duminică, 29 noiembrie 2015

Eugen Barbu- Groapa ( capitolul Nunta )



Stere nu mai scăpase de gura muierii: nu şi nu, că să-l însoare. Aglaia îl ştia de când sosise la groapă cu omul de măsura loturile. În vremea aia, Cuţarida era aproape deşartă, o adunătură de case spre Griviţa. Cârciumarul şi-a ales locul, a dat bacşiş celui care venise cu el şi s-a apucat să-şi ridice singur prăvălia, o magherniţă de lemn. Strânsese vreo trei ciocane de rachiu, câteva sticle şi un butoi de vin acrişor, vânzându-l în câteva zile gunoierilor. Aceştia se bucuraseră că le aducea cineva băutură la îndemână. Stere era tânăr şi ager, cam duhos, nedezlegat la limbă, nu-şi vindea lesne sufletul. Muncea cât şapte, îşi spăla singur rufele, mânca ce da Dumnezeu, se chinuia să agonisească ceva, să iasă din sărăcie. Sănătos, sănătos, aşeza totul la spate, nu se încurca. Avea o privire de punea omul jos, hăndrălăii nu ridicau colţul. Îi plăcuse şi lui Grigore. Într-un an împrejmuise dugheana, mai înmulţise capitalul, se cunoştea că avea şcoală de negustor.
Bătrânul îl ispitise, că se ajuta cu el; aflase că e băiat de la ţară, sărac. Slugărise la un negustor prin Lipscani de la doisprezece ani, învăţase meseria. Când se făcuse de armată, jupânul îi spusese:
- Du-te să te încalţe ăia, să te mai deprinzi şi cu alte rele, să vezi şi tu ce-i pe lumea asta, şi, când oi veni înapoi, te fac om!
Şi aşa fusese. Se canonise doi ani şi pentru stat, căpătase grad de sergent pentru vrednicia lui şi se întorsese la stăpân.
Cu ce avea strâns din slugăreală, cu ce mai dosise, putea să-şi cumpere un lot de casă mai spre marginea oraşului şi să deschidă prăvălie.
La plecare, domnul Pândele Vasiliu îl chemase la el în odăi şi-l poftise pe un scaun. Era pentru prima oară când se întâmplase lucrul acesta.
- Stai colea şi ascultă, îi zisese. Acu, ai terminat cu mine. Na banii tăi, numai minte bună să ai! Eu îmi iau mâna de pe tine. La mine au slujit mulţi. Au avut ce învăţa, când mă văd îşi scot pălăria. Unii zic că sunt zgârcit şi-al dracului. Oi fi, că aşa trebuie să se poarte stăpânii. O palmă, două, merge. Unde dă jupânul, creşte! Ce să te mai învăţ? Ia-o încet, de la mic la mare! Fii cu ochii în patru! Se deschid cartiere noi, acolo e câştigul. Dacă eşti şmecher, banul creşte, face pui! Lasă-i pe alţii să petreacă, o să-ţi vie şi ţie rândul. Te uiţi că ţi-am dat cam puţin pentru cât ai muncit? Să faci la fel. Slugii să nu-i întinzi mâna şi să nu-i laşi decât atât cât să răsufle, altfel nu te mai respectă. Cumpără un loc şi ridică o magherniţă, pune o firmă, plăteşte statului ce-i al lui şi nu te mai odihni! Prost nu eşti, vrednic te ştiu, niţel noroc să ai, şi atât! Dacă te mai încearcă vreo nevoie, ai să mă găseşti.
I-a pupat mâna şi-a plecat.

Tot în timpul ăsta murise şi taică-su. A stat vreo două săptămâni între ai săi, până l-au înmormântat şi au împărţit ce sărăcie le lăsase răposatul. A răsuflat uşurat la plecare. Lipsise atâţia ani, nu-l mai lega nimic de pământul muncit de surorile lui, nişte alea urâte, spetite de muncă, rele de gură şi duşmănoase. Locul său era în altă parte. La oraş, banul se câştiga mai lesne şi se cheltuia mai repede. Se spurcase la o viaţă uşoară, nu mai avea ce să caute la ţară.

De la gară, tocmai la primărie se oprise. Cunoştea. A urcat scările, s-a dus la serviciul vânzări-cumpărări şi funcţionarii i-au întins pe masă o hârtie pe care era desenat oraşul. A ales un loc spre Tarapanaua Filantropiei, la groapa lui Ouatu, unde se ridica o mahala nouă. A umblat apoi pe la tribunal să încheie actele, a plătit şi nu i-a rămas decât să se ducă să-şi vadă metrii cumpăraţi.
Aşa s-a întemeiat. Lucrurile au mers mai greu la început, până învăţară trecătorii locul. Băutura e lucrul dracului. După o săptămână nu mai pridideai de ei în dugheană, că pofta vine mâncând şi, de vreme ce li se aşezase cârciuma în drum, era greu s-o ocolească.
Adusese un dulgher de-i făcuse rafturi şi tejghea, şi cu ce bani îi mai rămăsese cumpărase câteva mese şi scaune. Împodobise apoi lemnele vopsite cu hârtie colorată, tăiată pe margini cu foarfecele şi atârnase la geam de două sfori sticle pline pe jumătate, să vadă curioşii ce fel de marfă vinde. Cărase cu Grigore nuiele şi împletiseră îm­preună un şopru deasupra uşii. Acolo se tolăneau vara câinii la umbră şi beau căruţaşii. Mai cumpără un petromax, tot pe băutură, de la un muşteriu cu nărav, şi seara lumina lui trăgea oamenii ca aţa. Cu timpul învăţară şi şoferii drumul cârciumii. Ăştia aveau bani şi nu se uitau. Vestea că a deschis unul prăvălie în gura gropii se lăţi. Aflară şi oltenii de cărau zarzavat în mahalalele vecine. Stere ţinea ţuică bună, beai şi-ai mai fi băut. Cârciumarul părea om cinstit, deşi o mai boteza câteodată.
Avea un român tocmit care-i aducea vin. Posomorât şi ăsta, oprea carul, pornit tocmai din fundul Olteniei, desfăcea hamurile, dădea cailor de mâncare şi descărca butoaiele fără să spună o vorbă. La urmă se aşeza pe un scaun şi aştepta dreptul lui până la ultimul ban. Număra miile, le ascundea într-un brâu gros şi după ce spunea: „Ei, noroc să dea Dumnezeu!” se urca iar pe leagănul de lemn şi o lua înapoi.
În câteva luni trebuise să mai ridice o odaie alături. O lume amestecată îi umplea prăvălia: mecanici, gunoieri, şoferi, olteni, sam­sari în trecere prin marginea aceea a Bucureştiului, unii - negri de soare, cu feţele supte şi uscate de vânt, alţii - plini de ulei, cu hainele pătate. Gălăgioşi şi veseli, gustau rachiul, le plăcea, mai cereau. Limbile se dezlegau repede. Înjurau şi băteau cu pumnii lor mari în tejgheaua şubredă. Câte unuia i se făcea a harţă, de-abia îl scoteau ceilalţi pe uşă, să nu-l supere. Când însera, soseau cei de la rampă. Cu muieri cu tot, cu gâtlejele uscate de fumul gunoaielor, osteniţi. Şoferii întorceau camioanele, trânteau uşile de tablă şi năvăleau să se răcorească. Hainele miroseau a resturi încinse, dar nimeni nu se sinchisea. Aburul ţuicii era mai puternic. Ciupeau în treacăt femeile de spate şi goleau împreună cinzecurile. După câteva înghiţituri, o lene binefăcătoare le cuprindea trupurile, râdeau cu bunăvoinţă, prosteşte, scoteau banii murdari şi-i aşezau pe mesele ude, şi mai cereau. Hârtiile se adunau în tejgheaua negustorului. Îşi mai făcuse o magazie, un pat ca lumea, era mulţumit. Mai cumpărase câteva clondire, pânză de un şorţ, pe care i-l croise Aglaia, nu obosea stând în picioare toată ziua. Se chinuia mai mult noaptea. Se scula din ceas în ceas şi dădea târcoale prăvăliei. Locul era pustiu, îi era frică. Când auzea câinii de la bordeiul lui Grigore, parcă se mai liniştea. Pripăşise vreo două javre la uşa lui, să-l scoale dacă simt om străin, dar dulăii erau mai mult călători, nu trăgeau la casă de om gospodar, când îi căuta erau fugiţi.

Iarna, spre groapă nu-şi mai făceau drum decât negustorii sau lăptarii. Aceştia treceau cu săniile peste Cuţarida. Stere îşi găsea de lucru. Repara butoaiele, le păpurea, nu sta un ceas. Când se ogoiau viscolele, bătea drumul spre bordeiul lui Grigore. Mai vorbeau să treacă timpul, se amesteca şi muierea.
- Dar de însurat de ce nu te însori? aruncase Aglaia într-o zi. Chipeş eşti, bani, de, slavă Domnului! Negustor, negustor! Om cu situaţie, ce mai calea-valea...
Şi-l iscodise cu ochii ei curioşi.
Lui nu-i trecuse prin cap una ca asta.
- Adică de ce să-mi iau eu belea pe cap?
- Ce belea? Nu vezi că te prăpădeşti? Te-ai înnegrit ca pământul. Ce-i puţin lucru să cari toată ziua basamac la neisprăviţii ăştia de muşterii? O femeie mai te spală, mai te calcă, mai îţi face o mâncare ca lumea, că om eşti şi dumneata!
Noaptea se perpelise pe scânduri. Afară ploua. În odăi se făcuse frig. De mult nu mai dormise lângă o femeie. Patul nu i se păruse niciodată atât de tare. Aglaia avea dreptate.
Şi-ntr-adevăr, muierea nu se lăsase, umblase câteva săptămâni, se sfătuise cu nişte rude de-ale ei şi, în cele din urmă, dăduse într-o fundătură de mahala peste unul Marin Roşioară, cu fată de măritat. Cumetrele - că de la ele aflase - spuneau că omul avea casele lui şi atelier. Cu stare, bătrân şi serios. Era dogar şi meşterea acasă, în curte, când 1-a găsit Aglaia.
- Bună ziua, zisese muierea de la poartă.
Meseriaşul s-a oprit cu papura în mână. Om în putere, lucra pe frig afară, numai într-o flanelă.
- Bună ziua, răspunsese şi se ridicase în picioare.
O scormoni pe femeie cu privirile. Ocoli putinele dimprejur şi se apropie.
- Cine eşti dumneata?
- A lui Grigore, de la groapa Cuţaridei, de-i şef pus de primărie...
Meşterul îşi scutură şorţul şi o iscodi:
- Şi ce vrei?
Cocoşată s-a uitat repede la curtea largă, plină de orătănii, şi la drumul măturat de zăpadă. În fund se ridicau trei odăi arătoase, cu geamuri înalte, acoperite cu perdele albe. Se simţea mână de om gospodar.
- N-ai vrea matale să intrăm înăuntru, că aici nu se poate vorbi, spuse ea cu şiretenie.
Dogarul clătină capul neîncrezător, apoi îi făcu loc.
- Poftim.
Intrară. Femeia roti ochii împrejur. Casa sclipea de curăţenie. Lucrurile stăteau aşezate la locul lor fiecare şi pereţii erau îmbrăcaţi în velinţe grele, colorate. Ici-colo atârnau fotografii înrămate cu scoici şi la răsărit, sub icoană, ardea o candelă de sticlă roşie, abia pâlpâind. Mirosea a gutui ţinute la căldură, şi pe patul înalt, acoperit cu o cergă aspră, dormeau doi motani, care ridicară capetele, leneş, când auziră glasurile. Într-o sobă de tuci mocnea focul potolit. Lumina moale a odăii îţi făcea somn.
- Poftim, stai pe scaunul ăsta, zisese Roşioară şi îşi puse mâinile pe genunchi, aşteptând.
Aglaia se aşeză, îşi trase barizul mai bine pe frunte, îl potrivi şi-o luă pe departe:
- Da frumos mai e la dumneavoastră! Se cunoaşte că sunteţi oameni vrenici...
- De, rosti dogarul mulţumit de cele ce auzise şi se foi pe locul său.
- Şi eşti singurel azi?
- Da. A mea a plecat la un maslu cu fata...
- Că pentru asta venisem şi eu, se agăţă nevasta de vorbele lui.
- Adică pentru ce?
- Parcă dumneata nu ştii? Ai sau n-ai fată de măritat?
Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Muierea tot cu privirile pe lucrurile gospodarului. Socoti pe furiş aşternuturile şi pernele dolofane, cântări velinţele şi lucrurile din jur. N-o minţiseră cumetrele, oameni la locul lor, ce mai vorbă...
- Cum s-ar zice, ai venit în petit? întrebă în cele din urmă gazda, cu voce stinsă.
Meşterul se înseninase puţin. Îşi netezea cu palmele pantalonii lustruiţi.
- Am un băiat fain! Ce băiat!
- De, grabă mare aşa n-ar fi. Să mă mai sfătui cu nevasta, s-o întreb şi pe fată... E mare de-acum.
Bărbatul avea o faţă roşie şi sănătoasă, luminată din când în când de flăcările focului potolit. Aglaia adulmeca mirosul de lucruri vechi ce stăruia în odăi. Aruncă o ochire peste prag, să vadă ce se mai găsea în casa meşterului. Umbra unui şifonier, lat şi scund, ascundea spatele de trestie al câtorva scaune şi pâlnia albastră a unui gramofon. Dintr-acolo venea un iz de lemn bun, şi muierea, dusă în multe case de oameni, socoti în gând preţul mobilei, al mesei scumpe din mijlocul camerei şi se întrebă cum să facă să afle ce mai cuprindeau lăzile de zestre.
- Vorbeşte şi dumneata cu a dumitale, am să mai trec pe aici, spuse ea. Nu-ţi aduc eu cine ştie ce golăneţ, că sunt femeie în toată firea.
Şi-i povesti câţi oameni au făcut casă de pe urma ei, pe câţi îi cununase şi câţi îi aduceau daruri la lăsata-secului.
Vorbea cu însufleţire, repede, aproape fără să răsufle. Auzise el de Mihalache Tobă, de era negustor la Tarapana? Ea îl însurase! Dar de domnul Ilie Mitarcă, impiegatul de la mişcarea Griviţa-vagoane? Tot ea îi pusese cununiile. Şi de câţi alţii care n-o mai scoteau din săru mîna, coană Aglăiţo! că mult bine le făcuse.
Dogarul o ascultă şi după aceea spuse blând:
- Bun, eu de unde să ştiu? Dacă e să ne înţelegem, ne înţelegem noi.
- O să vin şi cu băiatul, să-l vedeţi şi dumneavoastră, să-l vadă şi fata...
- Da cu ce se ocupă? Ce face?
- Cine?
- Băiatu ăsta de care-mi vorbeşti...
- A, domnu Stere! Ehe, ditamai negustorul!
- Negustor?
Se gândi o clipă.
- Om cu bani atunci. Se bucura.
- Eu cu a mea mă gândeam s-o ia unul de la gară. Ăia-s oameni serioşi, cu bază! Merge serviciul: îl scoli la şase, îi faci o cafea: „Du-te, bărbate, la treaba ta, eu îmi văd de-ale mele!" Vine la prânz, îi dai de mâncare, îl laşi să doarmă oleacă, îl pui pe urmă să mai robotească prin curte. Vine seara: „Hai, bărbate, să ne culcăm!" Aşa aş vrea eu, că aşa am trăit treizeci de ani cu nevasta. Trebuie apoi să ne gândim şi la bătrâneţele noastre, că, uite, am încărunţit şi nu vreau să ne fie degeaba.
Muierea îl asculta.
- Păi de asta să nu ai dumneata grijă, că băiatu nu-i orice terchea-berchea! Vrenic de nu-l încape pământul, sârmă de om, scapără locul sub el! Vorba e: ce să-i spun? Să ştie şi el la ce vine.
Bătrânul tot se mai codea.
- Să vedem, să ne înţelegem, şi pe urmă...
- Ei, şi dumneata...
- De, ce să zic? I-aş da casele cu act dotai, dar numai dacă-i băiat bun.
- Casa?
- Da. Cu tot ce vezi: are în faţă o marchiză, odăile, trei magazii, pentru ea le-am făcut. După moartea noastră, a bătrânilor, lor să le rămână, să le stăpânească sănătoşi...
- Dar trusău...
- Îi dau şi trusău: şase cearşafuri de madipolon, şase feţe de pernă, pat, scaune, masă, mă rog dumitale, tot ce trebuie la casa omului. Numai cuminte să fie...
Peţitoarea se ridică.
- Bine, săptămâna viitoare sunt cu el aici, o să-ţi trimit vorbă să fie şi a dumitale de faţă, şi fata, să facem vederea, cum s-ar zice.
Meşterul o duse până la poartă. Pe drum, Aglaia se gândi că ar fi trebuit să-l mai toace. Îi plăcuseră casele şi ar fi vrut să-l vadă însurat mai repede pe Stere. Privi în urmă. Gospodarul avea curte răsărită, cu gard vechi de cărămidă şi poartă de fier, ca la oamenii pricopsiţi.
Cărarea se ştergea în zăpada murdară. Spre maidan, cădeau ciorile în stoluri dese, croncănind a ninsoare. Se lăsau pe crusta lucioasă, căutând smocurile rare de buruieni, apoi se ridicau chemându-se. Grăbi pasul. Cerul avea un tiv de oţel spre miazănoapte şi îşi spuse că iar o să ningă. În câmp se auzeau roţile căruţelor alergând pe drumul desfundat al Griviţei, un fluierat prelung de osii neunse, amestecat cu zgomotul copitelor care loveau glodul îngheţat. Mirosea a paie putrede, şi frigul o învălui, pătrunzându-i prin fustele largi. Oraşul îşi aprindea în depărtare luminile verzui.
Zări gardul lui Stere. Câinii de la bordeiul lor lătrară, apoi îi ieşiră înainte, gudurându-se. Grigore arunca zăpada făcând cărare spre rampă.
- Ei? o întrebă.
Femeia răsuflă, intrară în bordei şi îi povesti pe scurt că socrul e om la locul lui, că ar da fata şi că ea crede că o să-l căpătuiască pe cârciumar.
- Bun, bun, mormăia bătrânul. Dar lui i-o place, că n-a văzut-o?
- De, e cam pădureţ. N-o să ceară cine ştie ce. Dacă are avere, lui ce să-i mai pese? Tot două picioare! Cum o fi, cum n-o fi, să-i facem omului un rost...
Când a auzit, Stere s-a însufleţit. De fapt, lui bani i-ar fi trebuit. Şi-ar mai fi luat un loc, ar fi zidit o cârciumă cu pivniţă, ca lumea, să aibă unde ţine butoaiele, câteva odăi sănătoase...
- Ar fi bine, zisese.
- Nu-i aşa?
- Aş mai pune şi eu şi ne-am face un rost, cum îmi place mie, c-am auzit că ar fi cumpărat unii locuri aici, zilele astea. Începe să mişte. Creşte mahalaua.
- Centru o să fie groapa asta a noastră, se fuduli Grigore, că eu i-am spus Aglaiei: „Ce ştii tu? Ăsta e loc cu viitor, măcar că nu mai terminăm noi cu astupatul!"
- Aşa e, dădu şi muierea din cap. O să fie bine şi pentru noi.
- O să fie, coană Aglăiţo! Să dea Dumnezeu să pun şi eu trei cărămizi una peste alta, să mai cumpăr câţiva metri de loc şi nu vă uit.
- Să nu ne uiţi, că eşti ca al nostru!
- Ca maica-mea, sărut mîna, şi domnu Grigore, o dată om!
Faţa cârciumarului se luminase de un surâs. Îşi adunase păunele lângă sobă. Afară începuse să ningă. Aglaia mai vârî un lemn de salcâm în foc.
- Să-mi fac şi un copil, să m-ajute - şi gata! Să-l învăţ în muncă şi-n dreptate...
- Să-ţi faci, domnu Stere, să te audă Ăl de sus!

Hainele de le avea se cam hărtăniseră de atâta purtare. Au mers la târguială împreună, luând Griviţa de la un capăt la altul. Muierea, înainte, negustorul, după ea. Aici, altă lume: strada largă, nepavată, mişuna de căruţe ţărăneşti cu coviltire înalte, încărcate cu mături, oale smălţuite, pahare străvezii de sticlă şi borcane de lut, deasupra cărora moţăiau copiii lângă femei în fuste lungi. Camioane cu osii de fier hurducăiau prin gropile drumului. Căruţaşii spătoşi suduiau caii năduşiţi şi-i loveau năprasnic cu bicele. Alături alergau maşinile pline vârf cu precupeţi veniţi de la Găieşti şi Piteşti. Deasupra auto­mobilelor, în paporniţe, ţipau curcani şi porci legaţi cu frânghii. Larma îţi lua auzul. Priviră prăvăliile aşezate una lângă alta: cojocarii cu galantarele pline de căciuli de miel, albe, brumării şi negre; cea­sornicării, hăinării din pragul cărora te trăgeau de mânecă vânzătorii, strigând şi lăudându-şi marfa; pielării având de vânzare bocanci cu tălpile numai ţinte şi potcoave; cofetării cu geamurile pline de acadele şi prăjituri cu fistic verde; tutungerii, fierării şi manufacturi. Pe uşi intrau şi ieşeau ţăranii veniţi după târguială şi lucrătorii plini de unsoare, cu lămpi de carbid în mână, sosiţi de la muncă, gata să cumpere ce le vedeau ochii. Negustorii strigau la trecători şi-i ademeneau în prăvăliile lor întunecoase. Lângă ei, olteni încinşi cu brâie de piele, şoltici, vindeau mere iernatice, trăgând la cântar de sub priviri, sau se amestecau purtându-şi cobiliţele grele pe umeri ca jupânii adevăraţi ce se plimbau numai, privind, fumând şi înţelegându-se din ochi în faţa vitrinelor.
Rafturile îţi luau ochii, valuri de stambă prinse în pioneze amestecându-şi culorile ca un curcubeu; mătăsuri lucioase, haine ţepene pe manechine de lemn; pantofi lungi şi unduiţi ca nişte peşti; cuie subţiri ca acele sau groase cât luminările, hamuri şi şei de cal, cu stele de alamă; cafea cu bobul cât gândacul, prăjită şi mirosind frumos, rahat tăiat felii, cu nuci la mijloc; portocale în foiţă; pâini rumene, cuţite de oţel cu prâsele de sidef; plăcintă julită; covrigi, cleşti, săpun, munţi de făină, rachiuri şi sticle, tot ce voiai şi nu voiai.
