Radio Poema

marți, 12 ianuarie 2016

Andrei Constantinescu-Abis



Şedeam la masă cu o sticlă ca globul unei ghicitoare,
Vădind-o de adânci secrete când îi sorbeam dulcea licoare
Şi ochii, tot mai plini de ceaţă, priveau din ce în ce mai clară
Imaginea de pretutindeni - şi dinlăuntru-mi, şi de-afară.
Vedeam o lume centrifugă cum ne-ncetat se risipeşte,
Iar eu mă risipeam într-ânsa la fel ca ea de nebuneşte.
Simţeam în inima-mi cum bate inima ei, cu puls haotic
Îndreptăţit chiar de-a ei soartă ce-i râde-n faţă râs nevrotic.
O lume care nu te lasă să mai priveşti spre bolta-naltă,
Ci mulţumirea ta să fie că nu te-afunzi cumva-n vreo baltă,
O lume cu-ale ei repere, fără de care nu se poate,
Iar tu, pribeag pe-a ei cărare, traieşti şi mori doar dând din coate.
Înţelepciunea ei te-nvaţă aproape tot ce vrei să ştii:
În ea găseşti Arta şi Ştiinţa - dar nu şi cum să poţi iubi.
Iubirea e din alte sfere, nu erudiţii ţi-o arată.
... Aş da pe-un dram, doar, de iubire, învăţătura lumii toată...!

În transa ce-şi ţesea urzeala în mine ca o arahnidă,
Păzindu-mă să nu fiu liber, dându-mi impresia, perfidă,
Că-abia în sânu-i se găseşte adevărata libertate,
Păşi încet, venind spre mine parcă din altă realitate,
Un bătrânel cu chip de tânăr şi cu privire ancestrală
Ce aducea doar liniştire, ca aurora boreală.
Când l-am văzut, simţirea-mi toată se înfioră de-o amintire
Ce nu ştiam de unde vine - mă răscolea ca o iubire.
Iar el mi-a spus atunci pe nume... Şi-ndată lacrimi pe obraz
Mă năpădiră ca un fluviu ce rupe-al inimii zăgaz.
Când începu el să vorbească, parcă vorbea a mea conştiinţă,
Iar spusele-i mângâietoare n-aveau nevoie de vreo ştiinţă.
A început, cu glasul molcom, să-mi povestească despre mine
Atâtea lucruri minunate ce le uitasem - ce ruşine...
Mi-a spus de Tata, că m-aşteaptă s-apuc pe drumul către casă,
Că vrea să vadă cum Cuvântu-I îmi e învăţătură-aleasă,
Şi nu ce lumea îmi oferă. Mi-a spus că pot trăi în lume,
Dar nu după a lumii lege, ci după Legea Lui anume,
Că pot cunoaşte Adevărul dacă respect a Lui poruncă.
Vorbea bătrânul cu chip tânăr, şi vorba-i îmi părea o stâncă
Ce cu putere minunată lucra în mine neclintită
Ca zborul lin al unui vultur ce parcă nu dă din aripă.
Şi-apoi mă întrebă în şoaptă, asurzitor de înţeleasă:
„Eşti dornic, fiu iubit de Tatăl, să te întorci vreodată-Acasă...?”


Privea în suflet bătrânelul şi nu aveam cum mă ascunde -
Nici nu voiam, mă simţeam bine să ştiu că-n inimă-mi pătrunde.
Un Duh din veşnicie, parcă, se aşternea-n a mea făptură
Şi-atunci simţeam cum mă cuprinde o dragoste fără măsură.
Vedeam pe cer cum se-nfioară de-aşa trăire, chiar şi luna,
Iar stelele, de prin neanturi, de mine se mirau întruna;
Toate manualele de ştiinţă şi toate cărţile de artă
Şi-ar fi dorit acum, prin rafturi, cu mine dragostea să-mpartă.

*

După un timp, plecă bătrânul, iar eu cătam în urma lui;
Văzând cum urcă munţi spre Ceruri, parcă voiam şi eu să-i sui...
Mergea cum zboară porumbelul ce-a fost trimis cu vreo scrisoare,
Iar eu, de-acum, că e un înger puteam să fac oricând prinsoare.
Şi-aşa de lesne urca drumul ce-mi arătase către casă,
C-aprinse dorul sfânt în mine, ce şi acuma mă apasă...
Bătrâne drag, ce freamăt dulce cuvântul tău vru să-mi dezlege?
Jindul de Vatra Părintească mi-i mai presus de orice lege.

Un vânt venit de nicăierea mă răscoli uşor prin plete
Şi-atunci, cu firea mea plăpândă, lăsai un gând să mă îmbete:
Că-n suflet eu am două laturi, şi între ele un abis,
Şi-o luptă port adânc în mine să ţin mereu un pod deschis
Ca-n lumea asta păcătoasă să pot trăi ne-mpovărat,
Fiindcă-i plăcută pentru simţuri şi nu e om fără păcat.
Cu arme multe şi tăioase eu lupt de-o parte şi de-ailaltă,
Purtând victorii de o clipă în fiinţa-mi joasă şi-n cea-naltă,
Lăsându-mă rănit pe fronturi ce se deschid fără oprire
Şi oscilând, precum o frunză, între-a fi mort şi nemurire.
Şi două glasuri, din străfunduri şi din Înalt, mă strigă tare,
Cercând deodată să mă facă doar unuia să-i dau crezare:
„ - Tu eşti de-aici, din astă lume. Nu vezi că toate-s minunate?
Aici sunt munci, dar şi câştiguri, şi sărăcie, şi palate.
E-o lume dreaptă, raţională - nu asta-nveţi în şcoli, gândirea?
Tânjeşte dar, cu lumea toată, doreşte-ţi ce vrea omenirea.
Numai aici ai libertate, aici doar poţi să faci ce-ţi place.
Când mori te-opreşti din degustare, deci fă acum câte poţi face,
Nu te gândi la ce e după! Ce să mai fie? Nu-i nimic.
Nu pierde timpul, prinde clipa, ascultă bine ce îţi zic!”
„ - Eu ţi-amintesc că eşti aicea vremelnic, dar a ta făptură
E veşnică într-altă lume - întoarce-o-acolo, fă-o pură
Şi n-o lăsa să se-ntineze de al păcatelor noroi -
Eşti fiu de Împărat şi-acasă ai doar din cele mai de soi!
Demult, au fost făcute toate ca fiecărui să vorbească,
În astă lume decăzută, de dragostea împărătească
Ce are Tatăl pentru fiii ce-acum plecaţi sunt de acasă,
Pe care, dacă au credinţă, El nicio clipă nu îi lasă.”

Părea că smulg bucăţi din mine aceste glasuri, să mă rupă,
Şi că-n războiul ce îl poartă doar eu am să cedez în luptă.
Privind în zarea-ndepărtată, deodată mi-am adus aminte
De drumul ce-l urca bătrânul şi de-ale lui blânde cuvinte:
„De vrei s-ajungi cu Mine-n Ceruri, drumul acesta să îl sui!
Eşti doar în lume, nu din lume - tu aparţii doar Tatălui!”


o parafrazare a poeziei „PRĂPASTIE” de Octavian Goga

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu