În dulcele stil clasic"