Dăduse soarele, şi zăpada de pe acoperişurile prăvăliilor începuse să se topească. Mulţimea se înghesuia pe trotuarele late, oamenii vorbeau tare, strigându-se.
Intrară în câteva locuri. Dădeau bună ziua şi hăinarul îi poftea mai lângă tejghea. Manufacturile miroseau la fel: a stofă ţinută la căldură şi a lume multă. Înăuntru, deasupra rafturilor, ardeau lămpi care împrăştiau o lumină plăcută. Negustorii îşi înmuiau glasurile, îi mo­meau, lăudându-şi marfa, până scoteau baloturile, aruncându-le pe tejghelele din faţa lor.
Stere căuta haine de gata. De când se ştiuse, tot pe căpătate se îmbrăcase. Îi aducea jupânul nişte pantaloni de-ai lui, vechi şi cârpiţi.
În genunchi, îi lega cu o sfoară, punea deasupra haina ruptă în coate şi se numea că nu e gol.
Într-un loc găsiră. Cârciumarul încercă vreo câteva costume. Nu-i prea veneau. Erau largi şi scorţoase. Şedeau pe el ca doagele. Ori erau scurţi pantalonii, ori nu i se mai vedeau mâinile din mâneci. Marfă cusută cu economie pentru câştig.
Aglaia se certa cu negustorul:
- Potriveşte-le oleacă! Le mai dai la ucenicii dumitale să le facă cum trebuie.
Apoi se răsti la cârciumar:
- Schilod mai eşti, parcă n-ai pus pe dumneata! îndreaptă umerii, ce-ai dus crucea la înmormântarea lui tata?
El, ca pe jar. Negustorul nu mai prididea aducând alte costume. Nimeriră unul. Era cam strâmt, dar mergea. Când auzi preţul, i se strânse inima:
- Cum, atâţia bani?
Jupânul mototoli pantalonii.
- Stofă bună, domnule! Ce, crezi că magazinul meu are lucruri de două parale?
Tot femeia se tocmi:
- Mai laşi dumneata. Suntem oameni săraci.
- Cum o să mai las? Ce marfă! Ţi-e mai mare dragul să ai aşa ceva pe tine. Uite haine, poţi să dormi îmbrăcat şi să te duci pe urmă cu ele la nuntă!
Aglaia tot mai stăruise. Se răsteau unul la altul, se rugau, vecina se prefăcea că voieşte să plece, îl trăgea de mână pe Stere până la uşă, negustorul alerga după ei, târând hainele şi arătându-i-le, le răsuci pe toate părţile, lăudându-le croiala şi calitatea. Vorbea tot mai tare, se înduplecă în cele din urmă să mai lase ceva, muierea se întoarse din prag şi se împăcară.
- Le iau, cine ştie când îmi mai fac! spuse şi bărbatul în cele din urmă.
Numără banii de două ori. Ieşiră afară. El era bucuros.
- Să luăm şi o cămaşă...
- Luăm, că trebuie!
Intrară în altă prăvălie plină de ţărani veniţi după târguieli, pre­cupeţi graşi şi gălăgioşi, duhnind a rachiu, amestecătură de femei şi orăşeni, înghesuindu-se să plătească.
Stămbarul măsura cu un metru de lemn, răsturna baloturile aspre, le răsucea meşter şi băga vârful foarfecelor mari în apa lor. Trecea de la el la fiecare un deget şi le ura să poarte marfa sănătoşi. Îi mergea repede gura:
- Cu ce să vă mai servim? Marchizet, madipolon, stambă, americă, poplin?
- O cămaşă de gata, ceru Stere, dar mai bună...
Negustorul le zvârli una peste alta, o duzină: albastre, albe, verzi, tutunii, în dungi, pestriţe, scorţoase, moi ca mătasea, mai largi la guler, străvezii, cu manşetele făcute din două bucăţi, cum îţi poftea inima. Aşa cămăşi purta numai jupânul lui. Erau ca firul de păianjen, calde la pipăit, unduioase şi miroseau plăcut. Le-ar fi luat pe toate. Le cântări în mână şi începu să se tocmească. Două a cumpărat.
Mai târgui o fleandură de palton, o cravată şi o pereche de ghete. Nu găsi măsura la început. Avea labele noduroase şi late. Cizmarul a scotocit tot magazinul până să-i brodească o pereche. Îl cam ţineau, dar la umblătură, spunea, se mai lasă!
Au plecat apoi spre Cuţarida, încărcaţi de pachete, prin noroiul drumului. Seara, Stere şi-a numărat restul. Cheltuise bani mulţi şi socoti cât timp îi trebuia că să-i pună la loc.
- O să-i scot eu, se mângâiase singur, nu mă fac pe mine nişte amărâţi de creiţari, eu îi fac pe ei...

A doua zi, s-a îmbrăcat şi s-a învârtit prin prăvălie până a sosit Aglaia, gătită cu o broboadă, groasă şi lungă, numai ciucuri. Muierea trimisese vorbă înainte la gospodar, printr-o chivuţă, că vine cu omul. Stere a încuiat uşile, l-a rugat pe Grigore, picat atunci şi el în pragul prăvăliei, să se mai uite să nu intre cineva înăuntru şi-au plecat.

Roşioară îi aştepta cu vinul pe masă.
- Bine v-am găsit, socri mari! spuse femeia veselă.
- Bine aţi venit, le ură meşterul.
Era îmbrăcat de sărbătoare, cu haină groasă şi pantaloni în dungi. La gât purta o cravată lată, cu nodul gros, încheiată sub gulerul scrobit. Pe pântec i se vedeau lampasurile ceasului şi lanţul cu verigi cizelate pe margini. Nevastă-sa, o femeie mărunţică şi negricioasă, cu obrazul supt, se fâstâcise în nişte foi lungi, abia călcate, neştiind ce să spună mai întâi. Fata nu se vedea, dar din odaia alăturată se simţea o răsuflare iute, de om care pândeşte.
Tot Aglaia i-a descurcat:
- Dumnealui este! l-a arătat pe cârciumar.
Bărbaţii şi-au strâns mâinile, privindu-se. Nevestii i-a pupat Stere mîna mică şi rece. Meşterul l-a măsurat dintr-o ochire. Negustorul era clădit bine, aprig după privire şi sănătos. L-a poftit pe scaun şi pe el, şi pe Aglaia.
-Şedeţi!
Cârciumarul luă seama odăilor. Privise la venire curtea şi lucrurile. Avere frumoasă! Locul întins! De la poartă până la uşă, gospodarul pavase drumul cu cărămizi. Avea şi un pilc de pomi, rămuroşi şi tineri. Orătăniile cârâiau lingă prag: o mulţime de găini roşcate, gâşte cu ciocurile late, raţe leşeşti, încenuşate şi călcând într-o parte, cu gâturile pline, grase şi oloage, curcani negri-albăstrii, cu pene bătând în roşu, porumbi pe acoperiş, iar lingă poartă gâfâia un porc creţ. Casa, albă, spoită cu var şi împodobită cu preşuri, totul lună, să nu te-atingi!
La început fură stingheriţi şi unii, şi alţii. Aglaia vorbea pentru toţi: c-o fi, c-o păţi, că boul bălţii. Se vedea bine că mai cununase oameni.
- Da fata pe unde e? se miră ea prefăcută.
- Dincolo, e cam sperioasă, nedusă-n lume, s-a ruşinat, zise dogarul, şi strigă la ea: Lino, ia vin, tată...
De alături se auzi o mişcare abia simţită, dar nu se ivi nimeni. Stere privea peste prag, doar o zări-o.
- Tu n-auzi? se înciudă şi maică-sa, ridicându-se.
O aduse de mână. Un fulg de fetişcană, năltuţă, subţire, cu obrazul limpede şi priviri deschise. Îi juca sângele sub bluza albastră de atică, unde se ghicea pieptul tânăr, neîmplinit. Nici nu se uita la ei. Cu ochii tot în jos, că pricepuse.
Stere se ridică.
- Dă mîna Iu domnu Stere, o îndemnă meşterul, dumnealui nu mănâncă oameni...
Ea începu să plângă cât era de mare.
- Hai, fată, ce Dumnezeu, dă-i mana! o îmboldi şi maică-sa.
- Nu-ţi fie frică, îi făcu inimă bună cârciumarul.
Veni lângă ea şi-i apucă braţul alb şi cald. Tot nu isprăvise cu bocitul. Stere n-o scăpa din priviri. Trupul ei se cutremura, şi pe spatele plin îi jucau cozile negre, împletite ca nişte funii. Era prăpădită de plâns.
Aglaia râdea. Mai văzuse multe fete plângând. Se speriau la început, dar pe urmă, mamă, mamă, ce le mai plăcea!
Bărbaţii mai vorbiră de una, de alta, muierile se strânseră şi ele alături. Dogarul îl întrebă pe Stere unde are prăvălia, îl cercetă dacă a făcut armata, cât câştigă, îi spuse şi despre el că e om cu avere, îi vorbi despre fiica sa, pe care o crescuse cu grijă, despre neamurile lui, oameni cu influenţă, unu şi unu, meşteri toţi ca şi el. După ocolişuri, ajunseră şi unde trebuia. Roşioară nu voia să se dea tot la început. Îi spuse să mai treacă pe la ei, să se mai vadă cu fata şi, dacă Linei i-o plăcea, el i-o dă cu dragă inimă, că doar de măritat este, însă, până atunci, să-l lase să cerceteze, să afle cu cine stă de vorbă. Acu să nu se uite că fata lui e atât de speriată, aşa sunt femeile la măritat, ce, parcă a lui nu fugise când îl văzuse, dar cu timpul se obişnuise...
Meşterul vorbea frumos, cu bunăvoinţă. Îi plăcuse chipul cârciumarului şi credea că în cele din urmă se vor înţelege. Nu prea se împăca cu gândul că Stere avea prăvălie la groapa Cuţaridei, el ar fi vrut ca fata să rămână pe lângă ei acasă.
Nevasta lui Roşioară le aduse între timp câte o dulceaţă. Aglaia se aşeză mai lângă Lina, o descusu cu vorbe mieroase şi la plecare aruncă soacrei:
- Ei, când jucăm la nuntă?
Muierea dădu din umeri, se uită la dogar şi la fată şi nu spuse nimic.

Pe urmă venise primăvara. Drumurile erau, toate, o iarbă. Peste mahalale se aşternuse un cer leneş, albastru. Meşterul şi-a făcut drum spre cârciuma lui Stere, a privit dugheana de scânduri, s-a mai sfătuit cu nevasta; tânărul venea duminica în casa lor, aducea fetei pachete cu bomboane, părea cam neînvăţat, sta lângă Lina, povestea de-ale lui, se uita mai în pământ, dar nu i se apropia de suflet. Bătrânii îşi găseau de treabă pe afară, ei singuri în toată casa. Negustorul ofta lung, îşi apuca genunchii între palme şi aştepta să mai spună şi fata ceva. Linei nu-i plăcea. Privea pe sub gene la bărbatul înalt şi gros. Mai mult o speriau mâinile sale mari, muncite, boante şi noduroase pe care şi le trosnea. O apuca plânsul pe neaşteptate pentru că o ţinea o rană veche. Tată-său ştia. Se uita după unul Nicolae, băieţandru de vârsta ei, crescuţi împreună, n-avea ce le face. Se întâlneau seara la capul mahalalei, îşi dădeau mîna şi roşeau. Linei îi tremura inima de dorul lui, că o închiseseră în curte de când cu străinul. Îl auzea numai trecând pe la gard, fluierând până târziu, când se stingeau lămpile. O apuca un pojar, să fugă, să sară gardul şi să-i cadă în braţe. Dogarul, tot cu ochii pe ea. Înjura şi ieşea în curte, asmuţind câinii. Nicolae da târcoale. L-a mai zărit de câteva ori. Ba o dată, când a fost plecat taică-său, mă-sa s-a făcut că nu bagă de seamă şi-a lăsat-o la poartă. Au vorbit puţin, că-i era frică să nu vină hapsânul din oraş. Lina i-a spus necazul. Nu se putea face nimic, trebuia să se supună. Băiatul ascultase cu capul în pământ. Pe obrazul oacheş se lăsase tristeţea. Ar fi vrut să plângă, dar i se făcuse ruşine. Îşi muşca buzele mici şi scormonea ţărâna cu piciorul. La despărţire i-a întins repede mîna şi-a fugit. Ajunsă acasă, a căzut pe pat, ostenită şi înfricoşată.
Când sosea Stere, îşi ştergea lacrimile şi se aşeza lângă el. Tot muţi îi găseau oamenii. Cârciumarul îşi schimba numai locul, pe alt scaun, şi tot în ochii ei se uita. Lina era altfel decât femeile pe care le cunoscuse. Cu acelea era uşor: puneai mîna, şi gata! Fata lui Roşioară însă îl făcea să nu ştie ce să mai spună. Abia schimbau o vorbă, două, şi tăcerea se aşternea între ei, apăsătoare. „Uite cum se prosteşte omul, îşi spunea, cum îţi ia Dumnezeu glasul când îţi place o muiere!” Se plângea când ajungea acasă Aglaiei, şi bătrâna nu-l mai slăbea:
- De ce ţi-o fi frică, domnu Stere, că eşti în toată firea, ai mai văzut şi dumneata la viaţa dumitale, ei, Doamne păzeşte!
- Nu mi-e frică, coană Aglăiţo, dar parcă mă strânge cineva de gât. Că-i tare frumoasă, zău dacă-i de nasul meu...
Timpul trecuse. Trebuia făcut la un fel. Cu dogarul se înţelesese în cele din urmă în privinţa zestrei. Socrul îi dădea o sumă rotundă, să poată să-şi ridice prăvălie de zid, şi casele cu act dotal. El numai să ştie să stăpânească şi să înmulţească ce căpătase. Nu fusese uşor, că meşterul chibzuise mult înainte de a se hotărî, ca orice om care văzuse destule în viaţa lui. Că şi să-ţi dai fata după oricine e lucru la îndemână, totul e să şi te gândeşti.
Roşioară îl cumpărase pe negustor cu vorbe subţiri, umblase cu el, cântărise ce stofă are. Băiatul era dezgheţat, băgăreţ, la tribunal învârtea grefierii pe degete, scosese la iuţeală actele, plătise în dreapta şi-n stânga, cunoştea. Cu un plan l-a cărat şi pe la prăvălia jupânului, unde muncise, să-l laude şi domnul Pandele, să vadă bătrânul ce probă de om o să aibă de ajutor la bătrâneţe. Şi cu ce mai pusese Aglaia o vorbă, cu ce mai auzise de la fostul stăpân, meşterul se hotărâse. Îi dădea fata.
După alergătură, a pus piciorul în prag şi-a chemat-o faţă. Întâi i-a spus cu duhul blândeţii:
- Îl iei, tată, pe domnul Stere de bărbat?
Lina a tăcut puţin şi pe urmă a răspuns:
- Eu nu mă mărit, aşa să ştiţi dumneavoastră!
Şi-a fugit în odaia alăturată.
Bătrânul a lăsat-o puţin şi pe urmă a chemat-o înapoi. A trebuit s-o aducă de mină. Şi-a aprins liniştit după aceea o ţigară. Stere stătea într-o parte, pe un scaun, mai mult supărat. Se gândea că tocmai acum, la sfârşit, se strică totul. Mama fetei se făcea că împunge cu acul într-o pânză şi trăgea cu urechea, privindu-i pe furiş. Îi tremurau mâinile şi-i venea să plângă de mila fii-si.
- De ce nu-l iei, tată? a întrebat meşterul cu răbdare.
Ea nu răspundea.
- Mă, copila tatii, eu îţi vreau ţie răul? Spune!
Se auzea numai torsul motanilor, alături.
- Crezi că e vreun părinte care doreşte să-şi nenorocească fata? Ai auzit tu de asta? Zi!
Lina nu răspundea. Pe obraji îi curgeau lacrimi.
- Haide, nu plânge, fii cuminte! Domnu Stere o să fie ca un părinte, o să aibă grijă de tine, o să te ducă la casa ta, să fii şi tu negustoreasă, să te respecte lumea şi să spună: „Uite fata dogarului dacă a ascultat: e cineva!" Ce zici?
Fata iar s-a ridicat, dreaptă:
- Eu nu mă mărit, şi gata!
S-a făcut linişte. Stere îşi freca genunchiul cu pumnul lui mare. Femeia împungea mai repede cu acul. Meşterul s-a schimbat deodată:
- Biserica mă-ti de neisprăvită! Tu hotărăşti în casa mea, sau eu?
Şi vru s-o lovească. Stere îl opri:
- Las-o, nene!
- Ce s-o las? Ce-i după ea? Eu am făcut-o, eu o omor! Scurt!
Lina încremenise lângă un pervaz. Nu mai mişca. Hohotea Înăbuşit, muşcându-şi pumnii. Maică-sa se întoarse către negustor:
- Nu te lua după vorbele ei. Nu ştie ce vrea. A vorbit cu un ţângău dup-acilea din mahala şi crede că orice zboară se mănâncă.
- Întreab-o pe-a mea, zise gazda, că nici ea nu voia să mă ia, dar socru-meu, Dumnezeu să-l ierte, era om, nu jucărie. Hei, dac-ai tine seama de gura muierilor!
Şi hotărâră logodna, ei între ei, bărbaţii.
- După ce-o duci la biserică, facem un fel de fîtanţă, la nuntă îţi număr ce ti se cuvine, preţul casei până la unul, o iei - şi Dumnezeu să-ţi ajute!
Femeia dogarului deschisese, un geam, că se făcuse cald. Lina plângea cu sughiţuri în odaia alăturată, auzindu-i cum se tocmesc. Lăcrima şi mă-sa pe furiş, să n-o vadă meşterul.

Roşioară a găsit naşul, un brutar din Griviţa, om de petrecere, gata s-ajute; a tocmit lăutarii după spusele acestuia, patru, cu ţambal, armonică şi viori. Avusese de furcă cu fie-sa, a muştruluit-o, a dat în ea; Lina se lăsa greu: nu, că ea nu se mărită şi că-şi face seama. Tot cu grija în sân şedea meşterul, că mai fugiseră altele de la părinţi. Noaptea punea lanţul pe poartă şi pândea să nu-i facă zgâtia numele de ruşine. Lumea începuse să vorbească. Îl ştiau pe Nicolae, de-abia se făcuse de armată, trebuia să-l ia statul, să-l îmbrace şi pe urmă se mai putea sta de vorbă. Venise şi mama lui, rugându-se de gospodar să-i fie milă de zilele sale tinere, că o iubeşte şi că dacă Lina se duce după venetic, el face una mare. Socrul nu se lăsa. Vorbise cu cârciumarul, nu putea să-şi ia cuvântul înapoi. Când se culca, o auzea pe fată cum se chinuia în perne oftând. Dragostea e lucrul naibii, se gândea, dar de înduplecat, nu s-a înduplecat. A fost mai greu până la logodnă, că pe urmă inima fetei s-a mai muiat. O furaseră pregătirile nunţii, sărbătoarea din casă, încercatul rochiilor, număratul lucrurilor de zestre. Toată frica ei se risipea pe neştiute şi, când au întins masa, vrând-nevrând şi-a pus balţul şi-a mers la biserică.
Stere sosise la casa dogarului în haine noi. Până atunci îl zorise Aglaia să termine mai repede cu bărbieritul, dar chip de scapă de ţiganii care-i cântau cu arcuşul în timp ce frizerul îl potrivea din brici, să fie frumos! Le-a dat balaoacheşilor bacşiş, aceştia s-au suit pe capra trăsurii şi au pornit grămadă spre casa miresei.
Lina nu terminase cu spălatul şi dichisitul. În jur, numai fete, prietene de-ale ei, unele cârne, trecute, izbindu-se una de alta şi neştiind ce să-i aducă mai degrabă la îndemână: cununiţa de ceară albă, cu bobi cât cireaşă, sau beteala lungă şi foşnitoare. După ce mireasa s-a spălat pe chip şi pe mâini, a trecut fiecare şi şi-a udat faţa cu apă călduţă.
Când s-o încalţe, şi-au scris numele cu creionul pe talpa pantofilor albi şi moi, rugând-o pe Lina să nu uite ca la intrarea în biserică să-şi tîrască piciorul de prag.
De afară se auzeau lăutarii, toată curtea se umpluse de oameni, maică-sa o chema să-şi întâmpine ginerele, şi fata nu mai avu timp să se privească în oglindă. Cârciumarul i se păruse urât şi bătrân. Avea o faţă negricioasă, şi gâtul îi înţepenise în strânsoarea gulerului cămăşii. Stere îşi potrivea părul lins pe frunte şi şuşuia cu Aglaia:
- Mă ţine!
- Nu-i nimic. Îndreaptă-ţi haina, vezi că râde lumea de noi, spunea bătrâna în şoaptă.
S-adunaseră vecinii meşterului, muieri cu copii după ele târâş, gospodari curioşi şi golani din cartier, glumind cu nişte cârlane de fete.
Nuntaşii au plecat în trăsuri împodobite cu panglici albe, încreţite, petrecuţi de cântecele lăutarilor. În faţă şedeau mireasa cu naşul şi cu soacra, după ei veneau Roşioară, nevasta brutarului şi ginerele, apoi ceilalţi mai în urmă. Caii gătiţi tropăiau veseli. Biserica era tocmai în Griviţa. Au străbătut mahalalele vecine, ocolind străzile neumblate, şi când s-au dat jos, pe treptele de piatră, şi-au potrivit hainele şi-au intrat.
Lina, în rochia albă, lungă, cu dantele la poale şi mâneci strânse, abia călca, sfioasă, nevăzând pe nimeni, lângă Stere, îi urmau naşii: brutarul cu nevasta, ţinând câte o luminare albă de spermanţet, ca o bâtă gătită cu flori de liliac. La urmă, socrii, meşterul, în pantofi de lac, fudul, purtându-şi femeia de mână şi, ca din partea mirelui, gunoierul cu a lui. Grigore călca strâmb în bocanci şi se uita alături. Aglaia, cu ce avea mai bun pe ea, îl îmboldea să se poarte bine, că erau atâţia oameni de faţă.
