luni, 25 ianuarie 2016

Emil Cioran-Îndreptar pătimaş ..."nu pe aştri îmi voi orbi văzul"


Cu rîvnă şi amar, cercat‑am să culeg roadele cerului — şi n‑am putut. Ele se înălţau spre nu ştiu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor.
Crengile bolţilor se apleacă în nădejdile rugilor noastre; acestea potolindu‑se, ele îşi pierd fructele.
Nici flori nu înfloresc pe cer şi nici poame nu rodesc. La el acasă, Dumnezeu neavînd ce păzi, de necaz şi de urît, pustieşte grădinile omului.
Nu, nu; nu pe aştri îmi voi orbi văzul. Destul mi‑am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri — mi‑am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.
„Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără ca să păzească drumul spre pomul vieţii“ (Facerea, 3, 24).
Pe acest drum am cerşit de multe ori. Şi trecătorii, mai săraci ca mine, întindeau palme deşarte în care lăsam să cadă obolul nădejdilor. Şi cum mergeam aşa în gloată năpăstuită, cărarea se‑nfunda prin mlaştini şi umbra crengilor de rai se pierdea în fără‑urma lumii.
Nu cu sfială şi cu răbdare ne vom înstăpîni în ce‑a scăpat strămoşului fatal. Cuget de foc ne trebuie — şi ascuţind arme şi nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nostru.
Atotputernicul ne‑a închis căile sale? Sădi‑vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n‑are paznici, nici săbii şi nici flăcări. Vom naşte paradisul la umbra caznelor — şi blînd ne‑om odihni sub ramuri pămîntene, ca îngeri ai de‑săvîrşirii de o clipă. El să rămînă cu o veşnicie fără nimeni; noi mai departe vom păcătui, muşcînd din merele ce putrezesc sub soare. Îndrăgind ştiinţele greşelii, vom fi asemenea Lui, şi — prin durerile Ispitei — mai mari chiar.
Crezut‑a El prin moarte să ne facă robi şi să‑i slujim. Dar noi pe îndelete ne‑am îndătinat în viaţă.
A trăi: a te specializa în eroare. A rîde de adevărurile sigure ale sfîrşirii, a nu lua‑n seamă absolutul, a transforma moartea în glumă şi‑n întîmplare nesfîrşitul. Nu poţi respira decît în afundurile iluziei. Simplul fapt de‑a fi e copleşitor de grav, faţă de care Dumnezeu e biată jucărie.
Înarmaţi de accidentele vieţuirii, vom pustii siguranţele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom năpusti în adevăruri, ne vom învrăjbi cu luminile neavenite. Vreau să trăiesc, şi peste tot îmi sare duhul împotrivă, apărător al pricinilor nefiinţei.
…Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor.
Pe semeni îi cunosc. Adesea mi‑am citit în ochii lor absenţi şi goi nerostul soartei sau mi‑am odihnit răzvrătiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi‑e străin. Ei vor, ei vor neîncetat. Şi cum nimic nu e de vrut, paşii mei călcau în urmele lor ca‑n spini, cărarea mea şerpuia prin noroiul dorinţelor lor, înălbindu‑le, printr‑un nimb de nefolosinţi, căutarea lor fără folos.
Ei nu ştiu că raiul şi iadul sînt înfloriri ale clipei, ale clipei înseşi, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N‑am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor.
Văd un arbore, un zîmbet, un răsărit, o amintire. Nu sînt fără margini în fiece din ele? Ce mai aştept peste acel definitiv văz, peste incurabilul văz al fulgerului temporal?
Oamenii sufăr de viitor, se reped în viaţă, fug în timp, caută. Şi nimic nu mă doare mai mult decît ochii lor căutători, zadarnici, dar lipsiţi de zădărnicie.
Eu ştiu că totul e final, că există doar o clipă, fiecare clipă, că pomul vieţii e răbufnirea de veşnicie, reversibilă în actele fiinţei.
Şi astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopţi, în nopţi mari ce ridică în faţa minţii fundurile lumii, cum aş şti dacă sînt sau nu mai sînt? Şi mai poţi fi atunci sau poţi să nu fii? Sau, prins în nedesluşirile muzicii, pierdut în ele, curăţit de întîmplările respiraţiei, cum te‑ai asemui semenilor?
A nu avea decît o ţintă: să fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este şi nici pe nu este. Unde te găseşti ca victimă învolburată a farmecului ei? Dar nu‑i ea un nicăieri sonor?
Oamenii nu ştiu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvîrşirea, cînd „rostul“ vieţii e extazul acestei nedesăvîrşiri! Dar cum să le dezvăluim suprafeţele acestei taine, cum să‑i încîntăm de luciul unui mister şi să‑i îmbătăm de‑o fascinaţie atît de simplă? Îmi vin în minte anumite nopţi şi anumite zile…

Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, cînd în sînge purtam mai mult alcool şi mai multă Spanie, furia mea le‑ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră şi zvîcnirile inimii le‑ar fi împins spre vecinătăţi de stele. Acum, sînt fericit să mă separ de aştri prin ramuri gînditoare, să gust în adierile lor o singurătate blîndă, să mă nimicesc în splendoare pe un pămînt divinizat în noapte.

Fragment din Îndreptar pătimaş de Emil Cioran

Camil Petrescu-Ideea


Bibliotecile cu rafturi şi zăbrele
Sunt pline
De tomuri grele
Pergamente şi colecţii vechi nepreţuite
Legate-n marochine,
În care zac orânduite
Ierarhic subt capitole şi titluri
Mii şi milioane de idei,
În zeci de mii de tomuri, anexe
Şi opuscule
Cu pagini încărcate de calcule subtile
Ca mici desemne
-Arabescuri-
De cercuri seci, de semne
Şi magice majuscule.

Dar în ele
Nu sunt decât cadavre de idei,
Căci scrisul tot
E doar gândire veşted conservată
Şi-nchisă subt formule şi subt chei.

Bătrânii în halaturi vechi,
Cu ochelarii petrecuţi după urechi,
Uscară
Insectele-n vitrină,
Ca specii rare
Sălbatecii codri în ierbare,
Pământul necuprins, în petece de hărţi,
Ideile, în prăfuite cărţi.

Şi-acuma toate poartă cifre
Şi litere latine
În tomuri sigilate-n marochine;
Iar poezia lor,
Astmatice avânturi de simboluri
Zadarnic încercând să urce-n goluri.

Dar eu,
Eu am văzut idei.

Întâia oara, brusc, fără să ştiu,
De dincolo de lucruri am văzut ideea,
Cum vezi, când se despică norii grei
Şi negri
Zigzagul de argint al fulgerului viu.

Şi de atunci
-Neliniştit de depărtarea suavă şi adâncă
De toate tâlcurile, cheile-
Ca un bolnav cu ochii ţintuiti de lună
Pe care norul o ascunde încă,
Fără durere, fără bucurie,
Eu caut în natură pretutindeni, ideile.

Atent şi răbdător
Deci le pândesc prelung stăruitor
Cum aşteptam pe când eram copil,
Privind prin crăpătura gardului
Ograda şi ruina caselor pustii
Să văd cum se ivesc stafii.

Crescut din zilele de ieri,
Neliniştit de marile tăceri,
Pândesc şi azi prelung stăruitor,
Căci şi acum din lucruri şi vederi
Ideea se adună
Străvezie, dar precisă şi întreagă,
Aşa cum se încheagă
Subt privirea unui derviş,
O figură, pe apa unui lac,
În umbra limpezită de copac.

Dar de căte ori descopăr, uimit
Cu-nfiorări de veşti rostite-n şoapte,
-Freamăt nocturn de ulmi-
Că ideile-s de mult
Alăturea de mine, culmi
Imense şi nebănuite, sosite-n noapte…

De-atâtea ori
Ca nişte munţi coloşi de ghiaţă
Plutind subt apă, venind prin palele de ceaţă.

Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei.

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Nichita Stănescu - Înger refuzat de păsări


Înger refuzat de păsări,
şi înscris cu-o pană-n cerc
să te şterg de pe nisipul
alizeelor, încerc.
Mai întâi steaua Canopus
cea mult-galbenă, o ling.
Ce sărată e, mi-e sete,
şi ce friguri tari mă ning.
Mai apoi îţi zgârii faţa,
curg din ea secunde verzi,
ce ierboasă mi-e privirea -
somnolent în ea te pierzi.


Înger refuzat de păsări
şi de zborurile lungi
îmi ajungi până la gură
până la sărut mi-ajungi.
Astfel stai înscris cu ţipăt
în conturul scos din minţi,
răspicat, al vieţii mele
care-nfige-n tine dinţi.

miercuri, 20 ianuarie 2016

Mihai Eminescu -"Dormi Veronica? Desigur dormi."


"Draga mea Veronicuţa,

Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sarut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare ăi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţa, că eu te păzesc tocmai de aici.

Iar mâni când te vei trezi, ai s-aştepţi scrisoare şi poimâni are să-ţi vie şi atunci ai să ştii si tu ce făceai pe când eu scriam aceste şiruri şi eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aş mai săruta!

Ieri seara, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci şi cânta admirabil, aşa precum n-am mai auzit violonist şi tu ştii bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci şi inimă. Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane. Dar toate acestea tu le vei fi citind abia poimâne, căci acum dormi, nu-i aşa? Dormi Veronica? Desigur dormi.

Nicu Gane a plecat la Iaşi; deci dacă-l vezi mai zi-i şi tu, că eu, nu e zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-l trag de mânecă şi să nu-i aduc aminte. Dar el mai cu „ba azi, ba mâne” n-a facut vro treabă acătari pân-acum, bata-l-ar norocu încă cu vro şapte duzine de copii dar şi cu milioanele respective cu care să-i crească.

Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încât eu îmi imaginez urmatoarea consecuţiune în prezenţa celor doua odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas?"

 Scrisoare pentru Veronica Micle

marți, 19 ianuarie 2016

Vasile Alecsandri-Serile la Mirceşti



Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăş mângăios,
Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse,
Sub palidă lumină, apar misterios.

Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vie
O zână drăgălaşă, cu glasul aurit.

Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întâlneşte şi-admiră o cadână
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor,

Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val,
Ea pare zea Venus când a ieşit din unde
Ca să arate lumei frumosul ideal.

Alăture apare un câmp de aspră luptă,
Pătat cu sânge negru acoperit cu morţi.
Un june-n floarea vieţii strângând o spadă ruptă
Ţinteşte ochii veştezi pe-a veciniciei porţi.

Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut,
Veneţia, regină, ce-n mare se oglindă
Făr-a videa pe frunte-i splendoarea din trecut.

O lacrimă... dar iată plutind pe-a mărei spume
O sprintenă corvetă, un răpede-alcyon;
Şi iată colo-n ceruri pribejile din lume,
Cocoarele în şiruri zburând spre orizon.

O! farmec, dulce farmec a vieţii călătoare,
Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger!...

Afară ninge, ninge, şi apriga furtună
Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.

Văd insule frumoase şi mări necunoscute,
Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald,
Şi cete de sălbatici prin codri deşi perdute,
Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.

Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale
Văd eroi prinşi la luptă pe câmpul de onor,
Şi-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deşteaptă dulci visuri de amor.

Apoi închipuirea îşi strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se şterg, dispar încet,
Şi mii de suvenire mă-ncongiură-ntr-o clipă
În faţa unui tainic şi drăgălaş portret.

Atunci inima-mi zboară la raiul vieţii mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ş-atunci păduri şi lacuri, şi mări, şi flori, şi stele
Intoană pentru mine un imn nemărginit.

Aşa-n singurătate, pe când afară ninge,
Gândirea mea se primblă pe mândri curcubei,
Pân' ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge,
Şi saltă căţeluşu-mi de pe genunchii mei.

luni, 18 ianuarie 2016

Ioan Slavici-Boierul şi Păcală



Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura:

- Bună ziua!

Păcală răspunde:

- Mulţămim!

- Dar ce faci aici?

- D-apoi, cucoane, ia, am pus şi eu lemnul ista să se hodinească olecuţă, că apoi îl duc acasă. Da' dumneavoastră unde vă duceţi?

- Eu am auzit de unul Păcală, care păcăleşte oamenii, şi mă duc să-l găsesc, să mă păcălească şi pe mine. Păcală îi zice boierului:

- Nu te mai duce, cucoane, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot să vă păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă. Daţi-vă jos din trăsură, să-mi aduc păcălitorul. Dumneavoastră, cucoane, ţineţi lemnul ista bine, să nu se clatine, că eu vin îndată.

Când boierul ţinea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se sui în trăsură şi plecă. Se face noapte, şi Păcală nu mai vine. Stau aşa toată noaptea şi a doua zi după-amiaza.

Numai ce trece un om.

- Bună ziua! zice omul.

- Bună ziua! îi răspunde boierul.

- Dar de ce staţi dumneavoastră acolea?

- Aşteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne păcălească. Mi-a spus că vine degrabă cu trăsura, şi nu mai vine.

Atunci omul spune boierului:

- D-apoi, cucoane, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură şi cu cai cu tot?

Şi aşa rămase boierul păcălit şi fără trăsură.

George Topârceanu-Noapte de iarnă


Cad din cer mărgăritare
Pe orașul adormit...

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Și pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!... Iarna tristă-mbracă
Streșinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi și peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare —
Umple noaptea de fantasme
Neclintite și bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Și pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, —
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi ușor de fluturi...

*

Și din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeț ciudat răsare...
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoțeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini șoptind grăbit —
Parcă spune-o taină mare
Unui soț închipuit...
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, și iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.
Fața lui se lămurește, —
Pare-nduioșat acum...
Visător și lung privește
Casele de peste drum:
Poartă mică... pomi în floare...
O fereastră luminată...
Streșini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altădată!
Și păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
„Bulgăraș de gheață rece,
Iarna vine, vara trece
Și n-am cu cine-mi petrece...
Bulgăraș topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc...”

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, șovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

duminică, 17 ianuarie 2016

Mihai Eminescu -..."m-au apucat frigurile versului"


Fetiţule dragă,
Nu te supăra dacă nu-ţi scriu numaidecât după ce-ţi primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îţi trimit bani de drum; pân-atunci „Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă pe el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronica, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn şi trează şi mă plec ei ca robul din „O mie şi una de nopţi”
Emin
10 aprilie 1882

Este posibil ca Eminescu să se refere la poezia Luceafărul , care a fost incepută în 1873 însă prelucrata de-a lungul mai multor ani , pâna când a fost publicată  prima oară în Viena, aprilie 1883, apoi în Convorbiri literare în acelasi an, urmând ca în 1884 să apară în volumul princeps intitulat Poesii, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.
Aceasta contravine zvonurile că Eminescu , începând cu anul 1883 nu ar mai fi fost capabil să scrie poezii.

Mihai Eminescu-"Scrie cu degetele pe cari le sărut"


Draga mea Veronica,
Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.
Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine. Şi poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuşi de puţin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viaţa mea care e totodată o extraordinara nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurarile şi să prinză din sbor puţinul noroc care îl dă o viaţă scurtă şi chinuită, şi eu nu am facut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşa urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin.

Scrie cu degetele pe cari le sărut.

(1880 Februar)

vineri, 15 ianuarie 2016

Mihai Eminescu-..."amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune"


Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu - mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.
Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc , nu vei mai pune nici un preț pe iubirea lui Emin.

 (din corespondenţa dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle)

joi, 14 ianuarie 2016

Mihai Eminescu-"Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut"...


"...şi mie mi se părea că aud şoptirea acelor moşi bătrâni cari pe
când eram mic, îmi povesteau în timp de iarnă, ţinându-mă în
tremurândele lor braţe, poveşti fantastice despre zâne îmbrăcate în aur
şi lumină (...). Au trecut ani de atunci - şi parcă a fost ieri - ieri pare că
îmi încâlceam degeţelele în barba lor cea albă şi ascultam la graiul lor
cel înţelept şi şoptitor - la înţelepciunea trecutului, la acele veşti din
bătrâni. Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii
aceia, când domnii îmbrăcaţi în haine de aur şi samur, ascultau, de pe
tronurile lor, în învechitele castele, consiliile divanului de oameni
bătrâni - poporul entuziast şi creştin unduind ca valurile mării în curtea
domniei - iară eu, în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al
înţelepciunii, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu
inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune - preot durerilor
şi bucuriilor - bardul lor." ( fragment din "Geniu Pustiu", proză literară)

Eminescu a fost cel care spunea cu adâncă reverenţă: "când mă
aflu în faţă cu cei bătrâni, cu literatura din deceniile trecute, parcă sunt
într-o cameră încălzită". De aceea ar fi dorit, pentru vremurile lui, un
voievod precum Ştefan cel Mare sau un lider iubit de popor ca împăratul
din poveste care "iese sara-n prispă să stea de vorbă cu ţara"... Astfel
ne putem explica de ce poetul, însoţit de alţi colegi de Universitate,
pritre care se aflau Năstasi şi Burlă, au vizitat de Anul Nou, la 1 ianuarie
1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döblig, pe cel pe
care-l percepea prin prisme folclorice. Faţă de Domnul Unirii, Eminescu
a nutrit întotdeauna o deosebită stimă.
(Eminescu şi universul folcloric românesc / Cristian Petru Bălan)


Mihai Eminescu-Epigonii



Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.


Adrian Păunescu - Inevitabila poezie




Iubind-o ca pe fructul interzis,
Această deşănţată poezie,
Mi-am regăsit încrederea în scris,
Din care pricină, nici nu se ştie.

Nu mă droghez în mod exterior,
Şi-aşa, şi-aşa am nebunia-n sânge,
Transcriu doar nişte stări care mă dor
Şi scriu un vers atunci când nu-l pot plânge.

Un port la stranii mări e trupul meu
Cu birturi, nave şi prostituate,
Cu el mi-e greu, dar fără, şi mai greu,
Mi-eşti dragă ca un viciu, libertate.

Ţigara ta obştească o fumez,
Când pe furiş şi când în gura mare,
Îi gust bolnav narcoticul din miez
Deşi pricep şi că de el se moare.

N-am vreo pretenţie de a urca
Pe scări ierarhice în veacu-acesta,
Un singur tron acceptă viaţa mea,
Unde să-mi pun nădragii, haina, vesta.

Eu pot să mă-ndoiesc, dar nu mă-ndoi
Şi ca poet, voi toţi luaţi aminte,
Oricum, eu sunt mai mare decât voi
Că v-am închis la mine în cuvinte.

În viaţa tuturor la fel tresar,
Ce ieşi în faţa lumii cu trufie
Şef de birou sau şef de aprozar
De rangul tău, deloc nu-mi pasă mie.

Fără poeţi pământul ar mugi,
Şi casele s-ar stinge fără teatre
Şi noaptea nu s-ar mai sfârşi în zi
Şi pruncii ar putea atât: să latre.

Desprinderea de regnul animal,
Intrarea în limbuta noastră oază,
Ca şi proiecţia în ideal,
Prin poezie se realizează!

Şi orice literă pe care-o scriu
La voi adânc în sânge se resimte,
Ca un ceresc, nedezminţit pariu
De dincolo de legi şi de cuvinte.

Eu simt că am puterea să vă schimb
Cu un poem al meu, fără de moarte,
Dar vă mai las istorie şi timp
Ca singuri să vă duceţi mai departe.

Ce-ar fi un om sub un drăcesc deochi,
Nici cap, nici mâini, nici tălpi, ci numai pântec?
Ce-ar fi o omenire fără ochi,
Ce-ar fi o omenire fără cântec?

Asupra voastră las acest blestem,
Ca-n viaţa voastră, orice-ar fi să fie,
Prin orice răni ar fi să-ntârziem,
Să nu vă despărţiţi de poezie.

Abuzul meu: de-a crede în cuvânt,
Când el, cuvântul, pare de ruşine
Şi când puterile mai mici îi sunt
Decât impulsul gândului ce-i vine!

Şi a mai crede că-i adevărat
Cuvântu-nfricoşat de tot ce ştie
Când adevărul însăşi e citat
În câte-o tristă judecătorie!

Înseamnă că nimic nu a murit
Din tot ce-a fost tăria noastră slabă,
Dacă-ntre plus şi minus infinit
Poetul mai există şi întreabă.

Eu pentru voi, de dor de mine scriu,
Fac radiografii pe seama voastră,
Şi nu cred niciodată că-i târziu
A mai deschide-n noapte o fereastră.

27 august 1988, Năsăud - Bistriţa

marți, 12 ianuarie 2016

Andrei Constantinescu-Abis



Şedeam la masă cu o sticlă ca globul unei ghicitoare,
Vădind-o de adânci secrete când îi sorbeam dulcea licoare
Şi ochii, tot mai plini de ceaţă, priveau din ce în ce mai clară
Imaginea de pretutindeni - şi dinlăuntru-mi, şi de-afară.
Vedeam o lume centrifugă cum ne-ncetat se risipeşte,
Iar eu mă risipeam într-ânsa la fel ca ea de nebuneşte.
Simţeam în inima-mi cum bate inima ei, cu puls haotic
Îndreptăţit chiar de-a ei soartă ce-i râde-n faţă râs nevrotic.
O lume care nu te lasă să mai priveşti spre bolta-naltă,
Ci mulţumirea ta să fie că nu te-afunzi cumva-n vreo baltă,
O lume cu-ale ei repere, fără de care nu se poate,
Iar tu, pribeag pe-a ei cărare, traieşti şi mori doar dând din coate.
Înţelepciunea ei te-nvaţă aproape tot ce vrei să ştii:
În ea găseşti Arta şi Ştiinţa - dar nu şi cum să poţi iubi.
Iubirea e din alte sfere, nu erudiţii ţi-o arată.
... Aş da pe-un dram, doar, de iubire, învăţătura lumii toată...!

În transa ce-şi ţesea urzeala în mine ca o arahnidă,
Păzindu-mă să nu fiu liber, dându-mi impresia, perfidă,
Că-abia în sânu-i se găseşte adevărata libertate,
Păşi încet, venind spre mine parcă din altă realitate,
Un bătrânel cu chip de tânăr şi cu privire ancestrală
Ce aducea doar liniştire, ca aurora boreală.
Când l-am văzut, simţirea-mi toată se înfioră de-o amintire
Ce nu ştiam de unde vine - mă răscolea ca o iubire.
Iar el mi-a spus atunci pe nume... Şi-ndată lacrimi pe obraz
Mă năpădiră ca un fluviu ce rupe-al inimii zăgaz.
Când începu el să vorbească, parcă vorbea a mea conştiinţă,
Iar spusele-i mângâietoare n-aveau nevoie de vreo ştiinţă.
A început, cu glasul molcom, să-mi povestească despre mine
Atâtea lucruri minunate ce le uitasem - ce ruşine...
Mi-a spus de Tata, că m-aşteaptă s-apuc pe drumul către casă,
Că vrea să vadă cum Cuvântu-I îmi e învăţătură-aleasă,
Şi nu ce lumea îmi oferă. Mi-a spus că pot trăi în lume,
Dar nu după a lumii lege, ci după Legea Lui anume,
Că pot cunoaşte Adevărul dacă respect a Lui poruncă.
Vorbea bătrânul cu chip tânăr, şi vorba-i îmi părea o stâncă
Ce cu putere minunată lucra în mine neclintită
Ca zborul lin al unui vultur ce parcă nu dă din aripă.
Şi-apoi mă întrebă în şoaptă, asurzitor de înţeleasă:
„Eşti dornic, fiu iubit de Tatăl, să te întorci vreodată-Acasă...?”


Privea în suflet bătrânelul şi nu aveam cum mă ascunde -
Nici nu voiam, mă simţeam bine să ştiu că-n inimă-mi pătrunde.
Un Duh din veşnicie, parcă, se aşternea-n a mea făptură
Şi-atunci simţeam cum mă cuprinde o dragoste fără măsură.
Vedeam pe cer cum se-nfioară de-aşa trăire, chiar şi luna,
Iar stelele, de prin neanturi, de mine se mirau întruna;
Toate manualele de ştiinţă şi toate cărţile de artă
Şi-ar fi dorit acum, prin rafturi, cu mine dragostea să-mpartă.

*

După un timp, plecă bătrânul, iar eu cătam în urma lui;
Văzând cum urcă munţi spre Ceruri, parcă voiam şi eu să-i sui...
Mergea cum zboară porumbelul ce-a fost trimis cu vreo scrisoare,
Iar eu, de-acum, că e un înger puteam să fac oricând prinsoare.
Şi-aşa de lesne urca drumul ce-mi arătase către casă,
C-aprinse dorul sfânt în mine, ce şi acuma mă apasă...
Bătrâne drag, ce freamăt dulce cuvântul tău vru să-mi dezlege?
Jindul de Vatra Părintească mi-i mai presus de orice lege.

Un vânt venit de nicăierea mă răscoli uşor prin plete
Şi-atunci, cu firea mea plăpândă, lăsai un gând să mă îmbete:
Că-n suflet eu am două laturi, şi între ele un abis,
Şi-o luptă port adânc în mine să ţin mereu un pod deschis
Ca-n lumea asta păcătoasă să pot trăi ne-mpovărat,
Fiindcă-i plăcută pentru simţuri şi nu e om fără păcat.
Cu arme multe şi tăioase eu lupt de-o parte şi de-ailaltă,
Purtând victorii de o clipă în fiinţa-mi joasă şi-n cea-naltă,
Lăsându-mă rănit pe fronturi ce se deschid fără oprire
Şi oscilând, precum o frunză, între-a fi mort şi nemurire.
Şi două glasuri, din străfunduri şi din Înalt, mă strigă tare,
Cercând deodată să mă facă doar unuia să-i dau crezare:
„ - Tu eşti de-aici, din astă lume. Nu vezi că toate-s minunate?
Aici sunt munci, dar şi câştiguri, şi sărăcie, şi palate.
E-o lume dreaptă, raţională - nu asta-nveţi în şcoli, gândirea?
Tânjeşte dar, cu lumea toată, doreşte-ţi ce vrea omenirea.
Numai aici ai libertate, aici doar poţi să faci ce-ţi place.
Când mori te-opreşti din degustare, deci fă acum câte poţi face,
Nu te gândi la ce e după! Ce să mai fie? Nu-i nimic.
Nu pierde timpul, prinde clipa, ascultă bine ce îţi zic!”
„ - Eu ţi-amintesc că eşti aicea vremelnic, dar a ta făptură
E veşnică într-altă lume - întoarce-o-acolo, fă-o pură
Şi n-o lăsa să se-ntineze de al păcatelor noroi -
Eşti fiu de Împărat şi-acasă ai doar din cele mai de soi!
Demult, au fost făcute toate ca fiecărui să vorbească,
În astă lume decăzută, de dragostea împărătească
Ce are Tatăl pentru fiii ce-acum plecaţi sunt de acasă,
Pe care, dacă au credinţă, El nicio clipă nu îi lasă.”

Părea că smulg bucăţi din mine aceste glasuri, să mă rupă,
Şi că-n războiul ce îl poartă doar eu am să cedez în luptă.
Privind în zarea-ndepărtată, deodată mi-am adus aminte
De drumul ce-l urca bătrânul şi de-ale lui blânde cuvinte:
„De vrei s-ajungi cu Mine-n Ceruri, drumul acesta să îl sui!
Eşti doar în lume, nu din lume - tu aparţii doar Tatălui!”


o parafrazare a poeziei „PRĂPASTIE” de Octavian Goga

duminică, 10 ianuarie 2016

Eugen Barbu, romanul Groapa...capitolul "Lume"



Stere deschise larg uşile. Era spre primăvară. O căldură abia simţită se zbătea peste loc. Cuţarida prinsese o barbă scurtă, verzuie de iarbă. Gunoiul zăcut sub zăpadă mirosea frumos a frunze putrede. Pământul negru şi gras dospea. Cârciumarul îşi privi pomii. Le pusese fiecăruia câte un tutore de salcâm tare, de care legase cu rafie tulpinile crude. Câinii se gudurau la picioarele lui, căscau leneşi, moleşiţi. O toropeală neînţeleasă îl cuprinse. Auzi burlanele casei zuruind. Gurile lor de tablă aruncau în curte cocleala ultimei zăpezi de pe acoperiş, încet, urmele cerului se ştergeau. Nori albicioşi călătoreau spre oraş şi se pierdeau în sârmele numeroase, împletite peste clădirile depărtate.
Dinspre Tarapana veneau căruţe cu cherestea, pline vârf. Caii, cu burţile murdare de clisa neagră, trăgeau greu, biciuiţi de căruţaşi. Grigore avusese dreptate. Cu câteva zile înainte, un funcţionar de la primărie se abătuse pe la cârciumă cu vreo câteva registre la subsuoară, socotise la masă cu un creion şi, la întrebarea lui, îi răspunsese că or să-i vină vecini.


Stere umblă câtva timp însoţit de câini. Urmări descărcarea scândurilor şi fluieră vesel. Dacă mai soseau alţii, însemna că o să-i crească şi lui deverul. Răcoarea serii cădea abia simţit. Căruţele goale îşi sunau roţile şi osiile spre Griviţa. Zări focurile ţiganilor puşi să păzească stivele. Flăcări vesele se aprinseseră şi pe rampă. Se în­torseseră gunoierii. La lumina lămpilor, Grigore le împărţea lopeţile şi măturile. Glasurile lor se auzeau înăbuşit. Negustorul se gândi că trecuse şi iarna. Acum avea casă ca lumea, îşi făcuse prăvălie frumoasă de zid, clădită pe temelie sănătoasă. Începea să se aşeze.


Deschise poarta. Prin fereastra aburită se vedeau capetele câtorva muşterii şi umbra Linei. Trecu pe lângă gard, spre rampă. Voia să simtă de acolo, de sus, mirosul nopţii de primăvară. Îşi descheie nasturele de la gât al cămăşii şi vântul şovăitor i se strecură pe piele, învăluindu-l, rece ca o apă. Paşii i se înfundau în noroiul gros, sco­tea greu bocancii, dar mergea mai departe, ferindu-se de lumina focurilor.


I se făcu dor de ai lui, de părinţii morţi, de casa de la ţară, de unde plecase de la doisprezece ani prin străini. Simţise pe rând, în seara aceea, neliniştea sfârşitului de martie, topirea înceată a zăpezii şi auzise strigătul tulburător al cocoşilor.


Se grăbi înapoi. Lucrătorii plecaseră. Femeia lui mătura duşu­melele negre, unse cu gaz. Închise uşa în urma sa şi-i spuse:


- Lasă, du-te de te culcă... Închid eu prăvălia.


Lina îl auzi apoi aşezând obloanele şi deschise ferestrele. Simţea şi ea boarea lui aprilie, care venea pe furiş, şi se dezbrăcă leneş, întârziind.


Locul fusese împărţit în două. Inginerii bătuseră ţăruşii, măsuraseră loturile şi oamenii se apucaseră de treabă.


Întâi a venit Matei, o namilă de român cu un păr rar şi dinţi negri, mâncaţi. Era îmbrăcat într-o scurtă de stofă militară, vopsită, adusă de pe front, din Moldova. În ea zăcuse de tifos, că nu-l luase Ăl-de-sus, să nu se mai canonească. Necăjit, se vedea bine. Dumnezeu îl ştiuse cum adunase banii de loc. Şi-a ridicat casa singur, cu palmele. Nevastă-sa aduna bălegar de pe rampă, se uita la vecini, speriată, îl amesteca în apă cu lut şi lipea chirpiciul pe pereţii de scânduri subţiri pe care bărbatul îi potrivise în grinzi. Au ridicat două odăi acoperite cu carton şi muierea le-a spoit cu albastru.


Pe urmă au sosit ceferiştii. Chirică, acarul, Spiridon, fochistul, şi Ilie, de umbla şi el cu trenurile. Aveau mai mulţi copii decât lucruri, în camioanele care-i aduceau ar mai fi încăput. Se umpluse maidanul de plozi. Stere îi privea de pe scările de ciment ale prăvăliei. Negri, tăcuţi, cu feţele supte şi ochii arşi de nesomn. Strigau la neveste, măsurau cu paşii pământul cumpărat, scuipau în silă. In câteva zile îşi ridicaseră şi ei odăile cu geamuri oarbe, legaseră un câine de par şi se numeau stăpâni. Cârciumarul îi vedea numai seara, când se întorceau de la muncă. Intrau în prăvălie, cereau câte un dorobanţ şi nu spuneau nimic. Şedeau unul lângă altul, ca şi când ar fi fost străini. Aveau hainele lustruite de cărbune şi miroseau de departe a fum. Sub şepcile vechi strălucea părul, adunat grămadă. Puneau la loc, pe tejghea, cu mul­ţumire, măsurile de rachiu şi plecau, unul după altul, parcă vorbiţi.


După ei picară în Cuţarida şi vreo doi precupeţi de olteni care n-aveau în ce băga banii, puşi pe negustorit. Ăştia îşi făcură grădinărie spre Tarapana, unde era locul mai gras. Tot cam la vremea aia, Stere află de la Grigore că spre rampă cumpărase o curea de loc unul Bică-Jumătate, de era brutar în Griviţa. Se miraseră ce-l găsise, dar nu le trebui multă vreme să înţeleagă. În câteva luni, pe marginea tare a gropii se ridicară bordeiele chivuţelor care adunau sticlele şi cârpele pentru fabrici. Ieşeau chirii şi cârciumarului îi păru rău că nu i-a dat lui mai înainte prin minte să cumpere pe preţ de nimic buza aia de pământ.


Nu semănau unul cu altul. Cel mai vechi vecin în groapă, după şeful gunoierilor, îl avea pe nenea Cristache Cuţu, de fusese şi la nunta lui, tramvaist, om al dracului, petrecăreţ, dus în lume. Venise în Cuţarida cu nevastă şi copii, se întemeiase cu ce apucase, vai de viaţa lui cum se trudea cu beteşugul de-l avea; că-l schilodiseră de-un picior în război.


Mahalaua prindea faţă. Iarba pierise în drumul căruţelor. În părţi rămâneau maidanul nesfârşit şi groapa fără margini, lată şi adâncă. Au dat ploile lui aprilie, apoi potecile s-au zbicit, oamenii forfoteau. S-au mai îndemnat vreo câţiva lucrători. Ba cu împrumuturi, ba cu eco­nomii, au plătit parcelele. Funcţionarul primăriei îşi făcea drum tot mai des spre locuri.


- Mişcă! Mişcă! zicea Grigore cârciumarului. Creşte!


- Creşte, nene! răspundea Stere.


Era altceva să vadă acoperişuri în dreapta şi-n stânga. Avusese dreptate jupânul lui: nici oraşul ăsta nu stătea pe loc, se lăţea. Statul scumpise de la o vreme preţul metrilor de pământ şi asta îi plăcea negustorului. „Ce, adică aici nu era bine? se întreba. Ai treabă, te urci în tramvaiul cu cai la Tarapana şi până la prânz te-ai şi întors înapoi”. Stăpânea. Împrejur numai amărâţi, se uita la ei cu milă, n-avea ce le face. Chirică acarul şedea într-un fel de magazie de scânduri prin care bătea vântul. Venea seara rupt de şale de la muncă, se mai dregea cu un rachiu. Avea ochii în fundul capului, tuşea a doagă, sec şi adânc, îl mânca un vierme pe dedesubt. Ţinea nevastă şi casă grea. Copii, să nu-i mai numeri, tot galbeni şi duşi, cu coliva-n piept. Le căra mere într-un sufertaş. Nu prea încăpeau multe. Le arăta cârciumarului, râzând moale:


- Uite vecine, pentru mânji!


Scotea pe rând fructele cocârjite, verzi, ţinute iarna în paie până rodeau iar pomii. Îşi rupea de la gură să le cumpere. Abia avea de ţuica lui. Nu bea mult. După ce dădea bună seara, cerea un dorobanţ. Cu ce drag privea rachiul! îl sorbea rar, pe îndelete. Îi plăcea mirosul iute şi curat. Când golea măsura, număra piesele de doi lei, le aşeza pe masă, apoi mai cerea una. Stere se uita. Dacă ar fi fost toţi muşteriu cum era Chirică, l-ar fi mâncat câinii. Sărăcie de om, nu altceva, usca locul pe unde trecea. Cârciumarul vorbea câteodată cu nevastă-sa: altcum, era să deschizi uşa ălor de aveau. Precupeţii erau filotimi, banii, bani, dădeau şi la alţii, dar ăsta ce să facă? Să-l poftească afară nu putea. Omul simţise şi, de unde la început mai spunea o vorbă, două, amuţise. Tuşea în coltul lui, apoi, ameţit puţin, pleca acasă. Lui Chirică i-ar fi plăcut să mai stea în cârciumă, să mai audă de una, de alta, dar nu-l băga nimeni în seamă. De la o vreme se înstrăinase parcă şi de-ai lui: de Spiridon şi de Matei. Băga capul între umeri, să nu mai vadă în dreapta şi-n stânga, şi străbătea maidanul. În odaia lui ardea o lampă unsuroasă, murdară. Îşi auzea de departe copiii tuşind. Ziua, muierea ţinea uşa şi ferestrele deschise. Soarele încălzea pereţii, primenea aerul, dar degeaba. Erau prea mulţi la un loc! Priveau toţi prin geamuri la averea cârciumarului. Aşa ceva le-ar fi trebuit. Şi cu mintea lui proastă se gândea ce l-o fi adus pe negustor aici, la marginea oraşului? Nu înţelegea nici el, nici Matei din ce-şi ridicase Stere zidurile. Când s-au mai învechit, femeile au tras-o pe Lina de limbă. Cu el nu era chip de vorbit, părea omul dracului. Au aflat de pe la lucrători şi gunoieri ce voiau să ştie. Se dusese vestea - că aşa e gura lumii, slobodă. Toţi îl vorbeau cu patimă şi duşmănie. Socoteala nu era rea, se gândea Chirică. Când ai bani, tot pe rachiu îi dai, să mai uiţi. Pentru ei nu era altă scăpare. Se sculau dimineaţa la cinci, se spălau la pompă, în stradă, îmbucau ceva la repezeală, şi gata, la lucru. Treceau Cutarida, în drum se întâlneau cu alţi ceferişti din mahalaua vecină, îşi dădeau ziua bună, mai aveau de mers, că mai mult cu Matei umbla împreună. Se tăiase un drum nou spre Griviţa. Se scurtase şi timpul. Lăsau în urmă calea negustorilor, pustie la ora aia, şi se despărţeau. Unul o lua spre Revizie, unde erau nişte porţi de fier, înalte şi late, ridica marca de alamă, saluta pe portar şi se îmbrăca în hainele de lucru; celălalt se îndrepta spre atelierul de tâmplărie, unde se reparau scaunele trenurilor, tot la muncă, limpeziţi de drumul făcut. Ziua trecea repede, la patru suna sirena de schimb şi plecau acasă. Griviţa se schimba. Strada lungă era plină de căruţe şi de oameni veniţi după târguială. Nici nu băgau de seamă când apucau spre mahalaua lor. Drumul trecea pe la Stere. Vedeau firma de tablă strălucind în soare şi mesele scoase afară o dată cu îndreptarea timpului. Spre sfârşitul zilei, curtea negustorului se umplea de chivuţe şi de gunoieri. Nu puteau să nu treacă să dea bună seara.


De la un timp se abătuseră pe la cârciumă şi nişte hoţi de bolintineni. Nimeni nu ştia cine i-a adus, mirosul ţuicii sau vreun cunoscut. Treceau groapa în faietoane înalte, pline de garniţe cu lapte, descălecau din fugă, priponeau caii lor voinici de stâlpii gardului şi intrau în prăvălie, vorbind în gura mare. Chipeşi oameni, os de domn, nu altceva; aveau sprâncene parcă desenate cu linia şi gurile pline, sănătoase. Purtau căciuli încă, deşi iarna trecuse, miloase şi bogate, din piele de oaie dobrogeană ori de astrahan. Îmbrăcămintea le era amestecată. Sub dulămile aspre de postav ascundeau cojoace albe şi în picioare purtau cizme. Călcau greu şi apăsat. Plini de bani! Stere îi simţise. Beau pe nerăsuflate, râdeau, lăsau polii şi plecau spre oraş, să vândă laptele şi untul adus în faietoane. Sub capra lor ascundeau putineie de brânză şi smântână. Când veneau cu muierile, aduceau frişca rece pentru boieri. Cârciumarul îi petrecea până la uşă, privea caii bine hrăniţi, hamurile curate lună şi îi întreba dacă se mai întorc. Ei picau la săptămână, la săptămână. Aveau un drum de judeţ spre şina barierei şi o tăiau mai scurt prin groapă, peste maidan. Cu timpul, negustorul le învăţase şi numele. Ele erau scrise pe căruţele albastre, desenate pe la osii, cu flori: Cristu Surcel, Niculaie Apopii, Bulancea, Nenişor. Deasupra numelui vopsitorul adăugase cu ştiinţă: propietar. Untarii erau pricopsiţi, aveau case la ţară, locuri de arat şi animale. Vacile dădeau câte douăzeci de litri de lapte pe zi, pe puţin. Veneau cu el la Bucureşti, nu era departe. Dacă plecau la trei noaptea dintr-acolo, pe la începutul amiezii ridicau drumul de bârne al camioanelor. După ce se însufleţeau cu rachiu, străbăteau Griviţa în goană, bătând burţile cailor, şi se opreau pe la casele oamenilor cu stare, deşertau bidoanele, ascundeau banii în chimirele late de piele şi până la căderea serii erau la drumul jumătate. Sâmbăta, încărcau faietoanele cu pânză pentru neveste şi ibovnice. Se jucau cu miile. Totdeauna veseli, umpleau prăvălia, glumind cu Stere. Alde Cristu, ăl mai pişicher, un hoţoman şi jumătate, clipea din ochii săi mici, se scărpina după urechea găurită de care atârna un cercel de argint şi-i spunea:


- Merge? Merge?


- Eh, răspundea în doi peri negustorul.


- Fie vorba între patru ochi: dacă noi nu ne-om mai pricopsi: lăptarii, popii şi cârciumarii, că trăim din botezuri...


Şi râdea cu gura până la urechi. Cârciumarul, ca să le facă plăcere, râdea şi el. Era mai mare norocul că le căzuse în drum. Banii se adunau repede, se înmulţeau.


În câteva luni, locul se schimbase. Spre Filantropia crescu o mahala nouă. Către lacurile din marginea oraşului se ridicau alte curţi, mai arătoase. Altfel de lume. Proprietari se aflau numai de-ai pricopsiţi, cu bani mulţi. Umblau cu maşini şi aveau droaie de servitori. Între gardurile acelea de gresie, acoperite cu trandafiri urcători, se des­chideau străzi pavate, cu tei pe margini. Casele rare, temeinice şi mândre, aveau caturi şi balcoane. Zidurile spoite cu var, în culori dulci, străluceau în soare şi pomii din curţile umbroase erau tunşi cu îngrijire. Pe aleile acoperite cu pietriş, alergau câini mari, cenuşii, călcând pe picioarele lor lungi, ca ale berzelor. De la scările de ciment se deschideau peluze de iarbă crudă, semănată, şi, sub tufişuri de oleandri, se ascundeau bănci verzi sau chioşcuri deschise. Ferestrele aveau perdele bogate, străvezii, cu şireturi şi ciucuri în margini, căzând în falduri pe pervaze.


Tarapanaua Filantropiei rămânea la mijloc, într-un câmp, despărţind cele două laturi de parcele aliniate de măsurătorii primăriei. Spre capul acestei lungi căi de piatră, se ridicau pieţe şi magherniţe de lemn. Alţi negustori îşi încercau norocul de-a lungul noului drum comercial. O zarvă veselă se auzea de departe. Tramvaiul scrâşnea pe şinele-i de fier, uneori caii se speriau, se aduna lumea grămadă, chip de-i mai porneşte! Camioanele pline cu cărămizi hurducăiau prin gropile pavajului. Deasupra străzii pluteau nori de praf. Pretutindeni se ridicau prăvălii şi curţi. Ţiganii descărcau nisipul şi varul. Zidarii nu mai lăsau mistria de când dădea soarele până în noiembrie. Între Griviţa şi şoseaua largă care ducea spre nordul oraşului, pe limba lată şi stearpă, se tăiau străzi. Mahalaua Cuţaridei se lăţise. Case noi, mai bune sau făcute la repezeală, din chirpici, spate la spate, umpluseră locul. Maidanul fusese împărţit în pătrate, metrii vânduţi ban cu ban, de nu mai cunoşteai. Primăria săpase cişmele şi pompe de apă la răspântii, că se înmulţiseră oamenii. Stere se întreba din ce se ridică lumea asta? Era o vreme de afaceri, nu se ierta om pe om. Pielea ţi-ar fi luat-o datornicii, fără milă. Năpăstuiţii nu se mai ajungeau cu banii. Muierile strângeau mălai şi cartofi, pentru că se spunea că o să se facă revoluţie, şi n-o să mai găsească nimeni nici apă de băut. Pe spinarea amanţilor, unii se pricopseau. Şi pentru că se auzise că spre Cuţarida se vând loturi mai ieftine, dădeau care mai de care năvală. La buza gropii se adunaseră alţi ceferişti, lucrători, zidari şi gunoieri, ba şi un meseriaş cu briciul, Tilică, om necăjit, ridicat din nimic. Era un ăla pipernicit şi janghinos, numai sufletu-n el. Avea o traistă cu scule şi hârtia primăriei că a plătit în bună regulă lotul, un dos plin de tinichele, tare ca piatra, în spatele lui Matei, cu faţa spre Filantropia. Noul venit se oprise întâi la Stere, la cârciumă, se dăduse în vorbă cu Ilie, cu Spiridon, le-a spus cine este, oamenii l-au ajutat. Era nevoie şi de un frizer, că le crescuse părul ca la urşi. L-au sfătuit, i-au dat unul o şipcă, altul o ulucă, zece cuie, o tablă, şi de milă, de silă, negustorul a pus restul cu dobândă. L-au făcut om.


Tilică a ridicat o baracă cu geamuri, legată în trei şindrile, şi s-a apucat de treabă. Singur şi ăsta. Avea de lucru. Tundea lucrătorii, zidarii şi ceferiştii. Ştia să dea cu gura, să le spună câte-n lună şi-n stele, le rădea obrajii aspri, îi potrivea pe la sărbători; mahalagiii şi-au trimis şi copiii să le scurteze chicile. Mai târziu s-a plătit de datorii, şi-a cumpărat un sticlete, 1-a pus într-o colivie legată cu funde bogate, o oglindă cam plesnită şi alte foarfeci. Era dat cu rachiul şi el, că avea mărunţiş din bacşişuri şi-i stăteau rău gologanii în buzunar.


Într-o primăvară se mai aciuase şi Gogu, un croitor, de lucra acasă. A dat vorbă prin vecini, muşterii se găseau. Lucra ieftin şi muierea lui se pricepea la croitul rochiilor. Nevasta meşterului abia încăpea pe uşă, o ştiau şi copiii, crescută din belşug, de-abia-i ajungeai la umăr. Florica o chema şi-i era dragă bărbatului de nu mai putea. Duminica ieşeau amândoi la plimbare pe Griviţa, se întorceau seara şi a doua zi o luau de la cap, el cu acul, ea trăgând la maşina de cusut fustele de stambă ale femeilor de ceferişti.


Înspre drumul cel mare al Filantropiei, puneau temelii zidarii. Săritori unul pentru altul. Lucrau la aceleaşi binale, scoteau bani frumoşi. Între ei mai răsărit era Ghiula, de tocmea lucrul. Antre­prenorul le dădea pâine să mănânce. Cu el munciseră şi în Lipscani la case boiereşti, şi în Văcăreşti, la Mandravela, în Trei-Cuţite, cu neveste cu tot, nişte ţigănci pătimaşe de umpluseră pământul de copii. Rar îi vedeai acasă vara şi primăvara. Din martie îşi curăţau mistriile şi nu-i mai zăreai până dădea zăpada. Iarna tocau paralele la cârciumă, că n-aveau ce face. Îşi băteau nevestele, se mai tăiau pentru vreo curviştină; altfel, oameni cumsecade. Printre ei, erau şi vreo câţiva hoţi de s-aveau bine cu cei din groapă. Nu călcau mahalaua. Tot prin cartiere pricopsite îşi făceau veacul. Cărau rufele scumpe de prin curţi, le vindeau pe nimic, fugeau de sergenţi, nimeni nu putea să spună pe unde dormeau. Aveau ibovnice care-i ascundeau. Nu mun­ceau, mâncau şi petreceau numai din ce dădeau la spate.


Altfel, oamenii se ştiau. Să tot fi fost vreo suta-două de suflete. Se lipiseră şi gunoierii. Trăgeau spre bordeiul lui Grigore. Ei între ei se înţelegeau. Odăile lor erau joase, făcute din chirpici, nu le păsa, obişnuiţi cu traiul prost. Unul, Tănase, şedea mai bine, avea gos­podărie curată, spoită totdeauna cu var, că luase muiere vrednică, nu şedea. El tot pe la Stere petrecea. Îl vorbea pe cârciumar:


- Ăsta ne cumpără pe toţi!


Unii n-aveau de unde să-l ştie pe negustor. Gunoierul le povestea cum picase într-o seară pe maidan, cum îşi ridicase o magherniţă şi cum se ajutase cu şeful. Nu-l mai cunoşteai. Îi crescuse ceafa cârciumarului.


Ceilalţi ascultau cu ciocanele de rachiu în mână. Se minuna Tilică, se mira Gogu, el nu mai termina. Păi de unde să ştie ei ce nuntă făcuse? Ce mireasă era Lina lui, cum umblase Aglaia şefului să-l împace cu socrul cu care avusese o ceartă pentru nişte sume, cum le luase lor dobânzi, cum îşi cumpărase alte butoaie şi lucruri pentru prăvălie, viţă de om! Băgase băiat de prăvălie pe-o rudă de-a lui de la ţară, copil sărac, fără părinţi. Îl îmbrăcase, îl încălţase, era jupân, nu altceva. Umbla cu şorţ de piele, negustoria mergea, ieşeau bani. Stere tot pe drum se afla, după vin. Era când la Drăgăşani, când la Buzău, tocmea rachiul, mai avea vreun necaz, cinstea vameşii, aducea băutura, o descărca, începuse să pună deoparte. Oamenii băgaseră de seamă că se schimbase, îl apucase o poftă mai mare de câştig, nu s-ar mai fi săturat. Şi Lina, la fel, nu cheltuia, nu se bucura, femeie strângătoare.


Ce mai risipea, Aglaiei îi dădea pe furiş, c-o ajuta şi nu se putea altfel. O litră, două de rachiu acolo nu se cunoştea. Negustorul închidea ochii, n-avea ce le face, muieri între muieri se ştiu. Sutele se adunau în tejgheaua lui de tablă, se gândea să se mai întindă. Făcuse o odaie pentru băiatul de-l slugărea, îl milea şi se răstea la el, să-l înveţe meserie. Câteodată, când îl mai încălzeau aburii vinului, îşi aducea aminte de ucenicia lui la Pândele. Nu uitase încă palmele şi ghiontii, dar astea „îl făcuseră om”. Îi era drag să povestească cum îl adusese taică-său de la ţară şi cum îl băgase băiat de prăvălie la jupân. Domnul Vasiliu avea cârciumă mare în gura Lipscanilor la Piaţa Sfântu Gheorghe. Muşterii, gârlă. Oameni darnici, cu inimă largă. Nu se uitau la bani. Stăpânul îl tunsese din prima zi, şi-l pusese să se spele. Pe vremea aceea avea doisprezece ani şi abia învăţase să buchisească şi să socotească. Picat de la coada vacii, se speriase de ce văzuse în Bucureşti. Când coborâseră din vagonul murdar al trenului care-i adusese din fundul Olteniei, taică-său îi spusese: - Numai cuminte să fii, că de rest are Dumnezeu grijă! Să asculţi şi să te supui, că aici sunt o mulţime de oameni. Fel de fel. Nu te lua după unu şi după altu. Tu de jupân să ştii. Ce ţi-o spune el e sfânt! M-ai auzit?


Stere privise mulţimea zgomotoasă, peroanele înalte şi lo­comotivele învăluite în nori de aburi. Şi când au ieşit afară şi au dat cu ochii de clădirile cu caturi, luminate de soare, s-au oprit o clipă în loc. Ce de vreme trecuse! Ce ştiuse el? Păzise oile şi boii, la câte-un Paşte îl luaseră ai lui pe la Râmnic, la bâlci, şi atât. La stăpân e uşor să te duci, e mai prost să rămâi. De câteva ori voise să fugă. Era greu să roboteşti de la cinci dimineaţa şi până seara târziu. În nări mai simţea încă, după ani de zile, mirosul halatului albastru, peticit pe la coate, atunci spălat, cu iz de leşie.


Aşa începuse viaţa lui la oraş. Cât a stat la jupân, a văzut şi pe alţii. Unii plecau după câteva luni. El ce să facă? Unde să se ducă? Era legat, vândut stăpânului. Mătura prăvălia, căra butoaiele cu bere din curte, curăţase cartofi pentru bucătărie, ce nu făcuse? Norocul lui era că trăise rău şi nu se băga de seamă. Cel puţin la domnul Pândele Vasiliu învăţase ceva: să n-ai milă de altul. Mânca şi el cu ceilalţi, nişte lături rămase din farfuriile muşteriilor, dar nu se băga de seamă. Noaptea dormea într-o odaie lungă şi joasă, umedă şi întunecoasă, cu femeile laolaltă, bucătărese şi jupânese, se obişnuise, nu-i păsa. Tată-său venea o dată pe an, îi aducea o pâine mare, albă, făcută de surorile de acasă, îl pupa în creştetul capului şi-l întreba pe jupân dacă e ascultător. Domnul Vasiliu n-avea de ce să se plângă. Mai dăduse şi în el, nu se putea treabă fără scărmăneală. Greşea, i se cuvenea.


Anii trecuseră repede. Venise războiul. Deverul nu slăbise. Stăpânul mai mărise prăvălia, vânzarea crescuse. Jupânul avea învârtelile lui cu comandamentul nemţesc care ocupase Bucureştiul. Vindea şi cumpăra cartofi pe sub mână, cine-l ştia? După plecarea duşmanului, domnul Vasiliu avusese câteva încurcături, dar scăpase. Trebuie să fi ţinut bani berechet, gândeau toţi băieţii de prăvălie. Mulţi plecaseră, deschiseseră prăvălii şi ei, ajunseseră. Mai treceau pe la el, să-i mulţumească. Fără ajutorul jupânului ar fi slugărit încă.


Se ridicase şi Stere. Începuse să doarmă în patul bucătăreselor şi să bea pe furiş din ţuica stăpânului. De ziua acestuia, la Sfântul Pantelimon, se adunau sus în odăile întunecoase toţi cei de-l slujiseră. Nu-l blestema nimeni. Crescuse negustori. Îi aduceau daruri, picau cu nevestele, petreceau. Se uita Stere. Mai avea şi el puţin. Îi dăduse mustaţa. Duminica umbla în Cişmigiu după servitoare. La plecare, după încheierea socotelilor, îi spusese:


- Şi dacă mai ai vreo nevoie vreodată, ştii unde mă găseşti. Nevoia se ivise mai devreme decât crezuse. După nuntă, ridicase prăvălia cea nouă şi cam isprăvise banii. I-ar fi trebuit vreo zece mii de lei ca să se pună pe picioare. Cu socrul nu se mai avea aşa bine, nu putea să-i ceară. Unde să se ducă decât la jupân? S-a suit în tramvai şi-a coborât în Lipscani. Trecuseră ani de zile de când nu mai dăduse prin locurile acelea. A privit vechiul vad comercial unde-şi mâncase anii şi tinereţile. Firmele erau neschimbate. Le bătea vântul. Lumea, forfotă. Abia te mişcai, parcă ieri plecase de la jupân. Vânzătorii te trăgeau de mânecă, îţi împuiau auzul, strigându-şi mărfurile. Găseai ce voiai şi ce nu voiai: lână, sobe, putini, mosorele de aţă, rafie, panglici, sfoară, parchet de pus pe jos, preşuri şi covoare cu desene. A zărit de departe placa de sticlă, scrisă cu litere mari, albe:


PÂNDELE VASILIU, VINURI, GRĂTAR,


BUCĂTĂRIE TRANSILVĂNEASCĂ


Ca totdeauna, prăvălia era plină. Aici se făceau afacerile, la un pahar de drojdie. Veneau toţi lipscanii şi telalii, de schimbau banii. Stere îi cunoştea pe nume, pe fiecare; mai se găseau şi oameni noi. Cu ani în urmă, le cărase băutură acasă la neveste sau la ibovnice. Ce bacşişuri îi mai dădeau! Erau oameni veseli, care mâncau bine şi petreceau. Din banii lor se pricopsise domnul Vasiliu.


Cârciumarul se oprise în uşă, privise rafturile pline de sticle şi simţise vechiul miros de bere şi de carne friptă. La tejghea serveau doi băieţi de prăvălie, tunşi şi îmbrăcaţi în halate albastre, aşa cum fusese şi el îmbrăcat odată. Nevasta patronului, mai trecută şi mai grasă, şedea tot în cuşca ei de sticlă, înaltă, aşezată pe uri-postament de lemn, de unde pândea tot localul. Se apropiase prin mulţimea clienţilor şi ea îl recunoscuse. I-a pupat mâna şi a întrebat-o de Pândele.


- E cam bolnav azi, vezi că-i sus, i-a răspuns femeia, numărând un rest.


Nu prea avea timp de vorbit. Chelnerii aduceau listele de plată, aşezau banii pe tejghea şi ea ştampila bonurile, număra repede hârtiile, scuipând pe degete, cu unghia alegea restul, aruncând într-o cutie lungă de tablă piesele de doi lei şi de un leu. Până să-l întrebe ce mai face, el plecase.


A urcat vechile scări de ciment, a trecut prin coridorul întunecos şi a bătut la uşă. A auzit vocea slabă a lui Pândele poftindu-l înăuntru şi a intrat. Nimic nu se schimbase. Stere cântărise totul dintr-o privire. Acelaşi tapet albastru, decolorat, mai vechi, pe pereţii înalţi; acelaşi oblon care acoperea fereastra şi, în mijloc, masa scundă, plină de hârtii. Deasupra ardea lampa electrică cu picior lung, de porţelan, răspândind împrejur o lumină ostenită. Lucrurile abia se zăreau. Un miros greu de aer stătut plutea în odaie. Jupânul fuma. O dâră albastră, subţire, străvezie se ridica spre tavanul nevăzut. Peste hârtiile risipite pe masă, atârna o mână albă, mică, plină de inele, ca de femeie. Pe ea aluneca strălucirea lămpii. Domnul Vasiliu socotea cu un creion şi, când 1-a simţit înăuntru, a ridicat ochii. Stere i-a desluşit prin pânza cenuşie de dincolo de masa încărcată chipul lunguieţ şi slab, părul argintiu pe la tâmple şi hainele necălcate, vechi şi lucioase.


- Tu eşti, mă? a întrebat.


Inima cârciumarului bătuse mai tare. Aceeaşi spaimă veche, ţinută ani întregi în suflet, a ieşit gâlgâitoare, sub piept. Palmele şi ghiontii lui uitaţi, glasul poruncitor al stăpânului, toate s-au adunat într-o frică neînţeleasă. Pândele i-a întins peste masă palma subţire, aproape străvezie. Privirile i se şterseseră şi veselia din ochi îi pierise. Parcă nu mai vedea lucrurile prea apropiate.


- Eu sunt, jupâne, sărut mâna!


- Stai colea, pe fotoliul ăsta! Se aşezase.


- Ia spune-mi, ce vânt te aduce pe la mine?


Iar scoase ţigaretul lui, în care vârâse o Remesea. O aprinsese şi în odaie se răspândise mirosul aromat al tutunului. Stere nu ştia cum să înceapă. I-a povestit ce-a făcut de când plecase de la el. Jupînul asculta liniştit, fumând. Când terminase, privise multă vreme în gol, fără să spună nimic. Stere tăcuse încurcat. Târziu, Pândele rostise cu lene:


- După câte înţeleg eu, ţi-ai făcut şi casă...


- Da, casă de zid, cârciumă în faţă, odăi de dormit, magazii, tot, o mulţime de parale m-a costat.


- Aşa e când faci avere...


Şi râse mângâindu-şi sprâncenele subţiri.


- Am vândut vinul, cu ce mi-a mai adus muierea, tot în cărămizi am băgat. Socoteala n-a prea ieşit.


Se oprise puţin, să vadă dacă jupânul pricepuse. Cam greu, că acesta se gândea la altele. El tot bătea şaua!


- Acum, că s-a mărit prăvălia, trebuie capital mai mare. Zece mii de lei dacă aş avea, m-aş cârpi...


Pândele se juca cu ţigaretul. Îl lăsa să vorbească.


- Am trecut şi pe la dumneavoastră să vedem ce mai faceţi. Cucoana mi-a spus că sunteţi cam bolnav... Mă gândeam să vă întreb, să aud ce ziceţi...


Pândele fluiera încetişor. Stere şedea ca pe jar. Îi dă sau nu-i dă dacă o să-i spună pentru ce venise? Auzi pendula din perete bătând rar orele. Jupânul îşi aprinsese încă o ţigară şi spusese:


- Şi ce vrei să faci acum? Ţi-ai ridicat casă, ai mărit prăvălia... Mă, tu eşti pus pe pricopseală...


- De...


- E bine, mă...


Stere se gândea aproape cu pizmă că nu va avea poate niciodată atâţia bani să-şi facă o prăvălie ca a lui Pândele, să ţină servitori şi să cheme musafiri, să bea vin scump cu ei...


- Dac-o să fii deştept, o s-ajungi bine! a mai spus.


Se îndoia, sau cine putea să ştie? Jupânului îi venise uşor, fusese neam de neamul lui negustor. Cu ce moştenise, cu ce mai strânsese, că era om hotărât, adunase avere frumoasă. Dar el? Altceva e să pui cărămidă pe cărămidă şi altceva să aşezi temelie. Poate copilul lui, dacă i-o ajuta Cel de sus.


Domnul Vasiliu aruncase fumul pe nări, tuşise scurt, stins şi îşi potrivise în jurul gâtului un fular alb, de mătase. Buzele i se ascuţisera intr-un râs tăinuit. Ghicise ce voia Stere, dar aştepta ca acesta să-l roage.


- Ei?


Cârciumarul îşi luase inima în dinţi şi zisese:


- Îmi trebuie zece mii de lei...


Se făcuse tăcere. Se auziră iar bătăile ceasului. Afară se mişcau pomii. Coroanele lor atingeau ferestrele.


- E o sumă mare. Nici nu ştiu dacă am atâta în casa de bani. Stere îngheţase.


- ...Dar, oricum, să vedem... Se însufleţise.


- Te cunosc, am încredere, dar banul e ochiul dracului: dai - n-ai!


- Jupâne, ajută-mă, ştii ce credincios ţi-am fost, că nu ţi-am ieşit din voie şi n-am să te uit... Păcat de cârciumă...


- Ştiu eu?


Mâinile îi tremurau şi păreau străvezii sub lumina palidă a lămpii. Tăcu câteva minute, muşcându-şi buzele, gânditor. Când ridică privi­rile, în ochi îi strălucea o undă de şiretenie.


- Totul ar fi cum ar fi, spuse, dar mai e un chichirez... Lăsă vorba la jumătate, parcă ostenit. ...Eu dau banii cu dobândă. Ţie n-am să-ţi iau cine ştie ce, ai fost omul meu, dar nici aşa, degeaba! Zece mii de lei împrumutaţi de un negustor pe o vreme ca asta e ca o mână moartă. Facem poliţă, iscăleşti, eu îţi număr banii pe loc. Cu alţii n-aş îndrăzni. Fără girant, nu dau un pol.


- Domnu Vasiliu, las actele casei... ,


- Nu-i nevoie.


Se ridică de la locul lui, îşi puse nişte papuci de pâslă şi deschise casa de fier, zidită într-un perete. Numără suma de două ori cu spatele la el şi, când se întoarse la masă, mai adăugă:


- Învaţă de la mine. Nu-ţi bate joc de bani. Când ai o mie, înmulţeşte-o! Seamănă, dar şi culege. Dobânzile sunt sfinte: banii tăi sunt banii tăi. Din procente faci alţii... îşi scutură ţigaretul, mă răsfoi o dată în faţa lui hârtiile de o mie şi, înainte de a i le întinde, îi spuse:


-De obicei iau douăzeci la sută. Ţie nu-ţi cer atât. Zece la sută, e bine? Banii mi-i înapoiezi într-un an. Cum vrei: câte o sută, câte o mie, toţi odată, dar când se împlineşte termenul, gata! N-ai plătit, te execut! Tu mă ştii. Peştele mare înghite pe cel mic! Am avocaţi, judecători, nu merge! Dai până la ultimul sfanţ înapoi!


Banii miroseau frumos a cerneală. Lui Stere i se făcuse frică. Poliţe nu iscălise niciodată şi ştia că nu merge să te joci cu banii când aveai de-a face cu oameni ca Pandele. De împrumutat, era uşor să împru­muţi, dar era mai greu să pui leu pe leu şi să înapoiezi suma.


Totuşi întinse mâna şi numără şi el. Erau nouă mii.


- Mi-am oprit dobânda, i-a zis jupânul. Aşa e la mine, iscăleşte. Şi i-a pus în fată poliţa, pe care scrisese cu mâna lui, cu litere de-o şchioapă, numele, adresa, suma împrumutată în litere şi cifre, şi termenul datoriei.


- Dumnezeu să-mi ajute!


- Să-ţi ajute, mă băiatule, că te ştiu destoinic, dar, până să te-ajute el, ajută-te tu. Pune umăr, nu sta ca proasta...


Pe urmă l-a ispitit cui vinde, ce câştig scoate pe zi. Îl ascultase,stăruise şi la urmă zisese:


- Băiatule, acolo-i treabă de făcut. Zici că se ridică mahala noua,la tine, în Cuţarida?


- Da.


- Asta-i pâinea negustorului! Dar de-ale mâncării vinzi ceva? Colo­niale, delicatese? Tu ştii cum e la noi. Băcănie, lucruri de băcănie?


- Eh, m-am gândit eu la astea, n-avea dumneata grijă, dar...


- Ce, dar?


- De, ştiu eu? O merge? Că aşa-mi spuneam: mai aşez nişte rafturi ca lumea, mai scriu două litere pe geam, şi gata muşteriu. Ce, parcă nu mă pricep, că de la dumneata am învăţat...


- Aşa, mă, aşa...


- Reclama e sufletu' comerţului!


- Mă, da eşti cam posac, mă! Mai deschide şi tu gura, trăncăneşte, bea cu clientul la cot, ce-ţi pasă! El plăteşte! Zice el că-i bine, tu zi la fel. Zice el că-i rău, rău este! Nu-l încontra! Muşteriul tău, stăpânul tău! Mai aduci vorba, încerci: „Mă nea cutare, dacă v-aş căra eu şi nişte zahăr pentru copilaşi, acadele, ba făină, că n-aveţi, niţel mălai, pastrama, ce nu trebuie la casa omului? Sare, borş, să facă nevasta, aici e aici!” De la lucru mic ies banii! Ascultă ce zic oamenii, pe urmă bagi capital în fleacurile astea şi să-mi spui mie cuţu dacă nu ţi-o place.


- Ştiu, jupâne, ştiu...


- Păi dacă ştii, de ce nu chemi, mă, zugravul să-ţi scrie pe uşă: Bun, curat si ieftin? Cumpără-ţi un cântar, fii cinstit, că omul la asta se uită, cum îi pui punga în balanţă! La preţ arde-l, că nu ştie. Tu iei zahărul cu zece lei, i-l dai cu paisprezece. Ies patru leişori la chil! Uşor. Zici că-i puţin? Nu-i nimic. Patru şi cu patru fac opt şi cu opt şaisprezece, nu bagi de seamă, la săptămână să te văd: doi de colea, trei de colo, ei? îţi faci suma, şi asta pe deasupra! Câştigul de la băutură e altceva...


Se însufleţise, vorbea repede, aprins, cu dragoste. Aşa făcuse el banii. Totul e să te zbaţi, să nu te laşi, şi, pe urmă, Stere nu era un ageamiu. Jupânul zicea:


- ...banul e ochiul dracului. Dacă nu ştii să umbli cu el, e mort! Nu mişcă, gata! Cum îl faci să umble, fată, se îngraşă, aduce sutele pe sârmă! Bagă în cap ce-ţi spun, că-mi place de tine, nu lăsa miile în tejghea! Asta-i moartea francului! Când stă, cocleşte, prinde rugină! Iei azi o sută din vânzare, n-o pune sub saltea, dă fuga a doua zi la piaţă cu ea, cumpără ceva, adu la prăvălie. Iar mai vinzi, iar mai cumperi. Marfa nu se strică niciodată dacă ştii s-o conduci. Cârciumăritul e ca la moară, macină într-una şi te-alegi cu ce curge. Pierzi la unele, altfel nu se poate, curaj să ai, vin alte câştiguri. Numai în brâu să nu ţii banii!


Stere ascultase cu trei urechi. Pândele ostenise. Îşi îndopase ţigaretul din nou şi tăcuse. Cârciumarul mai avea de adăugat ceva.


- Jupâne, la mine e lume săracă, nu prea au parale. Şi-au făcut casele din te miri ce.


Pe buzele subţiri ale lui Pândele trecuse un zâmbet.


- Ce dacă sînt săraci? Nu se spală, nu mănâncă? De unde cumpără mălaiul, săpunul? Nu de la tine, de la altul! N-au bani totdeauna? Nu-i nimic. Dă-le pe datorie, te-am mai învăţat. Datoria e ca buba coaptă, de ce-o laşi, d-aia creşte. Îl ştii cu leafă, fă-i loc în carnet! Azi îi dai, mâine-i dai, el nu zice nu! Tu scrii! La ziua lor, scoţi socoteala: atât şi-atât! Trebuie să plătească! Altfel nu le mai dai şi, când i-ai obişnuit, e greu să-i mai dezveţi. Socotelile ştii cum se fac. Tragi din condei. Din şase, ies şaisprezece. Ce, adică, dacă ei ar fi în locul tău, n-ar face la fel? Dacă le place, că n-o să cânte cocoşul tău pe gardul lor! N-ai să te duci să le ceri. Fă cum îţi spun!


După vreun ceas, Stere plecase. Afară, soarele ardea puternic. Privise casele din centrul oraşului, spoite cu var trandafiriu şi împo­dobite cu flori de piatră. Ici-colo se ridicau clădiri noi, cu mai multe etaje. Bucureştiul era plin de schele şi el ştia lucrurile de preţ din fiecare odaie, urcase pe scări tăinuite, umblase, bătuse la uşi, uneori faţadele înnegrite de vreme, cu urme vinete de ploaie, ascundeau camere cu covoare moi şi perdele de pluş în desene curioase, în care leneveau femei frumoase şi câini, unde se benchetuia şi se zvârleau banii. Toate aceste lucruri la un loc îl stârneau şi îi făceau o poftă sălbatică de viaţă.


A doua zi era la primărie. Clădirea cenuşie, înaltă, cu geamuri largi şi posomorite se vedea încă de departe, peste podul de piatră al Dâmboviţei. Scările erau pline de oameni, urcând şi coborând grăbiţi, vorbind tare. Intră pe coridoarele lungi şi reci şi se pierdu în acel du-te-vino. Greşi scările şi uşile, deşi nu venea prima oară pe aici. Mulţimea îl aruncă de colo-colo. Se agăţă de braţul unui uşier şi-i strecură un bacşiş în palma primitoare, întrebând de unde ar putea să scoată o autorizaţie pentru coloniale şi delicatese. Se gândea că mare lucru nu trebuie să fie, dar, cum nu cunoştea decât serviciul actelor de liberă desfacere a băuturilor spirtoase, merse mai greu puţin. Omul de serviciu îl trimise de la Ana la Caiafa, şi el ameţi de atâta gălăgie, numărând treptele. Odăile în care intra erau pline de dosare şi aerul cenuşiu şi stătut mirosea a tutun prost şi a hârtie veche. Deasupra birourilor scrijelate, nevopsite, ardea un bec galben. Lumina de afară părea şi mai ştearsă. Aşteptă în câteva locuri la uşă. Funcţionarii aveau feţe încordate, ochelari mari, legaţi cu şireturi şi mânecuţe de satin lucios până la coate. Lui i se păruse că oamenii aceştia dezleagă lucruri încurcate, de nedesluşit. Tuşeau scurt, se mai uitau la el, dar nu-l întrebau ce caută. Foile îngălbenite foşneau mai departe. Cârciumarul îşi spunea că nu se face să-i superi decât cu bani şi privea mai departe, răbdător, prin ferestrele deschise, zidul verde din faţă, acoperit cu iederă. De afară se auzea fierberea oraşului, stins ca într-o apă. Uşile se deschideau şi se închideau, veneau alţi oameni, salutau cu voce tare, dădeau mâna cu funcţionarii, apoi plecau cu treaba făcută.


Se apropia prânzul, şi el tot lângă praguri. Cei de la birouri scoteau pachete cu mâncare. Muşcau cu poftă, se uitau pe ferestre osteniţi. Aprindeau apoi câte-o ţigară. Începuseră să vorbească de-ale lor, râdeau. I se făcuse foame trăgând pe nas mirosul de mezeluri proas­pete şi de muştar. Îl dureau picioarele stând rezemat de ziduri. In cele din urmă, se apropie de o masă plină cu hârtii. „Cu ruşinea nu faci treabă în viaţa asta”, îşi zise.


- Nu vă supăraţi, se adresă unuia cu ochelari, aş vrea să scot o autorizaţie...


Omul din faţă ridicase privirile, mai scrisese ceva la repezeală într-un registru şi mormăise:


- Ce fel de autorizaţie?


- Sunt negustor şi vând numai băuturi, aş vrea să deschid şi băcănie dacă se poate.


Funcţionarul îl cântări repede câte parale face şi se ridică:


- Cum nu? Se face, se face!...


- Da?


- Dacă te servesc eu!? îmi dai voie: Iliescu, arhivar... Şi când îţi trebuie?


- Păi, cât mai repede..


Celălalt îşi frecase palmele pătate de cerneală şi râsese.


- De, se face, dar trebuie să mişti din urechii Şi făcu un semn din degetele uscate.


- Mişc! Cum să nu, numai să scap!


Pentru atâta lucru pierduse o dimineaţă întreagă! Parcă nu ştia el cum se trăieşte, cum să nu ştie...


- Bine, atunci scrie dumneata colea o cerere cum ţi-oi spune eu şi las-o aici. Se face, se face...


L-a ascultat, a scris, a mai dat pe acolo, la o săptămână avea patalamaua.


S-a pus pe treabă. L-a chemat pe Matei. Auzise de la femeia lui că e tâmplar. L-a întrebat dacă nu voieşte să câştige şi el un ban. Ăsta, cum să nu vrea? S-au tocmit. Ziua se mărise, când ieşea de la lucrul lui, s-apuca de ciocăneală. Scule se mai găseau pe acasă, ba o rindea, mai un fierăstrău. A cumpărat materialul şi într-o săptămână Matei i-a dat gata rafturile. Banii câştigaţi tot la negustor în tejghea au rămas. I-a băut cu Spiridon şi cu Chirică. Pe urmă cârciumarul a plecat la târguit, a umplut prăvălia cu făină şi cu mălai, a cumpărat salam şi zahăr, calupi de săpun, drojdie de bere, luminări de seu galben, o terezie cum trebuie şi a scris şi o firmă nouă: COLONIALE ŞI DELICATESE. La Stere. A aşezat-o pe o rână a casei, să se vadă de departe. Au aflat vecinii, lucrătorii, gunoierii şi lăptarii. Iar s-au pus pe vorbă. Se întindea negustorul. Cu încetul, muierile s-au apropiat de rafturile vopsite proaspăt, au privit făina şi zahărul şi au început să cumpere. Se apropia Pastele şi prăvălia se golise. Stere a tocmit un camion, l-a umplut şi iar a îndopat rafturile. Îi plăcea şi Linei să aibă de toate, să cântărească, să ţină socoteli cu creionul chimic pe hârtie şi să dea restul. Se deprinsese. Era frumos cârciumăritul. O îmbăta şi pe ea sunetul pieselor galbene de cinci lei, adunate în tejgheaua cea nouă de tablă. Câteodată îşi uita mâna în bani, mângâind alama sunătoare. Până vorbeau lucrătorii, îi aşeza frumos, fişic după fişic, apoi îi răsturna pe o parte, să zdrăngăne. Îi era uşor acum să toarne ţuica în cinzecuri şi să umple litrele cu vin. Gunoierii deschideau uşa, deasupra căreia Stere atârnase un clopoţel. Acesta suna de câte ori intra cineva. Zgomotul vocilor amestecate, mai puternice sau mai scăzute, îi dădea o ameţeală plăcută. Parcă toată casa era plină. Adunătura pestriţă se însufleţea pe măsură ce le împărţea mai multă băutură. Metilicul aromea. Aburii de rachiu miroseau adânc, a prună, ca un parfum vechi, amestecându-se cu fumul de tutun, tare şi iute. Lumina se încenuşa şi rafturile abia se mai vedeau. Clinchetul paharelor ciocnite, izul de vin risipit pe mesele de fag, toate o făceau să fie veselă fără să ştie de ce. Când venea bărbatul în prăvălie, îl lăsa la tejghea şi aştepta comenzile răstite ale muşteriilor ameţiţi.


- Mai adu un chil! striga vreun lucrător cu hainele lustruite de cărbune.


Ea înfigea pâlnia în gâtul unei sticle, răsturna damigeana grea şi pântecoasă până o umplea şi aşeza triftărul la locul lui, pe un raft. Oamenii o priveau. Nu îndrăznea nici unul s-o atingă cu vreun cuvânt. Simţeau ochii cârciumarului urmărindu-i şi le pierea graiul.


Zilele treceau repede. Seara, Lina aprindea lămpile. Stere cum­părase vreo trei. Fitilul lor lat şi înalt dădea o lumină blândă.


- Bună seara! îşi urau mesenii unul altuia şi beau mai departe. Ştiuse bărbatu-său ce ştiuse: vadul era bun. Soseau mereu alţi clienţi, aduşi de cei vechi, care lăudau rachiul. Cârciuma era în trecere. Până în Griviţa, ceferiştii făceau un ocol scurt şi se înfruptau. Lucrătorii unde să-şi spele gâturile de praf? Iar gunoierii, după ce descărcau zece-unsprezece camioane, cărau pe şoferi şi îşi lăsau banii negustorului. Ba se învăţase şi chivuţele să tragă câte o duşcă. Se mai îmbăta câte una, o scoteau măturătorii pe braţe afară, strângându-i fustele.


Lume necăjită! Câştigau puţin, aveau acasă copii, şi ce să le dea de mâncare? Stere nu se supăra. Nu alegea banii. N-avea unul, îl scria pe-o hârtie. Lina se amestecase şi ea:


- De ce să le dai, Stere, pe datorie?


- Nu fi proastă. Tot la mine trag. Băutura e ca lucru de leac: şi de te-ai făcut sănătos, tot ai mai vrea. Şi, apoi, îi mai încurc la socoteală: bea unul cinci ţuici, eu îi trec şase. El de unde să ştie? La plată, zic: „Atâta face!” Dă, că nu simte. Jupânul meu spunea, Dumnezeu să-l ţină: „Lasă pe alţii să se înghesuie la petreceri. Tu strânge bani şi-ai să vezi pe urmă ce bună ziua capeţi, că golaşi sunt destui!”


Femeii nu i se mai părea ca altădată, urât şi posac. Trecuseră amândoi prin multe. Când au ridicat casele, avuseseră şi o cumpănă. Stere nu voia s-o scrie şi pe ea în actul făcut. Ba ieşise şi cu ceartă. Asta fusese în ziua când veniseră antreprenorii cu planurile. Erau doi domni graşi, cu dinţi de aur. Îmbrăcaţi bine. Ţineau la subsuoară genţi mari, pline de hârtii. În degetele groase, purtau inele scumpe, îm­pletite, cu pietre roşii ca para focului. Căutaseră în maldărul de acte şi scoseseră desenele pline pe margini de linii şi cifre. Unul le spunea, ei, lui Stere şi dogarului, care era de faţă:


- Aici o să fie prăvălia, aici odăile, magaziile, privata, gardul... Îi plăcuseră hârtiile foşnitoare. Bărbatul o întrebase:


- Iţi place? Asta o să fie casa noastră. Ce credeai?


Ea îşi aruncase privirea peste liniile încâlcite şi vorbele lui Stere o făcuseră să roşească de mulţumire. Antreprenorii socoteau cu voce tare: .


- Adaugă cuiele, tabla, duşumeaua, fierul... Roşioară se apropiase şi o întrebase:


- Pe tine te-a pus în acte?


- Nu ştiu, el umblă singur, îi răspunse puţin nedumerită. Taică-său se întorsese tulburat lângă ceilalţi.


Spre seară rămăseseră numai între ai lor. Venise şi maică-sa. Dogarul a zis de-a dreptul:


- Sterică tată, eu am uitat să te întreb: pe Lina ai pus-o în actul casei?


Se făcuse linişte.


- În actul casei? se mirase cârciumarul.


Nu-i trecuse prin minte. Şi o dată se încruntase. Ce, adică n-aveau încredere în el?


- Apăi, locul cu casa e totuna?


- Este.


- Păi dacă este, ce mai vorbă! Parcă o să stau numai eu în casă?


- Doamne fereşte, de ce v-aţi luat?


- Atunci?


Socrul nu ştia ce să spună.


- De, eşti omul meu, ginerele meu, însă ar fi bine să fie şi Lina în acte...


- Ei, actele... Dar ce, fuge cineva? O s-o dea cineva afară pe nevastă-mea din casele noastre?


- Nu, sigur că nu, dar ştii, e mai bine...


- Eu sunt om serios! retezase Stere aproape supărat.


Se opintiseră. Meşterul văzu negru înaintea ochilor. Înţelesese unde bătea negustorul. O luase uşor, să nu-l necăjească:


- Măi Sterică...


- Da.


- Ia pune colea un pahar de vin.


Ginerele îi turnase. Lina cu mă-sa tăceau mâlc. Pe urmă, cârciumarul le spuse la toţi că de când se află lumea era lucru cunoscut că averea se scrie pe numele bărbatului. Ce să caute muierile în acte? Ele nu se pricepeau. Şi taică-său, şi cumnaţii lui de la ţară aşa pomeniseră: averea femeii se stinge într-a bărbatului. El e stăpân în casa lui. Şi are o datorie sfântă: să-şi ţină nevasta şi pe ai săi. Dacă ştia socrul altfel, să-i spuie.


- Că eu pentru cine mă zbat? îl întrebase. Vreau să ne facem un rost în lume. Îmi este dragă fata dumitale şi vreau să trăim mai bine. Ne-ai dat bani de zestre, vezi ce fac cu ei! Plec undeva?


- Nu.


- Sunt cununat cu Lina?


- Eşti.


- Atunci? Vezi doar că trag la gospodărie: cârciumă de zid, odăi, tablă de zinc pe casă, magazii, gard, am mai mărit locul şi Dumnezeu să ne ajute să apucăm binele pe care-l vreau eu la amândoi. Dacă fac casele, parcă cine le stăpâneşte? Eu cu ea!


- Să fiţi sănătoşi!


- Şi dumneavoastră! Şi atunci? Ce înseamnă?


Dogarul se încurcase. Avea şi el cuiul lui. Treabă încâlcită.


- Mă Sterică, spusese, măi băiete, e fii-mea, mă, şi nu vreau s-o văd pe drumuri, mâine-poimâine, că banii i-am muncit, mă Sterică, nu i-am furat! Cu palmele astea două, mă...


- Şi lumea-i rea, maică, se amestecase şi soacra, în cele din urmă, Stere primise cu jumătate gură:


- Bine, tată, să mă mai gândesc şi dacă o fi nevoie o s-o pun şi pe ea în acte, dar eu ziceam că treaba se face bărbăteşte: mi-ai dat zestre, eu ridic casă! A mea-i nevasta, a mea-i casa! S-o întrebăm şi pe Lina: vrea s-o pun în act, o pun! E zestrea ei! Eu nu-i vreau răul! D-aia am luat-o, să ne aşezăm pe un temei, să nu ne râdă lumea! Eu sunt negustor, ştiu ce-i banul! Nu-mi bat joc de el. Mi-ai dat ce mi-ai dat, dar ce, crezi că mi-ajunge? Ai văzut bine cât mi-a cerut pentru materiale, cât pentru lucru.


- Am văzut.


- Dă la măsurător, dă la autorizaţie, dă pe petiţii, izvor să fie, şi tot se termină. Mă bag dator, dar tot nu mă las, casă trebuie să fac, să se cunoască cine a venit întâi aici, în Cuţarida! Jupânul meu îmi zicea: „Bă, lăcomeşte-te, da când e vorba să faci treabă pentru tine, fii larg la buzunar! Dă cu inima deschisă.”


- Eu te las, încheiase Marin Roşioară, mai sfătuieşte-te şi cu Lina, întreab-o şi pe ea cum ai zis şi, dacă ţi-o spune la fel, du-te la tribunal şi scrie-o în acte, să fiu cu inima împăcată!


Stere mai aruncase:


- Pe urmă, ia gândeşte-te, altă umblătură, alţi bani pe timbre, alte bacşişuri, de astea ne arde nouă acum? Spune şi dumneata!


- Nu-i nimic, umblă moşneagul după asta! zisese soacra.


Şi rămăsese cu fata s-o hotărască. Mă-sa o bătuse la cap vreun ceas, de nu mai isprăvea. Să nu fie proastă să se lase cu una, cu două, că ea nu cunoaşte la oameni: o dată o lăsă negustorul, şi rămâne cu buza umflată; să ţină morţiş să fie trecută în actul casei, că ce e scris n-are moarte!


Dar pe Lina o furase viaţa şi grijile lângă bărbat. Îl auzea noaptea cum se scoală şi dă ocol casei. Tot câineşte dormea cârciumarul. Păzea avutul cu nelinişte. De afară se auzeau glasurile zidarilor, care nu se mai ogoiau. Ea vedea urmele focurilor pe zidurile roşii de cărămidă şi o cuprindea o mândrie de neînţeles. Când puseseră temelia, bărbatul îi întinsese doi bani de argint, să-i aşeze sub prima cărămidă, după obicei. Pereţii creşteau sub ochii lor şi îşi dăduse seama că de acum nu mai ţinea de părinţi, ci de omul ăsta ursuz şi puternic.


Într-o zi a îndrăznit, după îndemnul mă-si, să-l întrebe:


- Ce-ai făcut cu actele? M-ai scris şi pe mine? Întâi el tăcuse îndârjit, apoi rostise scurt:


- Te-ai făcut şi tu a dracului?


De atunci nu se mai încumetase să-l întrebe ceva. Îl simţise multă vreme ca pe un străin, duşmănos. La vreo săptămână, într-o seară, pe când şedeau amândoi la masă, el a certat-o cu blândeţe:


- Măi femeie, de ce nu mă laşi tu să fac treabă? Că eu una am învăţat: e rău să te laşi sfătuit de muieri. Ce ţi-a băgat mă-ta-n cap? Să te trec în acte? Eu te trec, nu zic nu... dar la ce-ţi foloseşte? Nu eşti nevasta mea? Nu le stăpânim noi casele? Nu sunt eu bărbatul tău? Spune!


- Da.


- Atunci? De ce nu mă laşi să le potrivesc aşa cum e bine? Făcuse ce făcuse, a încântat-o, Lina se potolise. Ce treabă avea ea?


Tot maică-sa o învăţase că, o dată dusă după bărbat, s-a terminat, trebuie să nu ieşi din cuvântul lui...


Dogarul mai venise de câteva ori, nu întrebase nimic, dăduse ajutor şi abia când au pus salcia la acoperiş a îndrăznit să aducă vorba despre actul casei. Ţigăncile împodobiseră căpriorii cu frunze verzi şi cu un drapel de hârtie, pe care-l bătea vântul. Dulgherii se descoperiseră şi se închinaseră. Stere chemase un preot să facă o slujbă. Părintele se suise pe schelele de lemn, stropise zidurile cu agheasmă, blagoslovise şi citise din cărţile lui. Au mâncat cu salahorii împreună. Cârciumarul împărţise vin zidarilor, se ameţise de bucurie şi, când a rămas cu meşterul, s-au luat la ciorovăială. Dogarul era cătrănit.


- Ai scos actul? a întrebat cu privirile în ochii ginerelui.


- Ce să ne mai încurcăm, întreab-o şi pe fata dumitale, aşa cum ne-a fost vorba...


Lina tăcea chitic. Bătrânul se repezise la ea:


- Spune! Tu nu vrei să fii în acte? Ea începuse să plângă speriată.


- Spune, spune! o zgâlţâia şi mă-sa de mână.


Dacă nu erau vecinii pe aproape, Grigore şi Aglaia lui, se omorau.


- Hoţule! striga Marin Roşioară. Mi-ai furat zestrea fetii! Las’, că te potrivesc eu! Parchetul te mănâncă!


Se roşise tot şi se repezise cu pumnii încleştaţi să-l lovească pe ginere. Şi lui Stere i se urcase sângele la cap. Aglaia se băgase între ei şi le striga în gura mare:


- Să vă fie ruşine! Ne râde lumea, taman acu!


Dogarul a vrut să-şi ia fata cu el acasă. Mai că n-a târât-o. Ea a fugit. Nici la părinţi nu mai avea ce să caute. Ar fi snopit-o taică-său în bătăi. Socrii au plecat târziu, certându-se, lătraţi de câini.


- O să te mănânce judecăţile, striga bătrânul din drum, îţi fac proces, hoţule! Sau dau foc casei!


- Las', că vă împăcaţi! îl potolea cocoşata. Că nici el nu vrea răul!


- Nu mă-mpac până n-o trece şi pe Lina în acte!


Şi ea parcă-i dădea dreptate bărbatului când vedea ce avere aveau, îi era mai mare dragul să privească!


Meşterul nu se lăsase, deschisese proces. Stere o trimisese acasă la el, să-l împace. Dogarul nici nu voia să audă de aşa ceva. Îşi luaseră avocaţi, erau la cuţite. Vreo câteva luni, să nu ştie unul de altul. În cele din urmă, tot Aglaia îi împăcase, c-avea gură bună. De un Crăciun, Stere aşternuse masă mare, îşi chemase şi vecinii, şi socrul se aşezase cu nevasta la dreapta la masa lor.


Linei îi fusese mai greu la început, când venise străină în groapă. Bărbatul era posac, vorbea puţin, nu ştia cum să-i intre în voie. Gândul la celălalt, la Nicolae, nu pierise. Aflase de la maică-sa că după nunta ei plecase la armată. Uneori, când îşi mai aducea aminte, plângea pe furiş, să n-o vadă nimeni.


Dar, cu timpul, sfiala trecuse. Bărbatul nu i se mai păruse atât de urât. Numai să nu fi fost atât de întunecat, de parcă îi tot tuna şi fulgera. Rareori se apropia de el - şi atunci cu spaimă. Nu ştia ce suflet are. Când se bucura, se bucura puţin, parcă i-ar fi fost ruşine să râdă. Îl auzea numai pe la prânz:


- Gata masa?


- Gata.


Era ostenit. Îşi găsea totdeauna câte ceva de făcut. Robotea toată ziua prin curte. Cumpărase păsări, le făcuse cu mâna lui coteţe de şipci, le vopsise şi le aducea de la şina Constanţei porumb, ca să le îndoape. Stere le număra seara şi dimineaţa, le căuta de ouă, se apuca să spele butoaiele, să le întărească doagele cu rafie, numai să nu stea.


Prânzul îl mulţumea. Ea întindea faţa de masă, răsturna mămăliga din care ieşeau aburii şi-l aştepta să se închine. Bărbatul avea privirile stinse. Pe faţa-i aspră, acoperită de o barbă sură, nu se vedea nici o lumină. Îşi descheia nasturele de la gât al cămăşii, se ridica de pe scaun şi spunea făcând semnul crucii:


- Dă-mi, Doamne, şi mâine ce mi-ai dat azi! Apoi se aşeza. Chipul i se lumina puţin.


Îi aducea ciorba acră şi fierbinte, în care el strivea ardei verzi, iuţi şi parfumaţi. Sorbind adânc din lingura lată, se scutura de plăcere.


- Bună? îl întreba.


- Bună, mormăia.


Când golea farfuria, cerea iar:


- Mai dă-mi!


Îi aducea încă o porţie. Apuca feliile de mămăligă tăiate cu firul de aţă, sufla în fiertură şi mesteca rar. Lina pregătea sosurile în farfurii adânci. Îl aştepta să şteargă urmele de pe marginile tacâmurilor, gonea câinii pripăşiţi la picioarele cârciumarului şi strângea masa. Stere se mai închina o dată, de mulţumire, apoi deschidea uşile cele noi ale prăvăliei. Clopoţelul de deasupra se smucea timp îndelungat, sunând fără rost. Ea se apuca să măture duşumelele, murdare de noroiul adus pe tălpile clienţilor. De afară venea aerul plin de miresme al mai­danului. Bărbatul aştepta nemişcat în prag. Se odihnea privindu-şi curtea largă.


Zilele treceau repede. Lina nu băga de seamă. Şi n-ar fi băgat de seamă cum se duce viaţa ei dacă nu s-ar mai fi întâmplat câte ceva...


De la o vreme, Cristu Surcel bătea mai des drumul Cuţaridei. Sosea în faetonul lui înalt, lovind caii, cu garniţele pline de lapte, în cămaşă albă, desfăcută la gât, roşu în obraz, plin de sănătate, vesel, chiuind şi înjurând. Când lipsea Stere, se da aproape de tejghea, cu ochii în ochii Linei. Nu spunea nimic. Bea numai cu sete rachiul, se uita afară. Tot singur. Se scula mai devreme, tot aici îl găseau ceilalţi: Bulancea, Apopii şi Nenişor. Când rămâneau numai ei doi, râdea cu înţeles. Lăptarului îi căzuse dragă nevasta cârciumarului, tânăr era, i-ar fi dat inima ghes. Se ferea de negustor, că aflase ce fel de om este, şi nu ştia cum să vorbească cu ea. Când intra în prăvălie, se pierdea. Linei i-a fost greu să bage de seamă. Untarul venea la timp nepotrivit, devreme. Dacă dădea de Stere, arunca ţuica pe gât cât ai clipi, răsturna piesele de aramă pe tejghea, şi pe aici ţi-e drumul. Când o găsea pe ea, se încurca socoteala. Femeii nu-i trecuse prin cap una ca asta la început, dar prea era focos Cristu. Aruncau văpăi ochii lui, şi pe fruntea netedă, lustruită, zărea o umbră. Alt chip de român, şi o apuca şi pe ea un fel de tremurat. Se încurca în sticle, ofta şi-o ţinea şi o frică de bărbat. Se învârtea pe afară, îşi făcea de lucru, nu era chip. El o chema iar, mai cerea un cinzec, cu privirile în obrajii ei. Avea o mustaţă rară, roşie ca pana de cocoş, pe care o tundea des cu degetele subţiri şi albe. Linei îi era mai mare ruşinea. Intrau alţi clienţi, se uitau la bolintinean: lucrul dracului, ei singuri în toată prăvălia, tineri amândoi, sărea în ochi. Lumea începuse să vorbească. Ilie mai glumea la o ţuică cu ceilalţi, scăpa câte o vorbă. Stere n-avea de unde să ştie, degeaba bătea şaua şi Spiridon, clătinând din capul său mare şi sorbind cu zgomot din ţoi. La urma urmei, fiecare cu treaba lui! Cârciumarul intrase în viltoare. Umbla după marfă, prinsese gustul banului. Mai plătise din datorie lui Pândele, mai împrumutase, nu se cunoştea. Vara trecuse. Venea vremea rea. Stere a plecat la Drăgăşani, să umple poloboacele. A numărat banii, s-a urcat în leagănul unei căruţe şi-a strigat căruţaşilor că-i gata. Pe la prânz au ieşit din Bucureşti şi-a doua zi se apropiaseră. Viile erau galbene. În plopii Drăgăşanilor bătea aripa toamnei, scuturându-le frunza. De unde să ştie cârciumarul ce lăsase acasă?


Cristu Surcel a aflat de plecarea negustorului şi a început să dea târcoale. Lina nu-şi mai vedea capul de treabă. Nu-l băga în seamă. Lăptarul a răbdat ce-a răbdat, şi într-o dimineaţă n-a mai putut. Erau singuri în cârciumă. Sosise devreme, cu caii spumă. Era băut după drum, să aibă curaj. Când 1-a văzut, femeia a avut parcă o bănuială. A dat să-i zică ceva, că-i prea de dimineaţă, că n-a măturat, n-a fost chip! El s-a apropiat repede şi-a întrebat-o neted:


- Cucoană nu vrei să pleci cu mine?


Linei i-au ars obrajii de ruşine. A încercat să se întoarcă, dar Cristu o înşfăcase de mână şi spunea:


- Mi-ai mâncat inima! Ce zici? Te duc în Bolintin. Am să te ţin ca pe-o prinţesă! Nimic nu-i nevoie să faci! Decât roabă la olteanu ăsta! Ia te uită ce de bani am! Cumpăr Bucureştiul cu ei! O să te port numa-n mătase...


Zvârlise pe tejghea un pumn de sute.


Muierii nu-i venea bine. Lăptarul o ţinea strâns de încheieturi şi nu-şi găsea locul. Cum şedea aplecat cu faţa spre ea, semăna niţel cu Nicolae. Vru să se smucească, să scape, dar el nu-i dădea de loc drumul.


- Haide, zicea.


- Lasă-mă, că strig la nea Grigore şi te spun lu bărbatu-meu când o veni!


- Haide! scrâşnea Cristu.


Lina se strecurase de lângă el şi intrase în casă, lăsându-l singur, înspăimântată să n-o fi văzut cineva. De atunci o chemase pe Aglaia, să stea cu ea până la întoarcerea lui Stere.


Bolintineanul venea în fiecare zi şi se îmbăta de necaz. Abia îl scoteau ceilalţi afară, îl suiau în faeton şi-l urneau cu chiu, cu vai spre casă.


Prin asta i s-a tras lăptarului, pentru că 1-a mirosit negustorul când s-a întors. I-o fi şoptit cineva, a deschis el ochii, nu putea să ştie bine. Lina nu-i purta duşmănie. Bărbatului nu i-a spus nimic, se gândea numai cu spaimă la îndrăzneala lui Cristu.


Într-o zi cârciumarul a dat peste el cu ochii pe nevastă-sa. A stat să glumească cu Stere, dar acesta a pus palmele pe masă şi i-a zis:


- Lasă polul dumitale şi pleacă, dacă nu vrei să se întâmple o nenorocire!


Untarul, alb, s-a ridicat fără să spună un cuvânt. Femeia tremura după tejghea. Stere a înjurat-o de mai multe ori şi dacă n-ar fi ieşit repede afară ar fi fărâmat-o în bătăi.


De atunci nu i-a mai văzut nimeni pe lăptari în prăvălie. Parcă-i înghiţise pământul.


Către sfârşitul iernii, femeia se simţise însărcinată. Când a aflat cârciumarul ce noroc dăduse peste el, n-a mai putut de bucurie. Şi-a chemat vecinii şi au petrecut într-o seară. A doua zi a trimis-o la părinţi, să le spună şi lor.


Pământul îngheţase. Mirosea a spic de zăpadă. Lina mergea repede, învelită într-o broboadă grea de lână. A ajuns acasă, a pupat mâna dogarului, a chemat-o întâi pe maică-sa şi i-a spus vestea, s-au îmbrăţişat, au mai vorbit de-ale lor şi spre seară s-a întors. În capul străzii, când să iasă la maidan, cu cine a dat ochii? Cu Nicolae. Parcă mai crescuse, şi hainele de militar abia îl cuprindeau. Capul îi era acoperit de o capelă soldăţească. Vântul îi bătea mantaua largă, închisă la gât. Purta cizme cu carâmbi înalţi şi centiron de piele galbenă, cu baionetă la şold. El n-o recunoscu de la început. Când se apropie, o strigă cu jumătate gură:


- Lino!


- Nicolae!


Se priviră. Femeia n-a mai rostit nimic. Se uita doar înainte, liniştită. Soldatul a plecat repede peste glodul îngheţat. Crivăţul îi bătea poalele mantalei.


A pornit şi ea spre casă, mai pe urmă, fără să simtă ceva, cu picioarele îngheţate. Căută pe drum să-şi aducă aminte de chipul lui, dar nu-l ţinu minte. Casa lor, a ei şi a lui Stere, i se păru mai caldă în seara aceea.


Noaptea ninse mult, potolit. Femeia adormi târziu, după ce se zbătuse multă vreme lângă bărbatul care răsufla adânc lângă ea. Ascul­tase aşezarea liniştită a zăpezii şi ţipetele lungi şi ascuţite ale cocoşilor. Simţea cum se aştern gunoaiele şi cum se lasă zidurile de cărămidă, prinse în muchiile de beton. Casa se scufunda încet, o dată cu malurile acelea sterpe, găunoase, într-un drum lung spre fundurile sălbatice. Câinii rodeau scândurile coteţelor, urlau repezindu-se spre gard, apoi iar se făcea linişte.


Lina a născut aproape de Crăciun. Aglaia a chemat-o şi pe-a lui Matei, că erau de-o vârstă şi se pricepea la moşit. Au întins aşternuturile, au fiert apă şi au îngrijit-o. Nevasta cârciumarului s-a chinuit până la ziuă şi a născut un băiat, o mână de carne, cu ochii lipiţi, scâncind. Stere, ostenit de la drumurile lui, s-a sculat, a aprins lămpile şi s-a învârtit tot timpul împrejurul muierilor. Când Aglaia i-a arătat copilul, punându-l să-l scuipe de deochi, i s-a făcut milă şi de nevastă-sa şi a intrat s-o vadă. Ea plângea în pat, uşurată. Era slăbită şi plânsă. Bărbatul s-a aplecat şi-a pupat-o de două ori, cu dragoste.


Muierile spălară băiatul şi-l înfăşurară în cearşafuri proaspete, încălzite pe sobă. Cocoşata îl freca uşor cu palmele pe picioare şi-l descânta:


- Să fugă ca iepurele şi să fie deştept ca vodă! zicea trecându-i degetul mare peste frunte.


A lui Matei i-a înnodat buricul, legându-i-l cu sfoară roşie, l-a închinat la sfântul Gheorghe din perete şi l-a uns cu untdelemn.


Au trimis, după aceea, ploconul la naş pentru botez: două gâşte fudule, cu gâtul lung, albe ca laptele, legate cu funde albastre, îm­piedicate cu inel de cositor, o ploscă veche, împletită cu tei şi cu rafie în care se afla vin negru, portocale, alviţă, bomboane umplute cu cremă, totul pe o tavă lată, ţinută de Aglaia şi de Grigore. La spatele lor, cântau lăutarii de-i avuseseră la nuntă, atunci aduşi din mahalalele vecine.


Muierea chiuia şi juca darurile, să afle toată lumea că botează cârciumarul. Casele naşului erau peste Griviţa, înspre mahalaua Grantului. Lina se oprise în loc şi privea convoiul cel vesel. Cocoşata sucea dosul, răcnea o dată, pocnea degetele lăutăreşte. Ieşiseră şi negustorii afară din dughenele lor să se uite. Oltenii suflau în palme de frig, bătând opincile. Au trecut podul de fier după plocon.


Locuinţa brutarului se vedea de departe, odăi lângă odăi, cu acoperişul înţigluit şi geamuri verzi la cercevele, deasupra, de îndulceau lumina soarelui. Câinii au început să latre, Aglaia a strigat la lăutari şi vioristul a zdrăngănit la ăilalţi arcuşul, făcând un Mulţi ani trăiască pentru cei din casă. Vecinii naşului au ieşit la porţi, s-au uitat la muiere şi au strigat la proprietar. Acesta era, ca omul după somn, cu ochii mici. A deschis porţile, a poftit ploconul în curte. Gâştele, blânde, nu scoteau nici un strigăt. Aveau numai nişte ochi mari, albaştri, miraţi.


Brutarul a încercat vinul din ploscă, a gustat alviţa, a cântărit în braţe darul şi-a rostit:


- Bun, botezăm!


- Să fie într-un ceas fericit! a urat Grigore.


Lăutarii iar au cântat. Naşul a scos vin din pivniţa lui, a turnat în pahare şi au închinat pentru noul-născut. Zăpada scrâşnea sub picioare şi s-au apucat să joace ca să se încălzească. Până seara, Aglaia a fost înapoi, beată, cu Grigore cu tot.


Pentru că tot cădea în sărbători, au întins masa, au poftit rudele şi ţin-te petrecere! Socrul a chemat neamurile, să vadă în ce pricopseală stă fata lui. Veniră, cu mic, cu mare: finul Tache, ăl de jucase primul mireasa la nuntă, cuscrul Vasile, nea Ghiţă Bîlcu, tot posomorit şi însetat, fina Smaranda, Cristea şi naşul cu naşa, veseli, comandând lăutarii, încărcaţi cu daruri pentru fin. Aduseseră pla­pumă de mătase, scutecele de stambă şi ciorapi mici, lucraţi în grabă de femeie, tigheliţi cu lânică.


Meşterii au lăsat femeile în casă şi au ieşit în curte, să vadă împrejurimile. Sosiseră în trăsuri tocmite. Birjarii aşteptau la poartă, înveliţi în pături flocoase, cu căciulile pe cap. Ningea des, cu fulgi mari. Stere, cu dogarul şi cu naşul înainte au arătat rudelor gardul şi pomii, pivniţa unde au zăbovit bine, să guste fiecare sorturile de rachiu şi de vin, clătinând deştepţi din cap, că le plăcea; apoi coteţele cu animale şi păsări - curte de gospodar, fără îndoială. Cârciumarului îi creştea inima de bucurie să le spună că peste toate el se afla stăpân, şi cu a lui, adăugase de urechile socrului. Vecinii se uitau de prin curţile lor sărace la adunarea de trăsuri de la poarta negustorului. Vorbeau şi se mirau de ce neamuri are.


