Radio Poema

miercuri, 30 decembrie 2015

Victor Bragagiu - Răsărirea Poeziei


Simt, Doamne-n mine-un vers se-ngână
Ca basmu-n sufletul de seară
Şi-n greutatea de ţărână
Apar aripi de primăvară.

Chemarea zărilor încântă
Fărădelegea neştiinţei,
Iar inima bălană cântă
Uluitoare apariţii.

Strâng ineditul ca odorul,
Noroc ce mi s-a dat în viaţă,
Aleargă fără sine dorul
De la prefaţă la prefaţă.

Ţesând prin razele curate
Senine, mlădioase vise
Pierdui hotaru-a ce se poate
Şi ce-mi sunt încă interzise.

O pasăre s-a rupt din peşte:
A evoluţiei minune
Că existenţa îmi trosneşte
Cu orişicare-nţelepciune.

Statornicele metereze
Prinse-n banal beton de minte
Se prăbuşesc pe ipoteze
Lăsându-le fără cuvinte.

Învolburarea-nvârte fulgii
De nume, fapte şi soluţii
Şi nu-nţeleg cine-o străpunge –
Triumf de tron ori revoluţii.

Neînţelept la ce mă doare,
Cunoscător la neştiute,
Îngenuncheat pentru o floare,
Cuceritor de pisc de munte,

Răsunător la stări de linişti,
Lin, înspre fapte de tarabă,
Împiedicându-mă prin mirişti,
Păşesc copacii ca pe-o iarbă.

Şuvoaiele lovesc în sânge,
Iar eu cu palmele prind fire,
Ceva mă-nalţă şi mă frânge
Mărindu-mi ochii de uimire.

Încerc să gem ca subjugaţii
Îngheboşindu-mă în jale,
Dar mă lovesc de constelaţii
Cu tălpile-nglodate-n vale.

Neregula şi antilege
Mă risipesc cu-ncătuşare...
Dar cine poate înţelege
De unde slovele-mi vin oare?

Eu doar hapsân le prind, le apăr
Ţinându-le în piept grămadă,
Apoi străbat prin ele teafăr,
Ca ghiocelul prin zăpadă.

Din înălţimea răsăririi
Să văd uimit peste troiene
Cum încă-o parte de vorbire
Primăvăratic se aşterne.

S-au încurcat boboci cu poame,
Se-mpleticesc extaz cu geamăt...
Un vers se-nalţă-n mine, Doamne,
Şi eu ca frunza lui ,doar freamăt.

Victor Bragagiu

sâmbătă, 26 decembrie 2015

Dan Puric-Invidia

                         

   Într-o zi, vecinul nostru de bloc şi-a luat un aparat de aer condiţionat. Era un zăduf îngrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer condiţionat şi nici bani ca să ne cumpăram unul. Sufeream de căldură şi de invidie. Aveam însă o bibliotecă. Ne-am uitat în ea şi am scos Cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagină-două despre bine şi sensul vieţii şi, deşi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.
   Ceva mai târziu, vecinul şi-a deschis un butic şi a început să umble îmbrăcat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi. Nu-i nimic – ne-am zis liniştiţi, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a apărut deodată într-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicletă, dar l-am dispreţuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai târziu, vecinul a schimbat Meganul pe Merţan. Nu ne-a păsat, căci şi noi îl schimbaseram deja pe Platon cu Aristotel. Şi-a luat şi un 4×4, cel mai mare de pe stradă. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut să zâmbim împăcaţi.
   A mai trecut o vreme şi vecinul şi-a luat nevastă nouă: blondă, frumoasă, tânără. Noi – tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia după Ioan. Vecinul şi-a îmbrăcat soaţa cu o garderobă întreagă şi cu blănuri, başca bijuteriile. Noi ne-am îmbrăcat spiritul citind din Eclesiast. În fine, vecinul s-a mutat într-o vila la şosea cu gard mare, bodygarzi şi piscină. Am rezistat şi de data aceasta eroic, citind Richard III. A urmat o a doua vila – la munte. După ce am văzut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia – la mare: am recurs la Învierea lui Tolstoi, al cărei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi şi Declaratia de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simţit cu mult mai bine.
   L-au dat la televizor la o emisiune foarte populară. Ne-am stăpânit emoţia cu o porţie de Caragiale. L-au dat a doua oară cu mare succes: am fi suferit dacă nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov şi Cazul Wagner al lui Nietzsche.
   Aşa a trecut ceva mai mult timp… Vecinul îşi lua case, maşini, iahturi, femei. Noi răspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era strânsă, dar echilibrată.
   În sfarsit, într-o zi l-au arătat cu cătuşe la mâini, umflat de DNA. Am răsfoit atunci fericiţi Apocalipsa. Dar peste vreo două săptămâni, vecinul nostru era eliberat şi chiar şi-a anunţat candidatura pe listele unui partid majoritar.
   Scârbiţi, ne-am uitat în bibliotecă. N-am mai văzut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oară. Nu ne-a venit să credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atenţie. Acelaşi rezultat: citiserăm toate cărţile.
Şi atunci ne-a cuprins invidia…

  Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?

miercuri, 23 decembrie 2015

Nichita Stănescu - Iarna



O vreme de argint masiv
Pe-alocuri înnegrit de vreme,
Ţintat cu sori, metalic tiv,
La orizont scrâşneşte, geme. 

Copacii de argint, tăcând,
Din crengile de-argint, oprite,
Nemailovind, nemaisunând
Nici ore-ovale, nici clipite,
Par, cum îi întâlneşti, aşa,
Explozii împietrite, surde,
Care-au ţâşnit spre cer cândva,
Din arhebuze şi din durde. 

Dar eu bat câmpul iernii, greu
Cu paşii de-argint îi sun argintul.
O, fericit auzul meu! 

Ecoul bate-n jur argintul
Şi-o clipă dacă m-aş opri
S-ar prăbuşi, de-argint, o clipă. 

Şi peste câmp s-ar auzi
Ţintatul brâu de-argint cum ţipă!

marți, 22 decembrie 2015

Nicolae Labiş-Mihail Sadoveanu



Eram într-o pădure uluitor de vie, într-o pădure care şoptea 
înăbuşit. Şi iată că pădurea în iarna, argintie, cu şoapta ei, 
mi l-a reamintit.

Izvoarele, sub pânze de gheaţă, delicate,se legănau la vale, 
pe nevăzutul prund, şi în lumina sobră, cu pini şi nestemate, 
cântau unite într-un cor profund.

În zboruri rotunjite, tăiau mari păsări slava; un farmec de 
poveste se răsfira sub cer; părea zăpada caldă şi moale ca 
otava, dar zările sclipeau la fel, sever.

Cu vânturile-n coarne, în goana nebunească, zburau 
năvalnic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreagă pădurea 
românească, şi el păşea încet prin iarna ei.

II.
Mi-au mai rămas în minte frânturi din timpurile duse? Treceam 
tăcut sub nouri în umbra unor oi. Ce-am mai păstrat din 
raza privirilor senine, din sufletul copilului vioi?

Era flămând copilul şi oile flămânde, dar florile şi pomii 
luceau în chip şi fel. Ţinea copilul cartea cu palme 
tremurânde. Citea despre Lizuca şi-un căţel.

În jurul lui, pădurea vuia ameţitoare şi gâzele prin ierburi 
foşneau adormitor. Plângea mioara albă cu plânsete amare 
şi, tristă, şchiopăta de un picior.

O mângâia copilul cu ochii şi cu gândul, pe când murea 
mioara bolnavă, pe nisip. O tragică baladă cânta prin ramuri 
vântul, o Mioriţă-ntoarsă în alt chip.

III.
Copilul şi mioara s-au şters din amintire, războiul peste toate 
a pus un val de fum. Şi seceta săpase mai multe cimitire... Pe 
drum un băietan păşea acum.

Venea din târg spre sate, purtând noi înţelesuri, spre-a l
e-mpărţi în ceata ursuză de ţărani. Venea să despletească 
străvechile eresuri, un comunist de 16 ani.

Se minunau ţăranii văzând că nu se teme de ei, de depărtare, 
de osteneli, de ger. Ei nu ştiau că visul îi da puteri, pesemne, 
când se visa atunci un "clonţ de fier".

Şi dacă totuşi drumul ii ostenea făptura, vorbea cu Sadoveanu 
în gând, şi-l asculta. Miez fraged de răsură îi inflorea iar gura, 
şi se-ndrepta şi pasul, şi chipul ii sclipea.

IV.
Trosnesc butuci în vatră. În rafturi dorm volume visându-şi 
existenta închisă între foi. Pe-un geam pătrunde lacul cu 
luminoasa-i lume, şopteste-n cupe vinul cu şopotele-i moi.

E-n faţa mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini 
de pâcle şi plini de-nseninări; o albă înflorire de vişini în 
livadă, minunea licăririi unei zări.

Nu are nici o vârstă. În el sunt mii de oameni, şi-ntr-insul 
anii proaspeţi cu toţii s-au păstrat ... Tot puşti rămân. Mă aflu 
acum la un examen şi vreau s-arat că nu-s intimidat.

Sentinţa o să vină. Oricare-o fi, totuna. El pentru mine-i apa 
vrăjitelor fântâni. Îl voi slăvi în cântec cum pot slăvi doar 
luna, iubindu-l ca pe munţii, natalii mei, bătrâni.

(1956)

duminică, 13 decembrie 2015

Nichita Stănescu-A muri în zbor



Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Eugen Barbu-Groapa...Iepe de şişic (3)



Vara pleca. Groapa era adâncă şi verde. Vântul culcase ierburile sălbatice. Frunza măselariţei începea să îngălbenească. Gheorghe ştia răcoarea asta care-i înfiora pielea şi cerul ostenit, stins, cu lungi scame fumurii. Şobolanii ieşiseră din găurile lor şi mişunau înfriguraţi, târându-se după urmele sărace ale soarelui. Hoţul scuipa în silă. Erau mari, graşi, cenuşii ca fierul, cu cozile năpârlite.
Alături, pungaşii suceau babaroasele. Stăpânul mesteca zarurile în pumnul lui mare şi negru şi privea întunecat pământul bătătorit cu palmele.
- Doi-doi! spuse Oacă şi-şi trecu mâneca zdrenţuită pe sub nas. Ceilalţi fumau pe vine împrejur, aşteptându-şi rândul.
- Pâră-n coadă!
- Şase-cinci... mormăi Nicu-Piele, aruncând în ţărână un chiştoc uscat.
Sandu zvârli un ban de doi lei şi se mai căută în fundul nădragilor. Fruntea i se brobonase de sudoare. Îşi mişca repede spatele ca de mâncărime şi se uita drept în ochii lui Bozoncea. Acesta apucă oasele îngălbenite şi tocite pe margini. Între picioarele caramangiilor se strânseseră o grămadă de piese de aramă, la care trăgeau cu coada ochiului toţi. Gheorghe se ridică dându-l la o parte pe ucenic:
- Ia stai, Paraschive, să mă bunghesc şi eu!
Sub malul surpat, vântuI obosea. Se auzea numai fâşâitul aglicei culcate de furia lui, şi pe faţa bălţii se vedeau valuri mici, zbuciumându-se.
Stăpânul desfăcu pumnul şi zarurile căzură.
- Parâ-ndărăt!
- Ce vine...
- Şase-şase...
- Perechi! mai spuse unul, şi mâna norocosului strânse paralele cu praf cu tot.
Mână-mică se aşeză de-a binelea. Bozoncea abia atunci râse, ic­nind:
- V-am curăţat, puişorilor...
Şi se scutură pe fundul pantalonilor.

Seara cădea repede. Urmele soarelui se şterseseră. Gunoiul luneca tăcut, surd, aşezându-se mai jos în straturi.
Hoţii se adunară. Erau cinci. Patru caiafe şi ucenicul. Tunşi, cu chipuri negre, tăiaţi în obraz. Gheorghe aprinse un foc de vreascuri. Flăcările se târâră o clipă la picioarele lor desculţe şi pâlpâiră.
- Tu eşti Paraschiv? fl întrebă pe cel tânăr Bozoncea.
- Eu, se băgă el mai în sufletul pungaşilor.
Hubăhil îl măsură dintr-o ochire. Ucenicul avea un trup subţire de fată mare şi o privire ascuţită, ageră.
- De zulit, ai mai zulit la viaţa ta? se amestecă şi Oacă, suflându-şi nasul.
- Da.
- O fi găinar d-ăia de ciordeşte corcoviţe şi le mănâncă fofeaza... aruncă în batjocură Sandu-Mână-mică şi-i scuipă între picioare.
Cel tânăr nu-l privi. Gheorghe îl trase deoparte.
- Nu-i băga-n seamă, bijboc, fac pe şmecherii, au uitat când au venit în gaşcă. Nu ştiau nici să umble.

Paraschiv auzi groapa. Locul era tainic. Cerul de deasupra se încenuşa. Îi fu frică de haidamacii ce-l preţuiau din priviri, hoţi bătrâni toţi, duşi pe la puşcării. Tăiaseră sare la viaţa lor şi luaseră oameni în cuţit.
Lumina apusului se stingea în apa bălţii. Flăcările uşoare, roşcate ale focului jucau în unda ei verde. Spre margini, acolo unde rămânea numai un noroi pierdut, subţire, cu o iarbă deasă şi întunecată, fiartă în dogorile verii, alunecau într-o parte şi-o alta cutii de tablă ruginite, scufundate în clisa vânătă. Peste capul lor trecură muştele, o pânză de bâzani, albaştri şi graşi cât greierii. Aerul suna sub lamele aripilor.
- Cu suriul ştii să dai? mai întrebă Stăpânul cu glas răguşit, şi o clipă cercelul de argint, legat cu aţă roşie de ureche, sclipi în lumina focului.
Avea nişte ochi mohorâţi şi blânzi, mai negri şi mai adânci. Era spătos şi pe obrazul muncit, stâlcit în bătăi, nu se citea nimic. Mişca greu palmele mari şi cu degetele îşi aruncă mai spre ceafă şapca unsuroasă. Când se urnea, în buzunarele largi îi sunau creiţarii câştigaţi la barbut. În picioare purta pantofi în două culori: alb şi roşu, legaţi cu şireturi de piele, ca orice staroste de hoţi.
Paraschiv scoase de sub brâul de piele un şiş lung, Cu lama ascuţită, îndoit la vârf.
- Doi am tăiat cu el în Mandravela! spuse cu glas subţire. Am lucrat cu Mafoame, ăl de dădea găuri în Calea Rahovei.
Nicu-Piele apucă uşor cuţitul, îl întoarse şi pe-o parte, şi pe alta, îi trecu lama de oţel pe limbă şi clipi din ochi, strâmbându-se:
- Mişto cosor, să n-am spor! De unde l-ai pescuit? Oi fi neam de caramangiu şi-ai moştenit sculă bună...
Focul pâlpâia la picioarele lor, gata să se stingă. Gheorghe mai aruncă un pumn de talaş şi lumina crescu. Cerul bolovănos aluneca tăcut peste malurile sălbatice. Culoarea lui se întunecase spre margini şi ucenicul văzu primele stele. Mirosea a bălegar încins şi se gândi că pe undeva pe aproape trebuie să fie vreo herghelie. Smulse o mână de iarbă afinată şi simţi în palme sucul ei lipicios. Pungaşii nu mai spuneau nimic.
Stătuse şi vântul. Rar se mai auzea pipirigul lovindu-şi tulpinile la cea mai mică adiere.
În cele din urmă, Bozoncea îl întrebă pe Oacă:
- Mă, pământ de flori, zici că neică l-a adus?
- Da, spuse acesta, şi se aşeză pe vine lângă focul cel mic.
- Să nu fie vânzare, că pe toţi vă tai cu mânuşiţa mea... Mi s-a urât cu pârnaia...
- Nici o grijă, Stăpâne, adăugă Gheorghe, e de-al nostru, uită-te la cazmaua lui, mamă de şuţ, nici vorbă. Îl iau în garanţie, să-l învăţ, că-i tânăr şi-al dracului, pisică, nu altceva. Este, bă guguştuc?
Paraschiv râse şi-i privi pe fiecare. Îi plăceau ochii bătrânului, care-l bătu pe umăr:
- Al meu eşti, pută!
- Al dumitale, îngădui ucenicul.
- O să te punem la probe, la noapte; să te vedem...
- Ştii să mangleşti cai? Gloabe? aruncă Mână-mică.
- Fac orice...
- Bine, încheie hubărul şi strigă lui Nicu-Piele: Pune mămăliga aia la fiert şi adu drojdia să ciocnim cu bidiviul!
Nicu cară un săculeţe plin cu mălai şi un ceaun, pitite în mărăcini. Le aşternu în faţa lor. Oacă plecă după apă. Alerga aplecat într-o parte şi trupul lui scund se mistui repede în întunericul abia lăsat.
- Da neamuri ai? mai cercetă Bozoncea.
- Nu, zise ucenicul. M-a făcut mama de fată şi a murit de oftică. Mai mult nea Florea m-a ţinut din pomană. Fur de când mă ştiu...
- Eşti de-ai noştri, necăjit, vai de vietişoara ta... se mili Sandu.
Nicu-Piele aşternu nişte pirostrii afumate pe pământul tare, deasupra focului. Sosi şi Oacă cu un bidon plin, deşertându-l în ceaun. Gheorghe aruncă un pumn de talaş peste flăcări.
Vântul se iscă iar. Se încorda în trestiile înalte şi drepte, care sunau ca un ţambal.
- Vine toamna! suspină unul.
- Ne strânge, s-a dus binele...

Paraschiv auzi glasul bătrânului, domol şi cald. Gheorghe turnă mălaiul şi începu să mestece mămăliga. Un miros bun se răspândi împrejur. Oacă urcă sub malul scobit, să mai aducă ceva. În mâna lui Bozoncea străluci o sticlă albă, lunguiaţă. Ucenicul îl văzu cum soarbe cu sete, dând-o peste cap. Beregata lui arsă de soare se smucea repede şi cămaşa subţire de mătase roşie i se desfăcuse la piept, lăsând dezgolită pielea păroasă, plină de tatuaje.
Apoi rachiul trecu din mână în mână. Nicu-Piele bău de-a-n picioarelea, răscrăcărat peste umbrele focului. Era înalt cât malul, numai oase, şi când lăsă mâna în jos, ceilalţi văzură sticla golită pe jumătate.
- Ăsta are înghiţitura mare, spuse într-o doară Mână-mică. Gheorghe nu bău.
- Ia, Treâhţă, îl îndemnă starostele, ia, că n-o să-ţi cadă dinţii. Codoşul dădu din umeri şi răsturnă mămăliga fierbinte pe un fund de lemn. Sandu aruncă deasupra un strat de brânză frământată cu mâna. Palmele hoţilor apucară câte o bucată. Îi lăsară şi noului-venit. Un strat de drojdie pe fund şi o bucată caldă de mămăligă, din care ieşeau aburii.
- Potoleşte, nenică! îl îndemnă ăl bătrân. Aşa mămăligă nici la mă-ta n-ai halit. Să-ţi baţi copiii!
Lui Paraschiv îi era foame. Înghiţi cu lăcomie şi aşteptă să isprăvească şi ceilalţi.
- Bună?
- Bună.
- Ţine de cald?
- Ţine.
- Pâine pe blană!
Peste groapă căzuse o podoabă de noapte, albastră şi rece. Ucenicul auzi iarba foşnind. Lingă el lipăia Sandu, aducând sub braţe doi pepeni lunguieţi şi grei.
- Ia desertul, neamule, spuse, aşternându-i pe pământ. Stăpânul îi despică dibaci, şi miezul roşu, plin de seminţe, fu îmbucat cu lăcomie.
- Îţi place la noi? întrebă Piele rânjind.
- Îmi place, râse şi tânărul.

Paraschiv adulmecă locul şi nu-i mai ascultă. Îl aştepta pe Florea, şi acesta nu mai venea. Focul abia se vedea. Bătrânul îl înteţi cu buruieni uscate şi un fum gros se răspândi împrejur. Pungaşii se apucaseră iar de barbut. Oacă, cel mai mic, şedea deoparte, că se curăţase, şi ronţăia seminţe. Lângă flăcări, bătătoriră pământul cu palmele, şi Bozoncea scoase zarurile.
De data aceasta, meşter se dovedi codoşul. Scuipă şi-şi făcu semnul crucii, că era bisericos. Babaroasele cădeau clănţănind în praf. Hoţii priveau cu ochii aprinşi norocul.
- Şanu-Brăila! spuse unul.
- Perechi! mârâi alături Piele.
Bozoncea strânse oasele, râse cu toată gura lui frumoasă de i se văzură dinţii albi şi puternici; ascultă la ureche sunetul lor dulce şi tainic şi le zvârli.
- Doi-una! zise după aceea supărat.
... Aruncă şi Piele.
- Băiete! îl opri Sandu şi se răsti la el: Bă, nu jucăm arşice, nu le da-n paguba noastră... .
Golanul le mai răsuci odată.
- Până-n coadă!
- Trei-trei...
Jocul se îndârjea. Se apropie şi ucenicul. Şeful îi spuse, văzându-l jinduit:
- Tu nu te-arunci? Ori n-ai marafeţi?
- Ba am.
Îi făcură loc. Gheorghe strânse leii de aramă şi-i aruncă în fundul nădragilor. Oacă îşi perpelea nepăsător tălpile la para focului Prin genunchii sparţi ai pantalonilor soldăţeşti i se vedea pielea negricioasă. Dogoarea plăcută îi făcea somn. Începu să cânte ca să-şi sperie lenea:
Foaie verde trei spanace,
Fă-mă, Doamne, ce m-oi face,
Fă-mă raza stelelor,
Deasupra cazărmilor,
Ia patagda, patagda, patagda...
Mai scuipă două seminţe şi o luă de jos, cu o voce dulce:
Şi-o să vorbesc cu colindul
Să nu-mi bată mititelul,
Să nu-l puie de plantoane,
Că e mititel şi-adoarme,
Să nu-l puie înainte,
Că e mic şi fără minte,
Prăpădeşte gloanţe multe,
Ia patagda, patagda, patagda...

Lângă el pe peticul bătătorit se adunau piesele de doi lei, grămadă. Paraschiv avea mână bună. Luase de trei ori şi ăl bătrân se uită la el pe sub sprâncene:
- Ai fermece-n labă, le potriveşti, ai?
Aruncară de câte două ori. Bozoncea pierdea şi fuma oţărât, trăgând fumuri dese pe nas, dintr-o Mărăşească.
Până spre ziuă, tot Gheorghe îi lăsă lefteri. Oacă adormise lângă ei şi se zbuciuma în vise. Florea tot nu mai venea să le vândă pontul.
În noaptea aia l-au cercetat pe Paraschiv dacă i s-a urii cu binele, dacă auzise de poliţie şi de om mort, dacă se pricepea să taie un buzunar fără să-l simtă nici Dumnezeu cu îngerii lui din cer, dacă a văzut sânge şi dacă e mut ca mormântul?
Vorbea mai mult Sandu, că ceilalţi cucăiau de somn. La urmă, şutul a început să se laude că o să-l înveţe meserie, să ţină minte, că el, Mână-mică, i-a dibăcit ce-i aia furat şi câte altele, de nu se mai oprea.
Dar cine să-l ştie pe ucenic, ce zăcea în el şi ce făcuse la viaţa lui? Cel tânăr îşi spuse: „Staţi voi numai oleacă să v-arăt eu, m-oti crede vreun husăn, ai?” Şi râse uşor pe sub mustaţa bălană, care-i umbrea buzele subţiri.
Când se lumină veni şi Florea, năduşit şi supărat, spunându-le că abia noaptea viitoare or să aibă de lucru.
- Ai scăpat, uşchitule, spuse Oacă, încă buimac de somn, da te-om vedea noi...
Se întinseră apoi liniştiţi sub mal, unde era mai adăpost de frigul dimineţii. O ceaţă albă se lăsase peste pământul uscat. Sus, la rampa de gunoaie, ardea un felinar unsuros. Se auziră lătrături de câini depărtate şi pe malul înalt se iviră primii gunoieri, care deşertară resturile oraşului zvârlind gunoiul cu lopeţi înguste.
- Tu n-ai o treanţă mai groasă pe tine? Un parpalac, că vine iarna? îl întrebă Florea pe Paraschiv.
- Nu-i nevoie. Nu mi-e frig.
- Ei, cum ţi se pare?
- Ceată bună, poţi să mănânci o pâine ca lumea. Că mi s-a urât să tot trag nădejde...
Soarele se ridica greoi şi căldura lui le încălzi trupurile. Cârcotaşii dormeau duşi alături, cu picioarele strânse sub ei.
Vântuleţul dimineţii se juca în firele negre de păr de pe pieptul puternic al lui Bozoncea.

De cu ziuă, Florea le spuse că în noaptea aia trebuiau să vină la groapă nişte căruţaşi cu iepe de şişic, să le dea în călăreală la armăsarii unuia, moş Leu, de păzea într-un bordei averea primăriei de la rampa de gunoaie. Treaba se făcea pe şest, să nu afle statul şi să-i puie la impozite. Caii păzitorului tot cai erau vrea să zică, în putere şi cu sămânţă bună. Nu era cîflână sau hîţă în groapa lui Ouatu să nu le fi îmborţoşat ei cu steaua şi cu puterile lor. Pungaşul ştia şi preţul: douăzeci de lei de bucată. Banul şi harul. Tocmai dincolo de locul lor, peste baltă, sub malul mâncat îşi ţinea omul ginerii, într-un ţarc de lemn, plin de balegă şi de dudău veşted. La lumina soarelui, văzuseră coamele lucioase şi le auziseră nechezatul mândru şi răsunător. Cale de o jumătate de ceas de la ascunzişul lor, să mergi peste trestii, prin nişte tufişuri de nu-i vedea nici pasărea, prin inima locului pustiu. Ăl tânăr, pentru că era mai sprinten, trebuia să lege iepele la un loc şi, când o da Stăpânul semn, să se urce în cârca uneia şi să le mâne spre câmpul Cuţaridei, la drumul Dudeştiului, peste maidane, cu Gheorghe de ajutor. Ceilalţi rămâneau în treabă, dacă s-ar fi ivit greutăţi. Căruţaşii, îi ştia Florea, erau cam cheflii şi or să petreacă în bordei, bând aldămaşul în cinstea mireselor. Numai ucenicul să fie priceput şi cu mână uşoară, să nu-l simtă ageamiii.
- Las' pe mine, nene Floreo! spuse el după ce auzi ce are de făcut. Eu le sunt naş. Numai dumneavoastră să-i ţineţi în şişuri dacă s-or întinde la vorbă.
- Treanţă! strigă Bozoncea la cel bătrân. Auzi ce spune dum­nealui...
Hoţii râseră cu înţelegere.

Spre seară, o promoroacă aurie scălda fundul gropii. Vântul, ca briciul. Au plecat câte unul. În urmă rămăseseră Gheorghe cu ucenicul. Noaptea veni repede, umedă şi senină. Îşi împărţiră locurile. Paraschiv ţinea tira la un dâmb, în drumul căruţelor, lângă rampă. Sub ei se vedea lumina bordeiului şi în ţarcul întunecat se mişcau umbre mari. Armăsarii sforăiau înfioraţi. Pungaşii auziră copitele potcovite bocănind şi nechezatul unuia mai neastâmpărat. Apoi se lăsă linişte. Aşteptară aşa, vreme de un ceas, culcaţi pe burtă, ronţăind fire uscate de buruiană.
Cerul se limpezea peste malul de pământ. O dungă zăpezie se ivea tăind marginile. Crăcile subţiri ale salcâmilor se desluşiră. Balta putredă luci. Peste groapă trecură brăbeţi. Auziră lunecarea tăcută a gunoaielor pe râpi. Cornul roşu al lunii iscodi marginile cerului. Priviră într-acolo. Parcă se destrăma. Dungi subţiri se împleteau în braţele pomilor. Iarba albise. Pe deasupra plutiră aburii fundului. Nişte câini lătrară în depărtare. Un zgomot surd de căruţe zdroncăni pe drumul plin de praf.

Veneau.
Paraschiv simţi cotul codoşului în muşchi.
- Acum.
Şinele de fier ale roţilor răsunară aproape.
- Ho, tată, ho! opri primul.
- Aici e, bă?
- Aici.
- Na, boală, stai, Lolica!
Glasurile se amestecară. Cel care cunoştea strigă spre bordeie:
- Mă, moşule, măăă! Mai ieşi, măăă, afară, că ţi-au venit peţitorii... Ceilalţi râseră în întuneric. Desfăceau chingile şi zăbalele. Acestea luceau scurt în lumina roşie a lunii. O iapă puţină se baliga cu nepăsare.
Gheorghe şuşoti:
- Când le-or aduce înapoi, te strecori pe colea şi le dezlegi uşurel! Ţi-e frică de cai?
- Nu.
- Să iei câte o mână de fân de la curu căruţii şi să le pui sub bot.
Căruţaşii coborau ţinând animalele de căpestre. De jos, se auzi nechezatul întărâtat al armăsarilor. Moş Leu lumina cărarea îngustă cu un felinar.
- Tu eşti, Suleo?
- Eu, unchiaşule.
- Ai adus prinţesele?
- Le-am adus. Le-o fi şi lor.
Iepele băteau din picioare şi se opinteau pe drumul alunecos.
- Băgaţi-le-n ţarc, pe aici, se mai auzi vocea celui de la groapă.
Le sloboziră. Ciotul lunii se făcuse galben. Malurile căpătară umbre măreţe. Paraschiv se ridică în mână. Armăsarii turbaseră. Alergau în loc şi se izbeau de lemnul gardului. Căruţaşii îmboldeau iepele spre poarta deschisă:
- Haide, haide, tată, hii!
Se auzeau sforăituri şi icneli. Când intrară toate, moşul închise poarta, răsuflând uşurat. Armăsarii se ridicară în două picioare şi nechezară de se cutremură groapa. Ocoliră în goană iepele cu coamele zbârlite şi le loviră cu copitele. Urmă o învălmăşeală, şi ucenicul văzu încordarea trupurilor roşcate şi negre, năduşite. Caii se muşcau şi-şi loveau gâturile puternice.
Căruţaşii alergau pe marginea ţarcului, strigând:
- Aşa, Lolica, aşa!
- Garoafa, na la tata, na, nu-ţi fie frică... Na...
- Lasă-l, boala dracului, că-ţi face bine...
Moş Leu îşi îndemna armăsarii trăgând cu furie dintr-o lulea, în care ardea un miez roşu de tutun aprins:
- Împroaşc-o, Surule! Nu te lăsa. Aşa, Ilie, călăreşte-o, dă-i bine! Aha, ha, acum, na, slobozeşte-te, aha, hi, nu... Cârlane, n-o lăsa, ai ostenit, ai, calu tatii, aşa, dumicatul cui te-a făcut, ei, aşa...

Pe urmă iepele fură gonite să pască. Armăsarii încă nechezau. Picioarele lor subţiri şi lucioase tremurau în bătaia lunii. Îşi muşcau cozile din când în când. Oamenii râdeau, rezemaţi de codilele bicelor.
- Straşnici armăsari ai, moşule! zise unul.
- Ehe...
- Parcă-s hrăniţi cu iarbă-mare.
- Mănâncă o căruţă de fân şi tot nu-i ajunge unuia.
Dinţii iepelor mestecau într-una.

Căruţaşii le adunară, mânându-le spre căruţe. Ele ar fi vrut să mai pască şi se codeau. Biciuştile sunau prin aerul rece:
- Haide, Lola, intră dracii-n tine, m-auzi? Hi!
- Hop, boala dracului, că te-ai pricopsit. - Na.
Gheorghe îi mai dădu un cot ucenicului. Bozoncea le făcuse semn.
- Acum să te vedem, pulică!
Se auzeau zăbalele izbind în măselele iepelor. Cârlanii care nu coborâseră mâncau liniştiţi fânul de la picioare. Întorceau numai capul cu lene şi iar se aplecau. Paraschiv numără căruţele. Erau şase, una lângă alta. Oamenii căutară sub paiele de pe fund şi scoaseră câteva sticle de rachiu.
- Hai să ne cinstim naşul! se auzi o voce înfundată. Coborâră.
Ucenicul era neliniştit. Gheorghe îi spuse:
- Ai răbdare. Lasă-i să se matolească niţel.
Din groapă nu se auzi multă vreme nimic. Se potoliseră şi armăsarii. Bozoncea se târî până la ei.
- Acum, Paraschive! şopti.
Trecuseră trei sferturi de ceas şi le amorţiseră oasele. Pământul era rece. Cel tânăr se ridică uşor şi vesel. Animalele îl simţiră. Ridicară gâturile, sunând din căpestre. Merse drept la iepele din faţă, apucă o mică de fân de sub picioarele lor şi le mângâie coama umedă.
- Lolica, na, Lolica! şopti pungaşul, neştiind dacă nimerise.
Şi se apucă să le desfacă legăturile. Treaba merse repede. Hamurile cădeau fără nici un zgomot în praful drumului şi Paraschiv le puse numai câte o frânghie subţire în jurul gâtului, ca să le ţină la un loc.
Când trecu la a doua căruţă, o iapă necheză speriată. Ucenicul se făcu mort lângă roţi. Gheorghe trăgea perechea dezlegată spre câmp, la adăpost. Cel tânăr mai încercă o dată. Animalele se liniştiseră. Mâna hoţului le pipăia dibaci boturile calde şi ochii lăcrămoşi.
De jos nu se simţea nimic. De patru ori târî codoşul perechile, legându-le căpăstru ungă căpăstru.
A cincia oară, Paraschiv dădu peste un cârlan sătul, care se lăsa greu. Simţind mână străină pe el, încercă să muşte şi lovi cu copitele. Caramangiul îi apucă zăbala rece şi-o răsuci. Fierul intră în gingiile calului şi acesta bătu aerul cu picioarele dinainte. Degeaba încercă să-l potolească.
- Lasă-l! strigă bătrânul neliniştit. Ia altul...
Pungaşul se încăpăţână. Îl lovi cu cotul sub greabăn şi-l dezlegă. Cârlanul se smuci într-o parte şi scăpă. Drept spre ţarc o apucă, unde simţise armăsarii nechezând şi aruncând din copite. Oacă îi sări înainte să-l ţină, dar era prea târziu.
Căruţaşii ieşiră repede afară pocnind din bicele lor lungi. Până să se dumirească, Paraschiv mai dezlegase un mârloi de mânz, blând ca un iepure, agăţat la coada unei căruţe.
- Fugi, ştii unde ne întâlnim! îi şopti Gheorghe. Lasă-i pe noi, că nu te ajung ei!
Cel tânăr se aruncă şi şuieră o dată năprasnic:
- Haida, hi, gloabelor!
Iepele o luară la goană speriate, peste maidanele pustii. Nu mer­geau în acelaşi pas. Ucenicul le îmboldea harnic:
- Nii, uscăturilor! Hai, hai, hopa...
Şi le lovea cu picioarele desculţe pe cele mai apropiate, în burţile pline.
În urmă, mai apucă să audă un zvon surd de glasuri amestecate, de strigăte şi lovituri repezi.

Luna tocită se lăsase într-o parte spre câmpul Cuţaridei. Era răcoare şi noaptea de septembrie avea o limpezime strălucitoare. În depărtare se vedeau luminile Bucureştiului, ca un policandru atârnat de cerul jos. Numai aproape, spre mahalaua Filantropiei, pâlpâiau felinare cu gaz, chioare şi rare, pierdute sub oţetari sălbatici. În urma cailor rămânea o dâră lungă de praf, care se aşternea greu peste iarba scurtă a maidanelor. Drumul era lung şi pungaşul amorţise. II durea spatele şi i se făcuse somn, hâţânat pe şira ascuţită a calului. Mânzocul alerga sprinten alături.
Trecu de Tarapana, mai mult pe sub ulucile din margini, auzi vioriştii cântând încă chefliilor şi se aşternu la drum. Frumoasă noapte! Se dezmorţise puţin.

Simţi mirosul veşted al frunzelor de salcâm, scuturate şi împrăştiate. Ca să-i treacă de urât, începu să fluiere. Trapul uşor al mârţoagelor abia se auzea. A străbătut Cioplea şi de acolo a călcat peste nişte grădini de zarzavat neîngrădite, lăsând în urmă mahalalele.
Nici nu dăduse de ziuă când a sosit şi Gheorghe, ostenit şi dămfuit, dar vesel că scăpaseră cu bine.
- Se făcuseră ai dracului, auzi? Nu, că unul îl cunoaşte pe Stăpân: „Săriţi, striga, săriţi, c-a venit Bozoncea cu ai lui şi ne-a luat căişorii!... tu-i dumnezeul mamii lor!” I-a potolit el, starostele, nu le mai trebuie, şi doar asta nu voiam, să fie cu vărsare de sânge, dar ce să le faci? A trebuit să le dăm buzunări la burţi. Mi-a dilit unul o labă peste muie de nu mai vedeam.
- L-am împuns niţel, da tu venişi de mult?
- Să fie un ceas, două.
- Te-a ginit careva?
- Nici dracu nu era pe drum.
Bătrânul înconjură caii, le pipăi grumazurile şi dădu din cap:
- Marfă proastă. Trebuie să-i ţinem la îngrăşat ca să luăm ceva. Ăia ştiu să scoată sufletul din ei, şi-atât. Încolo, paşte, murgule, iarbă verde! Mama lor de nemâncaţi! Păi animalul, bă ucenicule, se ţine cu socoteală, trebuie să-i dai şi lui. Că şi maşina, n-o ungi? Ptiu, priveşte la iepşoara asta, numai coaste, te uiţi prin ea... Haide, că avem treabă.
Şi se urcă şi el.
S-au oprit tocmai în câmpul Dudeştiului, la un tăinuitor mai vechi. Erau albi de praf. Au bătut în poartă. A ieşit o huidumă de om, atunci sculat, cu ochii umflaţi de somn, într-o cămaşă lungă, întrebând:
- Care eşti, mă, acolo?
- Eu, Cocîrţă, am adus nişte gloabe, zise Gheorghe.
Gazda se scutură puţin, căscă şi deschise leneş poarta grea de lemn.
- Devreme o mai luarăţi azi! spuse, şi Paraschiv îi văzu dinţii galbeni şi rari.
Caii se înghesuiră speriaţi. Nu cunoşteau locul şi nechezau. Mânzul încercă s-o ia înapoi.
Omul le aşternu goroveală dinainte şi se îmbrăcă grăbit.
- Bună treabă făcuşi! îi spuse codoşului.
- Ce zici, câte bătrâne luăm pe ei?
Celălalt se scarpină în cap.
- De... Stai să-i vedem. Bozoncea unde-i?
- Pică şi el acum. Aduce de băutură, îşi aminti de Paraschiv:
- Da ăsta cine mai e?
- Ucenicul nostru. L-a adus Florea. Priceput. El i-a cărăbănit de sub nasul stăpânilor. Atinge-mă cu o ţigare!
Cel tânăr râse stingherit. Îl lăsară în mijlocul curţii. Într-o parte era un şopron părăginit, sub care aprinsese focul o muiere între două vârste, cu şorţ roşu dinainte.
Tăinuitorul îşi cunoştea meseria. Aduse o căldare şi fierse nişte var. Gheorghe îi da ajutor. Ţinea o pătură veche, plină de găuri şi aştepta. Când zeama albă dădu în clocot, zulitorul aşternu pe rând ţolul pe spinarea iepelor. Nevasta luase animalele de gât. Gazda turnă varul fierbinte în găurile păturii. Pielea cailor sfârâi, arsă. Părul lor frumos şi des se curăţa ca luat cu briciul. În locurile goale, rămăseseră câteva buboaie albe, din care mustea sângele. Iepele se smuceau nechezând, dar mâna puternică a femeii le stăpânea. Când scăpară, se întinseră rănite la soare, aşezându-se pe picioarele dinainte. Aveau în ochi o suferinţă tăcută şi de sub pleoape li se scurgea o zeamă limpede ca lacrimile. Numai mânzul scăpase. El zburda sătul prin ograda murdară.
- Bine c-am terminat! răsuflă Gheorghe uşurat. Cocîrţă se spălă pe mâini şi veni spre ei.
Se aşezară pe buturugi.
Peste câmp, îi văzură şi pe ceilalţi sosind. În frunte era Stăpânul gonind, gonind. După el, ceata. Se înveseliră.
- Noroc! aruncă Bozoncea de departe, a nimerit ucenicul?
- Dacă l-a adus mandea! se fasoli ăl bătrân.
- Le-aţi făcut formele?
- În regulă.
Starostele cercetă gloabele, le pipăi rănile proaspete şi clătină mulţumit din cap.
- O să ne mai odihnim şi noi până le-o creşte părul. Dacă scoatem un preţ bun, avem biştari frumoşi!
- Le mărităm taman bine la târgul Oborului, se amestecă Oacă. Faţa lui ciupită de vărsat se strâmbă într-un râs scurt.
- Şi cum a fost? întrebă tăinuitorul.
- Cum să fie? Ei ţipau şi noi îi cujbeam! rosti scurt, cum îi era obiceiul, Nicu-Piele.
- Leagă căţeaua, moară neferecată ce eşti!
- Mucles! Dă-te-n câştig!

Glasurile se ascuţeau, pungaşii vorbeau mai repede, înveseliţi. Oboseala se lăsa în picioare. Soarele strecurat prin şipcile putrede ale şopronului le încălzea spatele. Un câine mare şi lăţos se gudura la picioarele lui Gheorghe. Treanţă îi mângâia blana.
- Da de soilit unde soilim şi noi? întrebă Oacă.
- Haideţi cu mine, se ridică gazda, şi-i urcă într-o şură de paie uscate, peste care erau întinse preşuri curate.

Morţi au căzut. Tocmai a doua zi pe la prânz s-au sculat. S-au scuturat, au mai căscat, n-aveau ce face. În curtea plină de orătănii nu era nimeni. Caii sforăiau la soare. Mirosea a sfoiegeală şi a toamnă. Pe cer se adunau nori lunguieţi, cenuşii.
- O să plouă, zise Florea.
Nu-şi găsea locul. Gheorghe se apucase să joace dardăr cu Oacă, Piele şi Bozoncea.
Lumina soarelui se şterse. Se făcu frig. Tăinuitorul adăposti iepele şi în curând începu să picure. Paraschiv auzi zgomotul mărunt al ploii şi-i fu urât. Lângă el, hoţii râdeau, trântind în paie cărţile soioase.
- Şapte ochi în plapumă!
- Fante!
- Rigă!
- Uite spaţiul, ha, ha, ha, turcaleţilor...
Banii aveau un clinchet limpede şi treceau din mână în mână. Sub ei se auzea ronţăitul mărunt al cailor. Ucenicului iar i se făcu somn...

Timpul se înăsprise. Corcoduşii aveau o povară de frunze, rară şi foşnitoare. Tot câmpul Dudeştiului pălise. Pământul se întărise. Către Bucureşti treceau căruţe pline cu pepeni, minate de ţărani. În grădini, cădea puful de pe gutui. Soarele mai mult lumina decât încălzea.

Cocîrţă umblase pe la primărie, într-o comună apropiată, dăduse şpagă oamenilor lui şi se înfiinţase cu acte în regulă pentru iepele furate. Mârţoagele se puseseră pe picioare, nu le mai cunoşteai. Pe spinările arse cu var, le crescuse alt păr, smocuri, smocuri. Din negre ce erau, acum arătau pestriţe, cu şire lungi de fir alb, întortocheate. Muierea tăinuitorului le umflase cu orz şi, înainte de a pleca la târgul Oborului, băgase şi câte o vadră cu apă în ele. Spălate şi dichisite cum erau, ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Pe la căpestre, nevasta le agăţase funduliţe roşii, împletite, să nu le deoache careva. Crescuse şi mânzul. Cârlanul bătea cu copita şi necheza nărăvaş.
Bozoncea ocolea herghelia şi clătina capul mulţumit:
- Parcă-s armăsari de Vidin, tu-i cerul mă-si!
Când au plecat, Gheorghe şi-a făcut o cruce mare şi-a scuipat în sân.
- Baftă şi-un preţ bun! Haide, uceniciile! a strigat la Paraschiv.
Câte doi, câte doi, au luat drumul Oborului. Cu caii, veneau mai în urmă Cocîrţă şi ai lui. Iepele grele se mişcau alene, vesele, mâncate bine.

Târgul se simţea de departe după larma glasurilor şi după mirosul de vită. În margini, stăteau căruţele şi carele dejugate. Drumurile erau stricate şi pline de praf. Mulţimea pestriţă de târgoveţi se înghesuia spre mijloc, unde, într-un ţarc împrejmuit cu şipci albe, dădeau ocol caii şi vitele, să le vadă cumpărătorii. Larma tocmelii se auzea de departe.
Pungaşii şi-au făcut loc cu coatele. Era treabă, nu jucărie. Vânzarea iepelor ca vânzarea, dar puteau ei să lase bunătate de fraieri, burduşiţi de parale, ameţiţi de băutură?

Într-o parte, ţăranii vindeau oale de pământ şi linguri de lemn. Bouarii şedeau alături vorbind. Erau altfel îmbrăcaţi. Nu purtau cămăşi largi şi nici opinci. Din portul de la ţară nu ţineau decât sumanul şi pantalonii albi, vârâţi în cizme lungi, lustruite. Aveau brâie late de piele cu chingi oţelite şi limbi groase, ruginite, de aramă. În mâini învârteau bice subţiri, din care pocneau pe neaşteptate. Râdeau tare. Glumeau cu negustorii şi-şi bălăbăneau burţile revărsate peste centiroane. Geambaşii cu cefe groase şi roşii, cu dinţi de aur dădeau târcol iepelor de doi ani cu picioare fragede şi alungite, umede de năduşeală, care miroseau frumos, mişcându-şi gâturile pline şi încordate.
Paraschiv era numai ochi. Văzu cum vânzătorii plimbă caii în ocolul plin de bălegar şi de paie, în pas mândru, privind în jur la cumpărători. Gheorghe, nepăsător, vorbea cu parlagiii şi măcelarii. Aceştia şedeau împrejurul ţarcului pe scaune de lemn cu trei picioare, înjurau toţi în acelaşi timp, se tocmeau tare, câte doi-trei, se băteau aproape pentru o vită în timp ce ăilalţi râdeau nepăsători şi plecau deoparte, târând după ei boii supuşi, cu ochii mari şi blânzi, neadăpaţi de cu dimineaţa. Mai erau şi curioşi căscând gura, copii desculţi, hoţi de armăsari, cu cuţite lungi la carâmbi, mirosind a drojdie, cu ochii-n patru, stăpâni de herghelii şi poliţai cu şepci înalte, băuţi, cu obrajii ca para focului, gata dup-un bacşiş, ce se plimbau fără scop, prefăcându-se că ştiu totul.
Târgul boilor se înteţea la urmă. Gheorghe se dădu lângă geambaşi şi bouari şi întrebă ce preţuri erau în ziua aia. Unii îl cunoşteau şi strigau:
- Ai ieşit la treabă, bă, păzea buzunarele!
Glasurile se pierdeau în larma tocmelilor şi codoşul ocolea pe departe. Sandu-Mînă-mică, Oacă şi Nicu-Piele pipăiau locul. Stăpânul cu Florea trăseseră la hanul Oborului, să nu stea la vedere, că erau cunoscuţi. Cel tânăr se uluise. Bani, gârlă. Numai hârtii de cinci sute şi o mie, numărate de mâini lacome, feţe încordate şi pânditoare, ochi cu priviri scormonitoare şi mai ales o veselie iute stârnită.
După ce dădură un ocol, bătrânul spuse:
- Hai mai într-o parte, să nu s-arate vreun păgubaş!
S-au tras către hanul de şiţă, unde se înghesuia toată mulţimea de negustori. In faţa cârciumii cu ziduri vechi, mâncate de igrasie, era un acoperiş lung, de frunze uscate de plop, rămase de cu vară, sub care, la mese înalte şi lustruite din lemn de brad, se adunau tocmaşii la un pahar de voie bună.
Nu mai aveai loc. Te trăsnea de departe un miros de mujdei şi abia dădură peste Bozoncea într-un colţ, mai la urmă. Nu mânca, nu bea.
- L-aţi văzut pe Cocîrţă? îi întrebă starostele.
- Nu. Stai, că pică Sandu acum şi ne spune.
Către ei se îndreptau şi cirezarii. Se auzeau lăutari şi chiote din prăvălia neluminată, cu geamuri afumate şi înalte. Era mai mult o petrecere, că locul aducea bani. Unul vindea, altul cumpăra, cum s-ar zice, nu era degeaba. Împrejur, numai negustori, fuduli şi ghiftuiţi, cu obrazul plin, duhnind şi înjurându-se. Tot Caţaveiul, Ggîrlea, Buzeştii, din Dealul Spirii, de la Mandravela, Zece Mese, din Rahova şi Foişorul de Foc. Slugile hangiului cărau băutura în ulcele de pământ ars, smălţuite pe afară, cu toarte vechi de alamă. Împrejur, se adunaseră vreo câţiva cîini trăiţi bine, flocoşi şi obraznici, târându-se pe sub mese, chelălăind şi apucând oasele aruncate. Jos, la picioarele stâlpilor verzi, decoloraţi, stăteau cu picioarele întinse la soare nepricopsiţii, schilozii şi pociţii, aşteptând pomana negustorilor.
Li se făcuse foame. Lângă ei geambaşii înghiţeau cu lăcomie. Se încinseseră câteva grătare. Oamenii cârciumarului le ungeau cu grăsime, aşezând deasupra fleici roşii, proaspete. Se auzea sfârutul cărbunilor peste care cădea untura topită şi un miros aţâţător îţi muta nările din loc. O femeie tânără căra pâine în panere adânci, grămezi de felii albe, crescute, din grâu copt, cu coaja rumenită şi trandafirie. Ucenicului îi lăsa gura apă. Picară şi Mînă-mică cu Nicu şi cu Ciupitu, veseli că umflaseră câteva portofeie. Tăinuitorul sosise cu hîţele de pricopseală şi se oprise într-o parte, lângă ţarcul de vite, aşteptându-şi rândul. Mai era vreme. Florea trăgea dintr-o ţigară. Îl cuprinsese lenea. Privi prin umbrarul de frunze uscate prin care cădea soarele, la cerul învăluit într-o lumină de toamnă şi parcă nu s-ar mai fi ridicat. Lângă el negustorii înfulecau pe nerăsuflate. Se auzeau trosnind fălcile puternice şi măselele lor fărâmiţau oasele moi, le rodeau până nu mai rămânea o bucăţică de carne şi le aruncau cânilor. Aceştia se hărtăneau întărâtaţi. Tocmaşii râgâiau apoi mulţumiţi, scoteau resturile de prin măsele cu unghiile lungi şi galbene de tutun, scuipau cu plăcere şi îşi clăteau gura cu puţin vin acrişor.
- Uite barosanii, Paraschive! îi şopti caiafa celui tânăr.
- Să nu vă prind! se răsti la ei starostele. Azi suntem negustori!
Oacă clipi la ceilalţi. Ei se spurcaseră. Cum să nu pui muia când vezi atâta bănet?!
Alţi cirezari se îndreptau spre cârciumă, târând după ei vitele legate de coarne, nişte boi cât streaşină hanului, costelivi şi murdari de balegă, viţei roşcovani care mugeau ascuţit, neliniştiţi, adulmecând, şi câteva vaci leneşe însemnate cu fierarul roşu pe pântece. Ăştia rămaseră în soare posomoriţi. De-abia dacă unul-doi vânduseră la preţul cerut şi numai dacă găsiseră vreun prost. Or, boi nu cumpăra oricine. Negustorii erau înţeleşi. Nu se grăbeau. Aşteptau la umbră să le pice marfa. Aveau preţul lor, nu ieşeau din el decât dacă dădeau de animale mai bune.
Cetele se priveau. Stăpânii nu spuneau nimic. Cerură câte o ulcică de vin, o dădură pe gât pe nerăsuflate şi aşteptară tot încruntaţi. Negustorii se şterseră bine la gură, rumeni de băutură, oftară, se uitară la ceasurile de la brâu şi se apropiară de vite. Gheorghe nu-i slăbea. Sandu lăsase o mână în jos şi era cu ochii ţaglă. Ce i-ar mai fi uşurat!
Tocmeala începu sub nasul lor. Barosanii se ridicaseră, păşiseră dezmorţiţi pe bătătura din faţa şopronului şi se pipăiseră prin buzunare. Ei luau inima târgului. Erau toţi înalţi, croiţi pe picioare groase, cu spete de bivol şi braţe puternice. Tocmaşii aveau cizme de lac şi nuiele scurte de trestie de mare, cu alamă în capete, pe care le băteau de carâmbi. Ocoleau vitele şi închideau dintr-un ochi. Pungaşii nu mai aveau astâmpăr.
- Stăpâne, lasă-mă să-i umflu ăstuia ghiulul de pe deget! se rugă Mînă-mică şi-i arătă starostelui un negustor. Acesta lovea cu pumnii coastele boilor strâmbând din nas.
- A cui e boala asta?
- Ce boală? sări proprietarul. Ăsta-i bou de Arad care a jucat la nunta lu’ împăratu’ Traian!
- Fugi, bă, d-acilea! Nu vezi că pică d-a-n picerele? E bun de pastrama!
Vânzătorul se căina, blestemă mincinoşii, scuipă năduşit şi văzu cu ochii lui cum pierde preţul. Se făcu supărat:
- Nu-l lua dacă nu-ţi place!
Negustorul scoase teancul, dintr-o pungă lunguiaţă de piele dol­dora de hârtii de o sută, şi îl flutură pe la nasul cirezarului.
- Mă duc? mai întrebă Sandu. Bozoncea tăcea mut şi încruntat.
- Cât iei?
- Cinci sute...
- Cât?
- Nu-l dau!
- Nu-l iau!
Cumpărătorul se făcu că pleacă, privind la alte vite.
- Patru, lăsă celălalt turtindu-şi pălăria pe urechi.
- Tu n-auzi că geme, ăsta-i bou? se întoarse clientul.
- Da ce, n-oi vrea să zici că-i de cişit?
- Două sute! aruncă negustorul.
- Trei sute...
- Nici un leu mai mult!
Cirezarul se ţinea dârz:
- Că nu l-oi vrea de pomană!? - Atât!
- Trei sute!
- Am plecat.
Stăpânul se ridică de la masă îndreptându-se către ţarcul unde Cocîrţă vindea iepele. Pe negustori îi lăsară în plata Domnului. Tăinuitorul mai rămăsese cu mânzul şi cu două mârţoage. Tocmai era în preţ cu un muşteriu şi muierea dădea din clanţă.
- Aşa căişori nu mai găseşti dumneata, domnule, ehe... Clientul ocolea gloabele, le pipăia burţile pline şi clătina din cap:
- Le-aţi umflat ca să pară mai grase, lasă, că vă ştiu eu...
Pungaşii se apropiară ca şi când nu-l cunoşteau pe Cocîrţă. Florea, care era mai îmbrăcat, făcea pe niznaiul:
- Da ce-au cârlanele astea, că ţi-e mai mare dragul! Eu am târguit mai de dimineaţă tot aşa ceva şi m-a costat două sute bucata, şi n-arătau ca astea, unde nu le vedeam eu...
Necunoscutul avea o şapcă murdară şi şi-o trase mai pe ochi; nu spuse nimic.
- Le iei? întrebă tăinuitorul, sumeţindu-şi pantalonii prea lungi.
- De, ai cerut cam mult...
- Ce mult? Care mult? Cinci sute, cu mânz cu tot?
Muşteriul mormăi:
- Da acte au?
- Cum să nu? Da ce crezi dumneata?
Şi scoase un teanc de hârtii ştampilate, pline de timbre.

Bozoncea se rezemă de gardul murdar, privind cu nepăsare. Dacă ar fi fost groasă, acolo l-ar fi mântuit pe client. Slăbănogul cercetă totul cu grijă şi mai zise:
- Eu sunt geambaş vechi şi, dacă vrei să ştii, ăştia-s cai de furat... Uite la părul lor...
Gheorghe se lipi şi el în stânga muşteriului şi zâmbi:
- Oi fi de la poliţie, nenişorule...
Starostele scosese suriul său cu prăsele de sidef şi scobea gardul iute-iute. Sandu îi şedea în cârcă şi omul băgă de seamă. Aruncă repede:
- Vă dau patru sute. Îi luaţi? Hoţii râseră uşuraţi.
- Al nostru eşti! zise codoşul, bătându-l pe umeri. Ce te-apucaseşi să spui vorbele alea urâte...
Schimbul se făcu la repezeală şi plecară mulţumiţi.

Era la spartul târgului. Deasupra câmpului plutea un nor gros de praf. Oborul se pustia. Pe jos, rămăseseră numai paiele tocate de copitele vitelor, coji de mere şi balegă. Câţiva ţărani îşi numărau banii sub căruţe, la umbră, şi făcuseră focuri la care coceau porumbi lăptoşi. Împrejur, mirosea frumos până departe. Toată omenirea aceea zgo­motoasă pieri într-un ceas. Pe şoselele ce duceau în afara Bucureştiului, se vedeau căruţe goale, gonind. Dinspre apus soseau nori mari, negri, aduşi de vânt. Întâi răbufni o furtună ridicând praful şi măturând târgul. Frunzele uscate ale acoperişului foşniră şi o ploaie galbenă de crengi smulse pică peste mesele umede şi părăsite. Nu mai rămăseseră decât câţiva clienţi care beau grăbiţi. Slugile hangiului strângeau ulcelele golite şi resturile din farfurii.
- Şi-acum, hai în petrecere! rosti mulţumit Bozoncea.
Cocîrţă îi dădu banii legaţi într-o basma muierească.
- Na, Stăpâne! Asta am luat, asta ţi-am dat! Fă-i tu în parte... Starostele vârî legătura în nădragi şi râse:
- O scoatem noi la capăt până-n primăvară? Ce zici, Gheorghe, că eşti mai bătrân?
- Ce să zic? Numai să nu ni se urască...

Ploaia izbucni deodată cu picături mari. Manglitorii dădură buzna în han. Erau rupţi de foame.
- Care pui, mă, masa Stăpânului? întrebă Oacă în gura mare.
Odaia întunecată, cu pereţii afumaţi era aproape goală. Într-un colţ mai petreceau trei negustori cu lăutarii. Se hitrofoniseră şi moţăiau cu ochii în gura guristului, care cânta de inimă albastră.
Slugile se înghesuiră să le cureţe scaunele. Sandu trase două mese aproape. Se aşezară. Piele îşi întinse ciolanele lui lungi şi oftă cu mulţumire.
Şi unde mi s-au aşternut hoţii pe mâncat!

Cârciumarul căra cu tovarăşii lui, cu nevasta şi cu ajutoare. Afară, ploua să rupă pământul. N-ar mai fi plecat nimeni.
După târguială, merge câte o fudulie de berbec, o momită acolo şi-o ciorbă de burtă dreasă cu oţet şi cu usturoi stors. Gheorghe năduşise alergând când la bucătărie, când înapoi în prăvălie. Negus­torului tocmai îi picaseră câteva târnuri cu ficăţei şi maţe de miel de la zahana şi codoşul a pus ochii pe ce era mai bun. A dat femeile la o parte, a deschis o fereastră şi a ales.
- P-asta să mi-o pui, p-asta şi p-asta. Să n-avem vorbe! Cu mine nu se-nghite!
Slugile au spălat măruntaiele din care mai picura grăsimea şi sângele, au încins un grătar şi şi-au văzut de treabă. Doamne fereşte de aşa muşterii! Hangiul striga la ele vesel şi cu oarecare îngrijorare.

Bozoncea chemase lăutarii la masa lor şi-i judeca:
- Mă, care sunteţi? Ia să-mi spuneţi.
- Taraful lui Mitică Ciolan, de-a cântat la granguri şi la feţe bogate, zise unul.
Erau patru balaoacheşi, căutaţi la dinţi, cu nişte ochi dulci, lipicioşi şi se făcură mai aproape de masă. Ăl cu ţambalul clămpăni o dată coardele şi trase cu ochiul la ceilalţi:
- Dumitru-mi zice, mînca-ţi-aş leafa!
Era sfrijit şi nedormit cu zilele, cam urduros, dar cu mâna repede. Instrumentul răsună şi vioristul luă cântecul din zbor:
- Să-mi ziceţi Inel, inel de aur, porunci starostele. Ori nu-l ştiţi? Anghel, că aşa-l chema, băgă dibla sub braţ şi rânji:
- Se poate?
Avea o mână subţire şi ageră, cu degete lungi, care tremurau pe coarde. Cu acordeonul cânta Neacşu, cel mai gras, proţăpit într-o cravată albă de ginere, iar ultimul, Mitică Ciolan, dădea pe gură. Caiafe bătrâne, şi Dumitru, şi Mitică, şi Neacşu, că erau toţi de pe vremea lui Maciste. Cântaseră pungaşilor, lui Gică-Adormitu, lui Mielu-Calapod, cine-i mai ţinea minte? Zicea guristul:
Inel, inel de aur,
Cu piatră la mijloc,
Eu te-am iubit, copilo,
Dar n-am avut noroc.
Inel, inel de aur,
Focul să te arză
Şi lumina zilei să nu te mai vază.
Că lacrima ce-ţi plânge
în anii tinereţii
Nu e de-o alinare,
Ci e scurtarea vieţii.
Adio, dragă Nelo,
Eu plec, se lasă seara,
Şi-ţi las ca amintire
O mică lăcrămioară.
Frumoasă e Constanţa,
Frumoasă e şi viaţa,
Dar mai scumpă şi mai dragă
Îmi este libertatea!

Sunetul dulce al viorii acoperise ploaia de afară. Gheorghe striga la muieri să aducă mai repede ciorba de burtă. Cârciumarul aşternuse dinaintea pungaşilor o fată curată de masă şi le turna în pahare o drojdie pricopsită, galbenă ca untdelemnul, cu un iz vechi, plăcut. Se împărtăşiră şi lăutarii, ca să capete puteri.
Începură masa cu o groază năprasnică, în care nevasta cârciumarului fărâmase piper, salată, roşii şi brânză moldovenească cu bucăţi subţiri de vinete şi inimi tocate.
Mâncarea sârbească era pentru apelpisire.
Iuţeala le făcuse râie în gât.
- Toarnă, Treanţă, molan Stăpânului! se răsti Oacă la ăl bătrân.
Mână-mică le trăgea chiulul la băutură. Piele băgă de seamă.
- Bă, astâmpără-te, îi strigă, că doar n-oi avea pâlnie de argint în beregată!
Sandu nu se sinchisi. Uscase o sticlă pe dinăuntru. Ceru lui Paraschiv o bucată de pâine:
- Rupe-mi şi mie din bulca aia un coltuc!
Se băteau calicii de foame la gura lui.
În timpul ăsta, Mitică-Ciolan, de avea şi un zdrîng cu care intra în cântece, îşi puse mâna pe piept şi zise:
-Spune, spune, moş bătrâne, Spune, caii când se fură? Noaptea pe fulgerătură. Atuncea caii se fură...
Buzatul pusese ochii pe masă, ca şi când ar fi ştiut. Vechiul cântec se împletea cu sunetul stins al acordeonului şi cu tristele măsuri ale ţambalului. Bozoncea râdea, râdeau şi ăilalţi. Guristul se matolise puţin şi avea chef de ciripit. Anghel bătea cu degetele în spatele viorii, parcă o gâdila. Lemnul ei scump răsuna dulce o dată cu cuvintele:

Căpitane de judeţ,
De ce mă ţii la arest,
Pentr-un pui de murguleţ,
Că nu l-am vândut la preţ,
Şi am luat pe el cinci mii, .
Să duc pâine la copii...

Cocîrţă umplu paharele din nou şi hoţii băură cu sete. Slugile aduceau tocmai un castron de pământ în care aburea ciorba.
Şi unde au început să care...
Halea Piele cu patru guri, că era hămesit. Câte cinci momite şi câte două fleici. Oacă îl înghiontea:
- Bă, n-or să te mai ţie balamalele...
- N-avea tu grija asta, răspunse el netulburat. Îmi ştiu eu măsura.
Şi iar mai întingea un miez de pâine în sângele proaspăt al frip­turilor, dumicând. Hangiul aduse şi nişte ulcele cu vin roşu, de avea o undă fierbinte şi un gust acrişor.
Lăutarii îşi făceau treaba. Mitică trase din oblon la ceilalţi şi zise iar:

Să-mi dai drumul la nămiaz, 
Să-ţi aduc bătrân şi breaz, 
Să-mi dai drumul la chindie, 
Să-ţi aduc de-o herghelie. 
S-aduc tata cailor, 
Şi muma cârlanilor...

- Aşa, candriule! Aşa... făcea Sandu între două înghiţituri. Guristul iar gungurea. Florea a pus laba pe masă:
- Brava, ostreaţă! Halal de mă-ta de te-a făcut!
- Staţi colea de înfulecaţi şi voi ceva! i-a poftit Bozoncea.
Ţiganii nu prea se îndemnau.
- Las', că luăm alături, făcu Neacşu, năduşit tot.
- Nu, aici, cu mine să staţi, se răţoi starostele şi ceru slugilor să le pună dinainte.

Pe la cinci după masă, erau chiauni. Afară se mai luminase. Stătuse şi ploaia. Hangiul deschise uşile şi aerul rece pătrunse înăuntru. Dumitru tot mai bătea coardele ţambalului şi Mitică răguşise:

Ia dă drumul, fă nevastă,
C-afară plouă şi varsă,
Şi-am scăpat de la pedeapsă...

...zicea buzatul, şi Anghel, gata cu arcuşul în paharul Stăpânului, să-i ia piuitul. Bozoncea băgă mâna-n nădragi şi scoase sutele. O dată se însufleţiră balaoacheşii. Neacşu schimbă măsura:
Banii mei, banii mei,
La Mariţa la bordei,
S-a ales bules de ei...

...ciripi vioristul, lăsându-l pe Ciolan să se odihnească. Starostele a umplut ţambalul cu poli.

Lăutarilor le era mai mare dragul să cânte. Când s-a întunecat bine, au plătit, au dat bacşiş slugilor şi au plecat cu ţiganii după ei spre Trei Coinaci, la casa Didinei, gagica Stăpânului.

Oborul era pustiu. Felinarele mărunte ardeau spre Mandravela şi numai câinii lătrau în câmpul părăsit. Gheorghe î! căra în spinare pe Nicu-Piele, care se afanisise. II înjura şi-l smucea:
- Mă, scoal’, mă, trezeşte-te!
Lunganul călca în străchini, dus de subsuori. Paraschiv îi veni bătrânului în ajutor. În frunte, mergea chiuind, cu o mână la spate şi una deasupra capului, Bozoncea. Juca în drumul noroios şi striga:

Cardeşte-mi, cardeşte-mi, Mitică,
Cardeşte-mi, de nu mă uita...

Era vesel pezevenghiul pentru că avea bani şi-i era bine. Îi tri­misese înainte pe Mînă-mică şi pe Florea să târguiască stofă de rochii ibovnicei, c-aşa avea obiceiul. Oacă gonea spre casa gagicii, să dea de veste că sosea Stăpânul în petrecere...


duminică, 6 decembrie 2015

Nicolae Labiş-Linişte de iarnă


Cu vuiet veşnic, Suha sub măguri îşi înfundă
Pumnalul viu al undei, învăluită-n fum.
Ce limpede e cerul! Din liniştea profundă
A sufletelor noastre s-a-mpărtăşit acum!


Dă-mi palma. Uite-mi tâmpla. Ca aurul de grea.
Parcă-i sub tâmplă inima mea. Bate.
Ne-nconjură în falduri şi legănări de nea
Carpaţii albi ai dragostei curate.

Atât de mult visată ai fost, când pentru mine
Tu nu erai pe lume, că nu ştiam că eşti
Şi c-ai putea aievea să-mi oglindeşti, senine,
Doar gândurile mele în ochii tăi, aceşti.

Visam un vis de iarnă, ca înfrăţiţi pe zare,
În munţii albi ce-şi poartă sublimul lunei nimb
Neîntinat de valul suspinelor hilare,
Mari idealuri scumpe cu tine să le schimb.

Şi iată că sărutul dintâi, înnobilându-l
Cu contemplări subtile de vai şi de tăceri,
Mai nobil sună încă şi mai firesc cuvântul,
Esenţa vremii noastre şi-a luptelor de ieri.

Rămânem în tăcere şi amintiri prelunge,
Cu viscol roşu gândul şi visele ne-au nins.
Montanul peisagiu nu poate să alunge
Din vine frământarea acestui veac aprins.

Cum poţi tu să-mi astâmperi şi lacomia gurii
Şi lăcomia vastă a gândurilor noi?
Ce linişte adâncă-i în zbuciumul pădurii!
Ce linişte-i ân sensul furtunii din noi doi!

Cu vuiet veşnic, Suha sub măguri îşi înfundă
Pumnalul viu al undei, învăluită-n fum.
Ce limpede e cerul! Din liniştea profundă
A sufletelor noastre s-a-mpărtăşit acum.




Tudor Arghezi-Drum în iarnă


Decembre, ca un paradis
De marmuri și scântei,
Hlamida și-a deschis,
Și dintre tei,
Un vaiet lin de clopoței
Suspină-abia, ca-n vis.

Deasupra nopților s-a-ntins
Legendă ideală,
Și nu e suflet neatins,
Oricât de stins,
De diafana ei petală,
În care să nu fi descins
Lumina siderală.

E feerie de argint
Cristalizat în țurțuri lungi
Și pe cît ochii ți-i alungi,
Pe cât ajungi,
E marmur alb, neprihănit,
Pustiu și nesfîrșit.

În umbra lămpilor cernite
Se varsă vis în cupe noi,
Și capetele mult iubite
Se-nvecinesc pe nesimțite,
Ca niște frunze de trifoi.

Feți dulci, o clipă-ndrăgostiți,
Pe-atîta farmec și senin,
Fiți, cel puțin,
Voi, fericiți !

marți, 1 decembrie 2015

Mihai Eminescu-Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie


Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţï-o doresc!