Mirii s-au apropiat de altar, privind pereţii afumaţi ai pronaosului. Simţiră mirosul înecăcios de luminări şi auziră pe preot cădelniţând. Aşteptară câteva clipe. Lumea se înghesuia să-i vadă. Veniseră şi gunoierii de la groapă. Lina se strânsese mai lângă naşă. Simţea răcoarea de sub bolţile vechi de piatră. Ar fi vrut să plângă, dar nu se mai putea. Îl căută cu privirile pe Nicolae în mulţimea de capete. Nu-l văzu. Totul împrejur era o lumină aurie de soare care curgea prin geamurile turlelor, amestecată cu flăcările mici şi vesele ale luminărilor. Rochia scumpă şi groasă, bogată mirosea frumos a mosc. Nevasta brutarului o mângâie cu mîna ei caldă şi o clipă crezu că totul îi place şi nu-i mai păru rău de nimic. Se gândise de atâtea ori, ca orice fată, la clipa aceasta când va fi mireasă şi parcă nu-i venea să creadă că se află în biserică, lângă bărbatul pe care trebuia să-l iubească de aici înainte.
Preotul se apropie şi le puse antimisul în faţă. Era îmbrăcat în odăjdii brodate, cu prapure desenate în cruci de \mt şi chipul Născătoarei, cu fiul în braţe. Avea o privire blândă şi glasul cald şi adânc. Citea din Evanghelii, desfăcea foile cu degetul cel mic, închidea pe rând cărţile cu îmbrăcăminte grea de aramă şi copci de argint, spunea rugăciunile pe dinafară, aştepta răspunsurile dascălilor ascunşi în umbra stranelor şi arunca lanţul cădelniţei spre mulţime. Fierul suna limpede ca nişte clopote mici, totul era numai un fum parfumat. O voce de bărbat cânta alături, se auzea tuşea seacă a lui Grigore, şi ginerele văzu verigile şi cununiile în faţă, pe o pernă de catifea roşie. Se închinară bătând semnul rar, cuprinşi de evlavie.
Pe urmă simţiră amândoi, şi femeia şi mirele ei, cercurile de fier pe frunţile încinse. Schimbară inelele de aur şi răspunseră pe rând, fără să se gândească mult, că voiesc să fie unul al altuia, soţ şi soţie. Naşul râdea pe sub mustăţile mari, galbene de tutun.
Sfinţia-sa le-a ţinut şi o predică, cum să facă şi să se înţeleagă, despre datoriile femeii de a da ascultare bărbatului şi la bine şi la rău, şi câte altele o mulţime, că era citit şi cu drag de meserie.
La sfârşit, au jucat Isaiia dănţuieşte, părintele în cap, blagoslovind, după el mireasa, cu ochii în pământ, ginerele, spăsit şi pătruns, brutarul ferind luminările, naşa, socrii mândri, Aglaia şi Grigore lăcrimând.
Au ieşit apoi la trăsuri, înghesuiţi de curioşi. Răsuflară. Afară ardea soarele şi boarea primăverii le răcori obrajii. Stere se apropie de Lina.
- Ţi-e frică? o întrebă.
- Da.
- Las', c-o să fie bine!

Se despărţiră. Părinţii, cu Grigore şi nevastă-sa plecară spre casa dogarului, că acolo era petrecerea. Nunii porniră la fotograf. Birjarul chiui o dată la animalele ascultătoare şi apucară spre gară. Caii săltau în galop, mişcându-şi cu mândrie spinările pieptănate şi împodobite cu stele de alamă şi flori de hârtie. Muscalul în livrea de catifea albastră le atingea rar spatele puternice, roşcate şi lucioase de sudoare. Ei răspundeau săltând într-o parte şi-n alta cozile tăiate scurt, aruncând copitele înainte, zvâcnind în acelaşi timp, mândru şi cu forţă, din piepturile pline şi musculoase.
Lumea ieşită la plimbare până la gară se uita curioasă. Naşul saluta în dreapta şi-n stingă cu pălăria. Om cunoscut! Din când în când, îşi potrivea mustăţile ca o coadă de rândunică peste buzele late şi pline. Trăgea în piept aerul proaspăt şi o ciupea de obraji pe mireasă, făcându-i curaj. Naşa îşi ţinea pălăria neagră, cu calotă, să nu i-o sufle vântul. Stere ofta şi îşi freca nerăbdător bărbia, privind pe furiş chipul femeii. Lina nu spuse nimic până la fotograf.
Atelierul era aproape. Străbătură piaţa pavată a poştei şi se opriră în faţa unei clădiri cu două caturi, cenuşie, cu ferestre multe şi late. Coborâră. În faţa galantarului se opriră. În geamuri, văzură foto­grafiile. Pe bucăţi mici de carton subţire erau chipuri necunoscute: negustori graşi, în haine croite bine, neveste cu pălării înalte, copii pe blăni de urs, goi şi dolofani, ofiţeri cu şepci şi decoraţii, ţărani în cămăşi lungi, cu chimire, precupeţi mândri, ceferişti şi tramvaişti.
Caii băteau nerăbdători din copite pe pietre. Intrară. Întâi naşul, care cunoştea pe neamţ, naşa, ajutând-o pe Lina să urce scările, şi ginerele. Fotograful îi pofti pe scaune. Era străin, se vedea bine, abia înţelegeau ce spune, că vorbea repede şi peltic. Se învârtea în jurul brutarului, scoţând teancuri de poze, unele peste altele, să i le arate ca probă.
- Sepia, trei sferturi, negru, bust, în picioare, cu plopi, fără plopi, decor, fără decor...
Se uitară şi mireasa, şi naşa, şi Stere. Frumoase toate, în două culori, mai roşcate şi cenuşii. Naşul nu se mai tocmi la preţ şi-l întrebă pe cârciumar:
- Cum vrei, finule? Cu sau fără plopi?
- Cum o fi! Numai să semene.
Neamţul îi pândea pe sub ochelarii lui legaţi cu şnur negru. Întreba mereu:
- Sepia sau negru? Spate cu decor sau clasa întâia cu flori şi castel?
Tot brutarul răspunsese:
- Scump. Clasa întâia! O dată se însoară omul!
Fotograful dispăru apoi după o perdea, să-şi pregătească sculele. Lina se mai însufleţi. Îşi drese părul sub coroana de lămâiţă şi întinse pliurile rochiei. Birjarul aduse luminările de la trăsură şi le rezemă de un perete.
Neamţul îi chemă, aşezându-i în faţa unei lăzi galbene, care avea un tub terminat cu o sticlă lucioasă. Îi potrivi cu mina lui, vorbind repede: la mijloc, Stere cu mireasa, ţinându-se de mână, iar în părţi naşa şi naşul, lângă făclii. Le spuse să nu mişte şi alergă la aparat, vârând capul într-un burduf de pânză, apoi îl scoase, le strigă să se strângă mai mult unul într-altul, aprinse un bec deasupra şi aduse un buchet de flori ceruite, aşezându-le în braţele miresei.
- Acum! zise după aceea.
Căută cu mîna un şiret. Nuntaşii se uitară la gâtul cutiei. Rămaseră aşa, o clipă, încremeniţi. Auziră un ţăcănit şi fotograful le mulţumi. Pozele trebuiau să fie gata după opt zile. Brutarul a plătit şi s-au suit iar în trăsură.