Gazda o chemase şi pe Aglaia de ajutor. Aceasta glumea cu oaspeţii, aşeza tacâmurile pe masă, fura câte un rachiu, îi era mai mare dragul de belşugul altuia. Lina, înzdrăvenită, golise cârciuma, trăsese obloanele la ferestre şi acolo potrivise ospăţul. Brutarul o pupase la venire, o privise - frumoasă fină îşi luase, n-avea ce zice! Stere le-a arătat odăile spoite atunci, albe, cu perdele şi preşuri, din zestrea nevestei. Meşterii lăudau:


- Bună treabă, la mai mult! Să vă dea Dumnezeu noroc!


Sosi şi preotul, adus de Grigore, tot în trăsură, cu dascălul, cărând cazanul sfinţit, de aramă, al bisericii. L-au poftit la căldură, împreună cu ajutorul lui, de ţinea Evangheliile. Erau amândoi roşii de frig, veniţi după drum. Cârciumarul le-a dat câte un rachiu. Aglaia a încropit apă pe maşină, a aşternut scutecele la îndemână şi au aşezat vasul în mijlocul casei. Părintele şi-a pus odăjdiile, după ce le sărutase tivul de aur, s-a închinat şi a început slujba. Aduseseră copilul, care plângea în braţele Linei, şi luminările albe, gătite cu funde late, cumpărate de naş. Le-au aprins, şi un fum frumos mirositor s-a răspândit împrejur. Rudele, cu capetele descoperite, ascultau glasul preotului. Părintele avea o voce dulce şi caldă. Lumina feştilelor juca în firele rare din barbă, argintii şi întunecate. Dascălul, subţire şi palid, dădea, alături, răspunsurile, pe alt glas. Stere abia se ţinea să nu plângă de bucurie, privindu-şi din când în când nevasta, în spatele căreia lăcrimau soacra şi dogarul, cu nenea Ghiţă Bîlcu şi cuscrul Vasile. Ceilalţi oftau împrejur, mulţumiţi. Prin ferestrele mari răzbea lumina strălucitoare a zăpezii şi de afară se auzeau clopoţeii cailor. Mirosea a cozonac şezut la răcoare şi a friptură. Preotul a sfinţit apa cu crucea lui de argint, a înmuiat tistimelul de busuioc şi a blagoslovit casa. Apoi a luat, cu naşa şi naşul, copilul, ce începuse să ţipe, şi l-au scufundat de trei ori în cazan. I-au zis Alexandru.


După ce l-au înmuiat, Aglaia l-a înfăşurat în crâşmitul de americă, pregătit, să-l usuce, şi naşa i-a lipit pe frunte o piesă de argint, să-i poarte noroc şi să se umple de bani. Părintele i-a uns creştetul capului cu mir şi –l-au închinat la icoane.


Apoi, aşterne-te masă până a doua zi...


Mai aveau şi necazuri, nu se putea să n-aibă. Stere se mai supăra, de zgârcit ce era, la vreo risipă. Îşi certa nevasta:


- Tu nu m-asculţi pe mine! Nu înţelegi unde bat eu... Nu vrei ca lumea să-şi scoată pălăria la tine. Uite împrejur, la amanţii ăştia, şi spune dacă voieşti să ajungem ca ei... Ori nu ţi-o place să te fac cocoană?!


Vorbele bărbatului o atingeau drept la inimă, acolo unde-i mai slab omul. Cum adică, să nu vrea să fie cocoană? Care femeie nu vrea? Numai că i-ar fi plăcut să mai scape câte o duminică la plimbare, să mai petreacă şi ei, că erau tineri şi viaţa trecea, şi nu înţelegeau nimica.


Dar când îl vedea pe Chirică cât e de amărât, şi pe Matei, şi pe ceilalţi, îi trecea cheful de petrecere. Acarul nu mai scăpa de belele. Iar i se îmbolnăvise un copil. Tot la Stere venise să ceară.


- Ajută-mă, domnu Stere, nu mă lăsa...


Cârciumarul, mai strâmbându-se, mai închizând ochii, l-a ajutat. De fier să fi fost, şi nu putea să-l lase când îl vedea cum se chinuie. Nu trecea primăvara, şi la poarta ceferistului atârna un drapel alb, de mort. Îl aducea un bătrân din capul Griviţei, îl lega cu sârmă în ostreţele gardului şi pleca. După trei zile se întorcea, îl desfăcea, îl punea pe spinare şi-l cară înapoi. Asta însemna că acarul rămăsese cu un copil mai puţin.


Casa lui era plină de rude. Odăile miroseau rânced a moarte şi a lumânări scurse. Chema un preot, care citea, şi-şi ducea mortul la cimitir într-o căruţă goală. Copiii ceilalţi plângeau lângă el. Chirică punea o mână pe coşciugul nevopsit şi nu scotea un cuvânt sau o lacrimă până la groapă. Numai seara, după ce se termina totul, intra în cârciuma negustorului şi cerea o litră de rachiu. O bea repede, pe nerăsuflate, ca să se îmbete. Pe urmă cădea cu capul pe masă, ţeapăn.


Lucrătorii îşi spuneau unul altuia:


- Săracu Chirică, iar e necăjit...


Şi nu-l mai băgau în seamă. Ceferistul se trezea către miezul nopţii, când auzea pe Lina punând drugii obloanelor. Pleca clătinându-se şi înjurând. În câmp, se oprea şi ridica pumnul lui mare, vânturându-l spre stele:


- Tu-ţi dumnezeul tău, Doamne, care le-ai făcut pe toate strâmbe, de-ţi baţi joc de sufletul meu!


Dar ce-i păsa cârciumarului de necazurile altora? Fiecare cu norocul lui! Dacă ar fi stat să judece, n-ar mai fi trebuit să vândă băutură amărâţilor, că el pentru asta le aşezase prăvălia în drum, să-i facă să uite de greutatea vieţii. Treaba mergea, nu putea să se vaite. Cârciuma era plină de dimineaţă până seara. Osteneau. Şi el, şi muierea, şi băiatul de prăvălie.


Cum suna băltăreţul peste Cuţarida şi se topeau zăpezile, cârciumarul scotea mesele afară, aducea un butoi de vin vechi mai la îndemână şi spăla jumătăţile. Soseau gunoierii, graşi, rumeniţi, trăiţi bine pe la părinţi. Zidarii plecau pe la binale, nu-i mai vedeai, dădeau în primire, de acum beau pe unde munceau. Cu ceilalţi, petreceau până toamna. Pe ăştia îi mai ştia Stere, pe fiecare, se dovedeau repede unul pe altul, la un pahar. Frizerului îi căzuse dragă nevasta lui Gogu. Se prăpădea, nu alta.


- Astea-nalte-mi plac mie! îi spunea lui Spiridon când se ameţea. Şi are nişte ochi coana Florica!


Suflet larg, Tilică iubise şi el la viaţa lui. Femei, nu jucărie... Dacă şedeai să-l asculţi, aflai destule. Aşa era meseria asta, curată, cu săpun, cu odicolon, se purta şi el, nu-i vorbă, totdeauna avea papion, duminica îşi punea hainele bune şi se ţinea pe urmele croitorului.


Negustorul tot de la alţii aflase, ba de la Spiridon, ba de la Ilie, că şi ăsta era pişicher, i-ar fi dat inima brânci. Gogu avea alte metehne. La cârciuma nu prea venea, nu se înghesuia la băutură. Îşi vedea de lucrul lui toată săptămâna: croia, cosea, călca, adormea liniştit. Când sosea duminica, cu ce avea în buzunar, o lua pe Florica şi se opreau în Griviţa la o grădină ştiută de mult, unde cântau şi dansau nişte artiste dezbrăcate. Acolo ar fi stat croitorul şi ar fi privit până îl uita Dum­nezeu. Femeia se mai strâmba, n-avea ce-i face. Lui îi plăceau dez­brăcatele. Se certau, iar se împăcau, omul nu se schimbase. Şi n-ar fi fost nimic dacă n-ar fi avut şi patima cărţilor. Pierduse o mulţime de bani în viaţa lui, la cafenea. Nevastă-sa îi povestea Linei, când se întâlneau, despre ce case avuseseră, la piaţa lui Matache Măcelarul, cu lei de cretă la uşă, moştenite de la părinţii ei. I le tocase în câţiva ani croitorul cu cărţile sale. Erau mai tineri, el nu se uita. „Prietenii –l-au mâncat, spunea. Toată ziua la noi în casă şedeau. Gogu nu-şi mai vedea de meserie, că pe atunci avea clientelă, nu aşa! Oameni, unul şi unul... Unde împungea el cu acul, ieşea francul, ehei!” Făcuseră datorii, au vândut averea şi, din ce le rămăsese, cumpăraseră loc în Cuţarida şi ajunseseră ca vai de lume. Din când în când, îl apucau dracii, începea să lucreze în silă, fura ce brumă strânsese din croitorit şi fugea la cafenea, pe Griviţa, să-şi încerce norocul. Uneori se întorcea cu buzunarele pline. Nu se mai înţelegea cu Florica de mulţumit ce era. Nu trecea mult, şi iar pierdea totul. Spunea mereu că într-o zi o să câştige o sumă mare de bani şi o să răscumpere casele pierdute. Linei îi era milă de femeia aceasta voinică, care vorbea tot timpul, de ziceai că se ceartă, altfel, liniştită şi muncitoare. Se împrieteniseră repede şi, când scăpa cu mâna în bani, plecau amândouă la gară, la negustori, să-şi cumpere câte o rochie. Îi spunea şi lui Stere, dar el îi zicea să-şi vadă de prăvălie şi de copil, să lase luxul. Dar ce, parcă asta se numea că e luxoasă, ca altele?


Bărbatul nu scăpa banii din mână, tot ar fi cumpărat, că vedea că se ridică mahalaua. Se croiseră alte străzi de pământ, drepte, în mijlocul cărora creştea încă dudăul, cu şanţuri înalte, care împărţeau malul Cuţaridei. Oraşul înainta pe nesimţite într-aici, înghiţind loturile sălbatice, şi luminile lui se vedeau mai aproape. Dinspre Filantropia se deschisese un drum nou cu prăvălii de cărămidă, şi noaptea, peste câmpul rămas, felinarele cu gaz răspândeau o lumină albastră, puţină, pâlpâitoare. Pe şoseaua de piatră, treceau convoaie lungi de căruţe goale. În margini răsăriseră oţetari cu frunze lungi şi rare, ca nişte degete răşchirate. Numai spre groapă nu se îndesa nimeni. Deasupra gurii ei largi, căscate, plutea un abur greu, alb. Drumul camioanelor se schimbase, trecea peste maidan, făcea un ocol spre curtea lui Stere şi se întorcea la Tarapana. Toamna noroaiele se întindeau peste tot. Pământul era numai o clisă galbenă. Oamenii îşi cumpărau cizme şi înjurau, abia înotând în şanţurile alunecoase.


Mai veniseră şi alţi oameni în Cuţarida. Întâi un sifonar, care avea camion şi două cârlane de iepe, om necăjit şi ăsta. Căra ca robii, abia scotea de-o pâine şi de un ciocan de rachiu. A tras spre casele oltenilor, şi-a humuit un bordei cu mâna lui. A adus cu spinarea nişte uluci şi a împrejmuit locul, o palmă de bălării, şi-a ridicat o iesle pentru animale. Vesel om. Nu se plângea. Dimineaţa înhăma iepele, scotea gardul şi pleca în camionul lui, cărând sifoane pe la cârciumari, în Griviţa, după pâine. Îl apuca prânzul spre şina Constanţei, mânca o roşie, trăgea la umbră, se culca-pe leagănul droştii, cu şapca pe ochi, dormea, nu-l cerceta nimeni, se ridica în capul oaselor, căsca, o lua mai departe după ce dădea iepelor o mână de nutreţ uscat la soare. Le mângâia boturile umede, le vorbea ca unor oameni şi, când se întorcea seara, le împiedica, dându-le drumul în groapă să pască. El se odihnea sus, pe rampă. După ce le făcea voia, le închidea şi trăgea la Stere, cerea o boască, mai vorbea. Spiridon îl cerceta, de pe unde este, sosea şi Chirică, lua dorobanţul lui, îşi povesteau de ale lor, ca între oamenii săraci. Sifonarul dormea mai mult pe afară. Întindea un ţol pe pământ şi se lungea mulţumit, trăgând cu urechea la vitele lui, care rumegau încă iarba grasă şi umedă a gropii.


Se împrietenise cu moş Leu, de păzea avutul primăriei la rampă. Ăsta era albit de bătrâneţe, îndesat şi iute la treabă. Fuma tot timpul dintr-o pipă de lemn ars. Sfătos ca toţi unchiaşii, nu-i mai tăcea gura. Ştia câte-n lună şi-n stele. Nu era singur. Ţinea după el armăsari de prăsilă, daţi de serviciul edilitar să ajute la căratul gunoaielor. Om al dracului, după cum se vedea. S-a aşezat în gura bălţii, lângă pipirigul ei. A ridicat din coceni un adăpost, a înfipt în pământ un ţăruş şi a scos dintr-o traistă un ceaun de mămăligă, nişte pirostrii, şi acolo mânca, acolo dormea. Strângea tinichelele adunate de chivuţe şi, după ce le făcea grămezi-grămezi, înhăma armăsarii la o droagă şi trimitea tabla statului la o fabrică de conserve. Îi rămâneau bani. Să fi avut şaizeci de ani, dar nu-i dădeai. Cât era de trecut, umbla după chivuţe şi le tăvălea prin sipică. Din când în când, urca la cârciumar, se altoia cu un rachiu şi se întorcea să doarmă pe grămada lui de coceni. L-au aflat căruţaşii că are armăsari de prăsilă. Veneau pe furiş, să nu ştie primăria, plăteau moşului, şi caii lui le îmborţoşau odoarele. Se umpluse mahalaua de mânji. Iarna dormea într-un bordei, pe săturate, că nu mai avea treabă. Grigore crezuse la început că or să-l înece zăpezile pe fundul gropii şi pe el, şi pe armăsari, dar omul dăduse animalele serviciului edilitar. Când i-a adus înapoi, caii erau arătoşi, că-i ţinuseră bine cei de la primărie. Moş Leu îi hrănise mai mult cu răbdări, oricât de vrednici se dovediseră.


Stere îi ştia pe fiecare, cum ţi-ai cunoaşte sufletul: cu necazurile şi încurcăturile pe care le aveau, pentru că la el se opreau la vreo nevoie, să-i ceară bani. Cârciumarul se lăsa greu. Unii se apucaseră să negustorească spre Filantropia, alţii îşi luaseră locuri. Oltenii se întinseseră, îşi mai adăugaseră un loc pentru grădinărit. Precupeţi vechi, simţiseră ce se ridică în Cuţarida. Prinseseră cheag, aveau obrajii roşii de trai bun. Dar cei mai mulţi erau săraci. De unde să le iei banii, dacă nu ţi-i mai dă? Cumpăraseră locurile cu economii. Aici scăpau de impozite şi de datorii, trăiau ca vai de ei, câte patru într-o odaie, dar erau mulţumiţi că nu mai plătesc chirii şi că aveau casele lor de pământ, de bălegar, cum erau. Ţineau fete de măritat. De unde să le dai zestre, să le trimiţi după un bărbat? Unele dintre ele se mai căpătuiau. Când făceau nunţi, petreceau câte trei zile, c-aşa-i omul sărac: fudul! Nevestele năşteau repede, înainte de termen, şi nu le mai cunoşteai. Nici Grigore nu le mai putea ţine seama, cu toate că le ştia pe fiecare după nume. Se înmulţiseră, mereu soseau oameni noi, şi drumurile gropii lui Ouatu se lăţeau. Unii trăgeau spre rampă, îşi aşterneau cum puteau. După trei zile intrau în prăvălia lui Stere şi-i cereau făină pe datorie.


Carnetul negustorului se umplea de linii şi de semne. La leafă plăteau până la ultimul leu, se mirau de cât aveau să dea, cârciumarul îi încărca dintr-un condei, nu le venea să-i zică, de frică să nu-l supere, c-aşa-i făcută lumea asta: pe-ăl de-ţi dă, nu poţi să-l mişti nici cu o privire! Şi pe urmă, cum să ştii a doua zi dacă ai băut două ţuici sau trei? Că te mai lua unul, altul deoparte, ciocneai, n-ai mai fi plecat. Stere îşi făcea datoria în foile lui.


Pe lucrători îi aflau repede şi nevestele. Treceau câmpul înfofolite în broboadele lor de lână, se uitau prin geamuri, nu îndrăzneau să intre. Ieşea vreunul, striga de afară la ceilalţi:


- Ioane, vezi c-a venit muierea după tine.


Oamenii se supărau. Se apucau să înjure. Le goneau acasă la copii şi se îmbătau de dudă. Altele învăţaseră. Ca să scape de palmele bărbaţilor, trimiteau fetele de şcoală sau plozii. Copiii erau desculţi şi tremurau la uşă. Îi băga vreunul înăuntru.


- Al cui eşti tu, pută?


- Al lui Vasile.


Tatăl ieşea din fundul cârciumii, lua odrasla de mină şi apuca iar ţoiul. In prăvălie era cald. Fumul de tutun înnegrea pereţii. Mirosea a unsoare de bocanci şi a rachiu. Copilul se uita la muşterii şi nu spunea nimic. Câte unul îl îndemna să-i guste ţuica:


- Ia, zgaibă!


Băiatul punea ţoiul la gură şi-l dădea peste cap.


- Bravo, seamănă lui tat-său! râdeau ăilalţi. Se supăra vreunul mai deştept:


- De ce vă bateţi joc, mă, de sufletul ţâncului ăsta? De ce-l otrăviţi?


