Cu rîvnă şi amar, cercat‑am să culeg roadele cerului —
şi n‑am putut. Ele se înălţau spre nu ştiu ce alt cer, cînd mîinile le
înfruptam în rodnicia lor.
Crengile bolţilor se apleacă în nădejdile rugilor noastre;
acestea potolindu‑se, ele îşi pierd fructele.
Nici flori nu înfloresc pe cer şi nici poame nu rodesc. La
el acasă, Dumnezeu neavînd ce păzi, de necaz şi de urît, pustieşte grădinile
omului.
Nu, nu; nu pe aştri îmi voi orbi văzul. Destul mi‑am pierdut
din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri — mi‑am
lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.
„Apoi a pus heruvimi cu sabie de
flacără ca să păzească drumul spre pomul vieţii“ (Facerea, 3, 24).
Pe acest drum am cerşit de multe ori. Şi trecătorii, mai
săraci ca mine, întindeau palme deşarte în care lăsam să cadă obolul
nădejdilor. Şi cum mergeam aşa în gloată năpăstuită, cărarea se‑nfunda prin
mlaştini şi umbra crengilor de rai se pierdea în fără‑urma lumii.
Nu cu sfială şi cu răbdare ne vom înstăpîni în ce‑a scăpat
strămoşului fatal. Cuget de foc ne trebuie — şi ascuţind arme şi nebunii,
heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nostru.
Atotputernicul ne‑a închis căile sale? Sădi‑vom atunci alt
pom, pe aici, pe unde el n‑are paznici, nici săbii şi nici flăcări. Vom naşte
paradisul la umbra caznelor — şi blînd ne‑om odihni sub ramuri pămîntene,
ca îngeri ai de‑săvîrşirii de o clipă. El
să rămînă cu o veşnicie fără nimeni; noi mai departe vom păcătui, muşcînd din
merele ce putrezesc sub soare. Îndrăgind ştiinţele greşelii, vom fi asemenea
Lui, şi — prin durerile Ispitei — mai mari chiar.
Crezut‑a El prin moarte să ne facă robi şi să‑i slujim. Dar
noi pe îndelete ne‑am îndătinat în viaţă.
A trăi: a te specializa în eroare. A rîde de adevărurile
sigure ale sfîrşirii, a nu lua‑n seamă absolutul, a transforma moartea în
glumă şi‑n întîmplare nesfîrşitul. Nu poţi respira decît în afundurile
iluziei. Simplul fapt de‑a fi e copleşitor de grav, faţă de care Dumnezeu e
biată jucărie.
Înarmaţi de accidentele vieţuirii, vom pustii siguranţele
crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom năpusti în adevăruri,
ne vom învrăjbi cu luminile neavenite. Vreau să trăiesc, şi peste tot îmi sare
duhul împotrivă, apărător al pricinilor nefiinţei.
…Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada
erorilor.
Pe semeni îi cunosc. Adesea mi‑am citit în ochii lor absenţi
şi goi nerostul soartei sau mi‑am odihnit răzvrătiri în pauzele privirii lor.
Dar zbuciumul lor nu mi‑e străin. Ei vor,
ei vor neîncetat. Şi cum nimic nu e
de vrut, paşii mei călcau în urmele
lor ca‑n spini, cărarea mea şerpuia prin noroiul dorinţelor lor, înălbindu‑le,
printr‑un nimb de nefolosinţi, căutarea lor fără folos.
Ei nu ştiu că raiul şi iadul sînt înfloriri ale clipei, ale
clipei înseşi, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N‑am întîlnit în
mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor.
Văd un arbore, un zîmbet, un răsărit, o amintire. Nu sînt
fără margini în fiece din ele? Ce mai aştept peste acel definitiv văz, peste
incurabilul văz al fulgerului temporal?
Oamenii sufăr de viitor, se reped în viaţă, fug în timp,
caută. Şi nimic nu mă doare mai mult decît ochii lor căutători, zadarnici, dar
lipsiţi de zădărnicie.
Eu ştiu că totul e final,
că există doar o clipă, fiecare clipă, că pomul vieţii e răbufnirea de
veşnicie, reversibilă în actele fiinţei.
Şi astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopţi, în
nopţi mari ce ridică în faţa minţii fundurile lumii, cum aş şti dacă sînt sau
nu mai sînt? Şi mai poţi fi atunci sau poţi să nu fii? Sau, prins în
nedesluşirile muzicii, pierdut în ele, curăţit de întîmplările respiraţiei, cum
te‑ai asemui semenilor?
A nu avea decît o ţintă: să fii mai inutil ca muzica. În ea
nu afli nici pe este şi nici pe nu este. Unde te găseşti ca victimă
învolburată a farmecului ei? Dar nu‑i ea un nicăieri sonor?
Oamenii nu ştiu să fie fără de folos. Ei au drumuri de
urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvîrşirea, cînd
„rostul“ vieţii e extazul acestei nedesăvîrşiri! Dar cum să le dezvăluim
suprafeţele acestei taine, cum să‑i încîntăm de luciul unui mister şi să‑i
îmbătăm de‑o fascinaţie atît de simplă? Îmi vin în minte anumite nopţi şi
anumite zile…
Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă
palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, cînd în sînge purtam mai
mult alcool şi mai multă Spanie, furia mea le‑ar fi întors spre cer, patima ar
fi îndreptat vertical oboseala lor terestră şi zvîcnirile inimii le‑ar fi
împins spre vecinătăţi de stele. Acum, sînt fericit să mă separ de aştri prin
ramuri gînditoare, să gust în adierile lor o singurătate blîndă, să mă nimicesc
în splendoare pe un pămînt divinizat în noapte.
Fragment din Îndreptar pătimaş de Emil Cioran
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu