Radio Poema

joi, 14 ianuarie 2016

Adrian Păunescu - Inevitabila poezie




Iubind-o ca pe fructul interzis,
Această deşănţată poezie,
Mi-am regăsit încrederea în scris,
Din care pricină, nici nu se ştie.

Nu mă droghez în mod exterior,
Şi-aşa, şi-aşa am nebunia-n sânge,
Transcriu doar nişte stări care mă dor
Şi scriu un vers atunci când nu-l pot plânge.

Un port la stranii mări e trupul meu
Cu birturi, nave şi prostituate,
Cu el mi-e greu, dar fără, şi mai greu,
Mi-eşti dragă ca un viciu, libertate.

Ţigara ta obştească o fumez,
Când pe furiş şi când în gura mare,
Îi gust bolnav narcoticul din miez
Deşi pricep şi că de el se moare.

N-am vreo pretenţie de a urca
Pe scări ierarhice în veacu-acesta,
Un singur tron acceptă viaţa mea,
Unde să-mi pun nădragii, haina, vesta.

Eu pot să mă-ndoiesc, dar nu mă-ndoi
Şi ca poet, voi toţi luaţi aminte,
Oricum, eu sunt mai mare decât voi
Că v-am închis la mine în cuvinte.

În viaţa tuturor la fel tresar,
Ce ieşi în faţa lumii cu trufie
Şef de birou sau şef de aprozar
De rangul tău, deloc nu-mi pasă mie.

Fără poeţi pământul ar mugi,
Şi casele s-ar stinge fără teatre
Şi noaptea nu s-ar mai sfârşi în zi
Şi pruncii ar putea atât: să latre.

Desprinderea de regnul animal,
Intrarea în limbuta noastră oază,
Ca şi proiecţia în ideal,
Prin poezie se realizează!

Şi orice literă pe care-o scriu
La voi adânc în sânge se resimte,
Ca un ceresc, nedezminţit pariu
De dincolo de legi şi de cuvinte.

Eu simt că am puterea să vă schimb
Cu un poem al meu, fără de moarte,
Dar vă mai las istorie şi timp
Ca singuri să vă duceţi mai departe.

Ce-ar fi un om sub un drăcesc deochi,
Nici cap, nici mâini, nici tălpi, ci numai pântec?
Ce-ar fi o omenire fără ochi,
Ce-ar fi o omenire fără cântec?

Asupra voastră las acest blestem,
Ca-n viaţa voastră, orice-ar fi să fie,
Prin orice răni ar fi să-ntârziem,
Să nu vă despărţiţi de poezie.

Abuzul meu: de-a crede în cuvânt,
Când el, cuvântul, pare de ruşine
Şi când puterile mai mici îi sunt
Decât impulsul gândului ce-i vine!

Şi a mai crede că-i adevărat
Cuvântu-nfricoşat de tot ce ştie
Când adevărul însăşi e citat
În câte-o tristă judecătorie!

Înseamnă că nimic nu a murit
Din tot ce-a fost tăria noastră slabă,
Dacă-ntre plus şi minus infinit
Poetul mai există şi întreabă.

Eu pentru voi, de dor de mine scriu,
Fac radiografii pe seama voastră,
Şi nu cred niciodată că-i târziu
A mai deschide-n noapte o fereastră.

27 august 1988, Năsăud - Bistriţa

4 comentarii:

  1. Minunatul Păunescu!Îl ador!

    RăspundețiȘtergere
  2. Inegalabil,cel mai mare poet roman !

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu aș spune că ultimul mare poet, pentru mine e de suflet. Fiecare mare poet are o aură a timpului său specifică mediului în care a avut a evoluat și harul cu care a fost înzestrat. Eminescu rămâne totuși poetul național.

    RăspundețiȘtergere