- Cine-l otrăveşte?! îl învăţăm! se făleau ăilalţi.


- Să ştie de mic!


Copiii erau însă deprinşi cu toate relele. Ascundeau ţigări prin buzunare şi fumau pe maidan, câte doi-trei, pană se îngălbeneau la obraz. Aveau fraţi mai mari la care se uitau, cine să-i stăpânească? Bărbaţii erau plecaţi toată ziua la muncă, femeile cu treburile lor, ei slobozi. Fugeau de la şcoli, tot în câmpul Cuţaridei se adunau cete-cete. Şi de se găsea câte unul să le zică, ei râdeau:


- Ce, mi, oi fi socialistru? .• ' :,.


- Sau baftist d-ăia de nu bea, de nu mănîncă, de nu ştie ce-i aia cur de muiere...


Stere nu se amesteca. El o lege avea: să nu plece muşteriul nemulţumit. Când se asprea vremea, le făcea ţuică fiartă cu zahăr şi piper, să-i sare la inimă pe necăjiţi. Clienţii nu ţineau la băutură. Erau osteniţi şi vlăguiţi. Dintr-o litră, două, se posomorau. Plecau spre seară pe trei cărări, tăind câmpul.


Ce-i păsa lui? De la o vreme nu-l mai părăsea binele. Făcea ce făcea, şi pleca după vin la Drăgăşani. Acum, drumul avea alt farmec pentru cârciumar. Bătuse mult calea asta, scosese parale - negus­toritul e meserie frumoasă dacă mai cade şi altceva la un popas. De când îi mergeau treburile, scăpa uşor banul printre degete, avea sângele tânăr şi, într-o toamnă, la crame, i-a căzut sub ochi o fetişcană plină şi puternică, în fote curate, ca piatra de munte, sănătoasă şi veselă, de râdea repede cu un glas dulce.


Tot ţinutul acela albăstrui, de viţă stropită cu piatră acră, coclise. O rugină ştearsă şi găunoasă bolea în frunze. Pădurile aveau un miros putred şi soarele leneş de octombrie le bătea frunzişul galben, pierit.


Negustorul se aşternuse la masă cu cărăuşii lui. A cumpărat vinul nou, roz ca petala trandafirului, a plătit, se uşurase. Întinseseră masă, cu pui fripţi, perpeliţi atunci într-un jar de vreascuri, muiaţi în mujdei de usturoi, cu mămăligă subţire şi vin negru. Trosneau măselele.


Se uita puicuţa, se uita şi Stere. Sufletul cerea. Când s-a potolit focul, de rămăsese numai o inimă roşie, fierbinte în iarba pălită, cârciumarul s-a ridicat de la petrecere. Peste dealurile Drăgăşanilor plutea o lumină verde, stinsă. Mirosea a fân ţinut sub ploi. Un vânt rece, de toamnă, mişca crengile uscate.


Aprigă muiere. Voica îl ostenise până dimineaţa într-o căpiţă. Avea nişte barbeţi de sâni, vii şi tari, cu sfârcurile cât crugul. Muşca bărbatul, nu se mai sătura, şi gura muierii - ananas. Ardea toată, şi lui nu-i mai venea să plece. Îl chemau treburile la Bucureşti, dar tot au mai zăbovit. Căruţaşii râdeau cu înţeles, i-a cinstit, a dat fuga până în târg, i-a cumpărat femeii cercei, a stat iar lângă ea. Mirosea altfel străina, parcă-i bătea sângele mai repede sub piele.


O săptămână s-au iubit şi când au început ploile au coborât drumurile Piteştiului. Voica mersese până la bariera Drăgăşanilor în căruţa lui. Pe faţă i se scurgeau picăturile de ploaie. În ochi stăruia o posomorâre nespusă. Stere a oprit caii. Animalele băteau glodul cu copitele. Din spatele lor costelive ieşeau aburi calzi. Bărbatul a ajutat-o să coboare, simţindu-i pieptul tânăr sub cămaşa umedă. I-a spus scurt, urcându-se repede pe şleauri:


- Mai viu!


Şi-a dat bici cailor, să ajungă pe hoţii de cărăuşi care-i duceau vinul.


Mai dădea Dumnezeu şi câte un necaz, nu se putea. Murise socrul. Se treziseră într-o dimineaţă cu mama Linei la poarta lor, plângând:


- Veniţi, că s-a prăpădit bătrânul! le-a spus.


I se uscaseră ochii de plâns. Morfolea numai din gura ei ştirbă şi se văita. S-a pus şi Lina pe un vaiet. A venit Aglaia, le-a tăiat basmale de doliu, Stere a închis prăvălia, s-au dus acasă, l-au văzut întins pe masă între două sfeşnice, luminat de flacăra luminărilor. I-au pupat mâna ţeapănă.


- Te duseşi, tată-socrule! a rostit negustorul trist.


Se adunaseră iar rudele: finul Tache, cuscrul Vasile, Ghiţă Bîlcu, fina Smaranda, Cristea, tot neamul. Aduseseră coroane de flori, se închinau şi plângeau. În odăile dogarului plutea un miros de tămâie şi de busuioc stătut. Văduva a chemat un preot, acesta a citit slujba, femeile puseseră gura în batiste, zguduite de miluire.


- Tătucă, tătucă! Ne lăsaşi, tată! se căina Lina peste cosciugul lui. Cârciumarului îi dădură lacrimile. Se uita împrejur, casa tot curată, ca la venirea lui în peţit. Afară şedeau desfăcute câteva butoaie cu papura în doage. Meşterul lucrase până în ultima zi. Pe scaun, atârna şorţul lui mototolit.


L-au dus la locul de veci, cu patru cai şi dric împodobit. Se strânseseră vecinii pe la porţi. Ei mergeau împreună pe urma mortului, cu paşi măsuraţi, lumea se uita, bărbaţii se descopereau, spunând:


- Dumnezeu să-l ierte!


Clopotele băteau rar, cu sunete adânci, la Sfânta Vineri. Au intrat în cimitir, pietrişul potecilor scrâşnea. De la poartă, cârciumarul, cu finul Tache şi cu Ghiţă Bîlcu luaseră cosciugul pe umeri. Lăcrimau, în fata gropii deschise, aşteptau prietenii răposatului, meşteri bătrâni toţi, şi naşul Linei şi al negustorului, cu capetele plecate. Iar a citit preotul din cărţile lui, s-au închinat. Muierile muşcau din batiste, suspinând. Aveau ochii roşii de plâns. Pe urmă groparii au coborât sicriul de lemn pe frânghii în deschizătura neagră a pământului.


Strigătele văduvei şi ale fie-si nu putură să acopere zgomotul bul­gărilor grei de pământ, rostogolindu-se şi izbind înfundat în capacul poleit. Lopeţile sclipeau în soare şi tot cimitirul era împurpurat. Un fum alb de luminări plutea deasupra ierbii. Cerul avea o culoare curată şi sub linia lui se zbăteau, vesele, vrăbiile. Tăcerea locului întrista. Au plecat împreună, fără să vorbească, şi Stere s-a simţit pentru prima dată legat de o familie, şi oamenii aceia pe care-i cunoscuse nu demult la petrecerea nunţii lui, adunaţi acum din nou în jurul unuia de-ai lor, legaţi prin sânge, nu i se mai părură străini.


Cu timpul l-au uitat pe Roşioară. Soacra venea mai rar pe la negustor. Lina îi dădea bani pe furiş, se duceau împreună la cimitir, aprindeau candela la capul meşterului, plângeau ca femeile, apoi îşi vedea fiecare de casa ei. Cât despre Stere, acesta avea treburile lui, nu-şi mai aducea aminte prea des de răposat. Umbla, era pus pe risipă. Îndesise drumurile după vin. Îl aştepta ibovnica. Era tot voinică şi cu draci. Cârciumarul îi cumpărase din târgul Grantului stambă de rochii şi ciorapi de bumbac. I se legase sufletul. Se uita în ochii femeii şi-i era dragă de nu mai putea. Voica tot cântărea darurile, râdea şi-l giugiulea. Zăbovea câte o săptămână în Drăgăşani. La plecare îi cumpărase, ba o salbă de galbeni de la nişte ţigani, ba mărgele. I se strângea inima numărând banii, că-l costaseră o mulţime de parale, dar închisese ochii pentru că şi unui ticălos nu-i este îngăduit să fie zgârcit când este vorba de iubire.


O jura să-l aştepte şi se întorcea la a lui, mai posomorit şi tăcut. Aglaia, muiere bătrână, 1-a simţit. I-a spus Linei:


- Fată, ascultă la mine, s-a legat mutu ăsta al tău de cineva pe-acolo pe unde se duce. Prea mare graba!


Dar nici el nu era prost. Ca să nu-l simtă nevasta, a început s-o scoată în lume. Într-o duminică s-a îndurat, au închis prăvălia, s-au îmbrăcat şi au mers la plimbare. Griviţa era plină de oameni. Pe drumul atunci pietruit, pe care-l uda primăria cu stropitoarele, treceau în galop caii bine ţesălaţi, înhămaţi la trăsuri noi. Vizitiii băteau clopotele, să se dea lumea la o parte. Pe pernele albastre de catifea, şedeau răsturnaţi cu plăcere negustori pricopsiţi, lângă neves­tele sau ibovnicele lor, cu vestele închise la mai mulţi nasturi, arătându-şi inelele groase de aur. Alături ţineau bastoanele cu argint în vârf şi pălăriile tari, cu borduri înguste. Femeile purtau rochii uşoare şi străvezii, prin care vântul trecea, înfiorându-le. Mijlocul îl aveau prins în panglici late şi pe cap purtau pălării de pai, rotunde şi mari. Prostimea făcea loc, vizitiii pocneau din bicele lungi şi subţiri, caii călcau mândri piatra cubică. Trecătorii se salutau unul pe altul, cu plecăciuni mari. Se uita cârciumarul. Calea negustorilor se schimbase. Pe părţi se sădiseră pomi tineri, tei şi castani, cu tulpini subţiri, săpaţi cu grijă la rădăcini! Se înălţaseră case noi, cu câte două caturi, tencuite frumos, cu balcoane pline de iederă. O umbră plăcută plutea dea­supra trotuarelor. Glasul mulţimii acoperea această larmă de sărbătoare.


- Uite, Stere! se mira nevasta şi tăcea gândindu-se la vorbele bărbatului, care-i aducea aminte câteodată că trebuie să pună ban pe ban, să se ajungă şi ei.


Negustorul grăbise paşii. Abia se descurcau în gloata pestriţă. La întretăieri se deschiseseră bragagerii cu perdele tărcate şi tejghele de zinc. Femei şi bărbaţi se înghesuiau în fata tarabelor, să bea limonada cu lămâie, sau să ia un rahat cu apă rece. Fetişcanele îmbrăcate în rochii de stambă sau poplin mâncau seminţe, hohotind şăgalnic la soldaţii ce se ţineau pe urmele lor.


Către gară, se ridicaseră prăvălii noi de cărămidă. Acestea luaseră locul vechilor magherniţe, căzute sub târnăcop. Se schimbaseră fir­mele, pe ziduri se ridicau litere şi nume noi. Forfota crescuse. Aici se înţeleniseră câţiva comercianţi puternici, care învârteau banii pe de­gete: unul Nicolaie Curcuman, de avea fierărie într-o hală rece şi înaltă, unde ţinea ţiglă, tablă de acoperit casele, în foi împachetate, tuburi de fontă, cuie, chingi, dreve, şine pentru betonul armat, clanţe, broaşte, tot ce voiai; unul Manole Dulămiţă, cu magazin de încăl­ţăminte, de la care târguiau ţăranii din Ilfov, veniţi la Bucureşti după treburi, negustorii şi toate mahalalele dimprejur; unul Isidor Katz, c-o stămbărie întunecoasă, adăpostită între patru pereţi igrasiosi, şi Ilie Arghir, de vindea harnaşamente de cai, pinteni pentru ofiţeri, zăbale, cuie de cizmărie, toval, pingele, tocuri de cauciuc, petliţe şi alte nimicuri. Deasupra uşii largi şi înalte a prăvăliei lui noi spânzurase o firmă de patru metri lăţime. Un zugrav îndemânatic scrisese pe ea: „La şaua lui Traian”, magazin de mărunţişuri şi pielărie. Peste drum se ţineau şelarii, pălărierii şi croitorii. Dorobanţul, pe numele său adevărat Gheorghe Herghelegiu, ţinea asortiment de dame, aranjat mirese, voaluri şi centuri, jartiere de elastic. „Prima" si mosorele; lângă el era bodega „La ocaua lui Cuza”, care avea orchestră de balalaici şi bufet bine asortat, apoi intrai în gura gării. Împrejurul pieţei de piatră erau hotelurile răpănoase cu ferestrele mâncate de ploi: „Hotel Nord”, „Hotel Tranzit”, „Modern” şi câteva magazine de mercerie. În faţa ieşirii te îmbiau uşile câtorva birturi: „La dorul vinului” şi „La dreptate”, magazin de coloniale şi delicatese, serviciu prompt şi conştiincios, vinuri, pelin de mai, bere la orice oră.


Între bodegi, parcă despărţindu-le, ca să nu fie prea aproape una de alta, erau alte prăvălii: „La balon” a unuia Marin Bălună, pălărier care călca cravate, manşete artistice şi gulere de domni, „La briciul vesel” sau „La minut”, cum scria pe a doua firmă, frizerie de lux, tuns, ras şi frezat, „La şicul elegant”, croitorie, pardesie, paltoane, fracuri, nunti, botezuri, „Tricolorul”, ceaprăzărie, şepci, uniforme pentru C.F.R., Poştă, vin şi acasă, „La italianul”, tocilărie, ascuţim brice, foarfeci şi lame de ras şi „La vapor” cafea, zahăr, simigerie. Înspre peroanele gării, pe aceeaşi parte a ieşirii, se înălţa o casă cu trei etaje, ale căror balcoane atârnau deasupra şinelor de fier. La parter, sub frontonul de piatră mâncată, se puteau citi în nişte jgheaburi de tablă, scrise cu litere de sticlă, aceste rânduri aşezate într-un fel anumit: „La roata lumii”, restaurant de noapte, Dumitru Domnişor & Fiii.


Ei, în locul ăsta să-şi fi făcut Stere cu timpul o prăvălie! Câţiva ani buni să fi avut şi bani mai mulţi.


Se întoarse spre Lina şi-i spuse:


- Ce zici, nevastă, aici să te fac de-o negustoreasă!


- O da Dumnezeu...


Şi trecură mai departe spre Buzeşti, unde ştia cârciumarul o grădină de vară de avea bere şi mititei.


Cum se însera, nu mai aveai loc. Numai oameni cu bani. Se aşezară la o masă, cerură câte ceva, cu economie, priviră împrejur. Stere se uită la femeile de la mesele vecine şi parcă atunci deschise ochii asupra lumii. Altfel arătau. Frumoase, subţiri, vesele, împodobite şi tinere. Pe mâinile lor străluceau brăţări şi inele de aur. Se jucau cu mărgelele de la gât şi beau din paharele aburite. Se uită şi la a lui. Lina avea pe faţă o oboseală abia ascunsă, şi rochia ei, făcută cu luni în urmă, şedea rău pe trupul slăbit. Năduşise la subsuori şi nu spunea nimic. Sorbea numai berea rece şi înţepătoare, fericită puţin, abia gustând din friptura proaspătă adusă de chelner. Orchestra cânta o romanţă a cărei melodie plutea uşor deasupra grădinii. Prin întunericul rămas în ungherele boschetelor, se zăreau luminile mici ale ţigărilor aprinse. Din când în când, un râs întărâtat de femeie acoperea muzica, şi pocnetul sticlelor desfundate răsuna în toate părţile. Nevasta se ameţise puţin, ar fi vrut să spună o mulţime de lucruri şi nu ştia cu ce să înceapă. O răcoare plăcută plutea deasupra locului aceluia şi se auzea foşnetul viţei-sălbatice, care acoperea felinarele.


Spre miezul nopţii, bărbatul a plătit şi a lăsat şi bacşiş. Era ameţit, şi Lina l-a sprijinit până la poartă. Cât cârciumarul chemase o trăsură şi se urcaseră. Până acasă, Stere a dormit cu capul pe umărul ei. Femeia ascultase trapul cailor pe caldarâmul Griviţei. Calea Negustorilor era pustie la ora aceea. Lămpile cu gaz aruncau lumina lor pe trotuarele pustii.


- Încotro, cucoană? întrebase birjarul.


- La Cuţarida! răspunsese Lina, şi privise cerul de vară.


La podul Basarab, semafoarele verzi şi roşii clipeau deasupra liniilor ferate. În dreptul Grantului o cotiră spre mahalaua lor. Simţi de departe aerul rece şi tăios, plin de miresme, al gropii.


- Dii! îndemna iepele vizitiul somnoros.


De aici se vedea câmpul acoperit de curţi până la Tarapana. Cuţarida rămăsese între aceste două şei bătute, golaşă şi rară, întretăiată de maidane.


La Spiridon ardea încă o lumină. Îşi aduse aminte că lîngă ei ridica de vreo săptămână o casă de paiantă unul Goşneţe, atunci picat în groapa lui Ouatu. Zidurile ajunseseră la jumătate, le lumina luna galbenă, care urca dinspre capătul Filantropiei. Când o adusese Stere în Cuţarida, tot câmpul acesta era gol. Se mişca lumea. Toată sărăcimea dibuia, îşi făcea pereţi de adăpost, case de bălegar şi chirpici, magazii de lemn şi şoproane acoperite cu paie. Avea dreptate Stere, lor ce să le pese? Fiecare cu ale lui... Dacă ai sta să te gândeşti...


Şi îşi aduse aminte de banii cheltuiţi.


Cel puţin avea ce povesti Aglaiei. Că dacă începuseră să se întoarcă cu trăsura acasă, însemna că le merge bine...