Se însera. Din pomii înverziţi se împrăştia mirosul crud al frun­zelor tinere. Caii tropăiau pe caldarâm. Birjarul strigă mulţimii care se înghesuia în drum să facă loc. Erau o grămadă pestriţă: femei în rochii de stambă, roşii, albastre, verzi; soldaţi cu moletiere kaki, negustori în haine de stofă ca ambra, cu pălării tari şi bastoane, olteni chiuind şi jucând în jurul unor fete sănătoase, îmbrăcate pe jumătate ca la ţară, râzând cu toţi dinţii şi veselindu-se că era ziua lor de sărbătoare.
Lina le simţi privirile curioase şi se lipi de umărul puternic al lui Stere. Birja o cotise spre mahalaua ceferiştilor. Vecinii toţi, în păr, la poartă. Se auzeau lăutarii cântând marşul de bun venit. Aglaia chiuia în curte:
- Zi, mă! Zi! Aşa! Aşa!
Caii se opriră. Mulţimea se îngloti spre trăsură, să-i vadă.
Când să coboare, mireasa îl zări pe Nicolae al ei. Se ascundea după nişte muieri. Avea privirea tristă şi pe obraji i se săpase o linie aspră, care-l făcea mai bătrân. I se păru mai frumos şi, o clipă, ii veni să plângă.
Din spate, naşul îi apucă braţul şi o purtă peste pragul curţii, aducând-o în faţa lăutarilor. Se încinse jocul. Duduia curtea. Dogarul îşi chemase rudele de la Obor, o liotă de oameni cu copii şi cumnaţi, veniţi cu nevestele, firi iabraşe, se vedea bine, toţi meşteri, duşi pe la ospeţe, gătiţi, încălţaţi în cizme, cu feţele pline şi roşii, să le tai cu firul de aţă: finul Tache, un munte de om, cam zbanghiu la privire, cu a lui, o muiere puţină, roşcovană, ce bea binişor, la umăr cu bărbatul; cuscrul Vasile, rotar, voinic şi ăsta, văduv cu doi copii, de faţă; nenea Ghiţă Bîlcu, albit şi posomorit, care usca în duşmănie cănile, cu mare pricepere şi fără osteneală, şi el cu soaţa, fina Smaranda, tăcută, cu ochii în toate părţile, şi Cristea, rudă veche de-a soacrei, om în putere, aprig la vorbă, înverşunat la pahare.
Jucau tot pe vine, cu sticlele-n mâini. Se ciuceau, lovindu-şi carâmbii, strigau către naşi şi trăgeau duşcă după duşcă, să-şi facă curaj înainte de masă.
Femeile gospodăreau cu soacra la aşternutul tacâmurilor. Aduseseră lămpi pe care le spânzuraseră prin pomi şi legaseră câteva meşe puse cap la cap, acoperindu-le cu pânză. Scaune erau berechet. Stere cărase un butoi de vin, şi naşul se îngrijise să-i spună de unde să târguiască nişte ţuică de-i plăcea lui, la damigene.
Se întuneca, şi mesenii începură să se aşeze. Lăutarii se traseră mai într-o parte. Mireasa se aşeză în capătul mesei, cu naşul, socrii mari cu ginerele. Iar se întristase şi ofta din când în când. Avea ochii posomoriţi şi arunca privirile peste uluci, unde-l bănuia pe Nicolae. Curtea meşterului mirosea a flori de vişin şi vântul răsucea feţele de masă şi se pierdea peste străzile mahalalei. De afară, din stradă, se auzeau murmurele femeilor curioase, care priveau prin gard.
Începu ospăţul. Grigore şi cu Aglaia turnau în cănile lustruite. Oaspeţii nu se încurcau. Ciuguleau măslinele puse dinainte, ceapa tăiată felii, înotând în oţet, muşcau din pâinea coaptă bine şi înfulecau brânza albă şi grasă. Mâncare era, slavă Domnului!
Rudele dogarului se ridicau, cinsteau în sănătatea naşului, a miresei, a ginerelui şi a socrilor. Znovoşi ăştia, ştiau zicale de nuntă! Se ridică nea Ghiţă Bîlcu şi strigă cu o voce care se auzea până la Tarapana:
Ginerică, ginerică,
Dac-o fi la o adică,
Ia mireasa, pune-o jos
Şi sărut-o cu folos.
Nuntaşii bătură din palme, înveseliţi, până luă vorba finul Tache, ce avea şi el o gură de aur, dulce şi parşivă:
Fă aşa cum este bine,
C-a mai fost unul ca tine:
Când a fost la o adică,
Ea-i cerea, şi el... nimica!
Râsul gros al mesenilor acoperi stihurile celelalte. Lina, să intre în pământ de ruşine. Privea numai în farfurie.
Aduseră vinul. Rudele socrului tot nu terminaseră. Când şezu finul Tache, se ridică cuscrul Vasile, ca din partea miresei:
Poate să ştie fiecare:
Vreau să dorm pe-un pat mai tare…
Grigore se răsti la lăutari. Femeile cărau fripturile şi sosurile în farfurii lungi. Se ridicase şi soacra să dea o mână de ajutor. Stere asculta tăcut. Aburii băuturii începeau să-l cuprindă. Auzea viorile şi armonica, şi o veselie neobişnuită îl făcea să se apropie de mireasă, să fie mai îndrăzneţ. Ciocni de câteva ori la rând cu Roşioară şi cu naşa. Farfuriile pline cu hartane rumene erau golite la repezeală. Gunoierul sorbi pe furiş câteva ulcele de vin, să se răcorească. Aglaia, cu ochii pe el, îi striga să aibă grijă de meseni. Se spetise cărând şi bău şi ea câteva rachiuri în bucătărie cu nevasta meşterului.
Din casa gospodarului ieşi în goană fina Smaranda, jucând cu o tavă lată de alpaca pe care zăcea un purcel rumenit, îmbălsămat în mirodenii şi foi late de salată verde, cu un pai galben, uscat între dinţii rânjiţi. Lăutarii o înconjurară repede, cântând ceva săltăreţ. Muierea se învârtea sprinten în jurul mesei, rotea friptura proaspătă şi frumos mirositoare pe sub nările rudelor lacome, ridica povara împodobită şi striga:
- Care dai banii pe el? Are ouă!
Alde Tache, ştiind jocul, scoase un pumn de bani şi vru să-l arunce pe tavă.
- Nu! se răsuci femeia.
Vioriştii bătură cu arcuşurile în cutiile de lemn ale instrumentelor.
- Cine dă mai mult? zise Ghiţă Bîlcu, fluturând o hârtie de o sută.
Smaranda ocolise masa o dată. Porcul rânjea încă între doi gogoşari roşii şi frunzele salatei. Mesenii se rugau, zăngăneau banii. Jocul ţinu şi a doua oară. Privirile erau pe naş. Brutarul se scotoci, puse un pumn de băncuţe pe masă şi două sute albastre. Muierea spre el bătea cu căpăţâna. Pe frunte i se ivise sudoarea. Chicotea:
- Hai, că-l dau! Cine pune mai mult?
Nu puse nimeni mai mult. Naşul apucă un cuţit şi o furculiţă. Lui îi era dat să guste primul din pulpa friptă ce mirosea bine. Tava îi fu aşezată în faţă. Fina Smaranda luă lacomă banii şi-i flutură deasupra mesei:
- Două sute de lei pentru zestrea miresei! strigă în timp ce brutarul despica sârguincios carnea rumenă. Naşul îşi făcu porţie, apoi trecu nevestei restul, mulţumit de gustul purcelului.
Petrecerea abia începea. Ghiţă Bîlcu strigă la ţigani:
- Ia ziceţi, mă, Periniţa, să pupăm şi noi mireasa! Ce spui, ginerică?
Stere, ce să spună? Râdea cu socrul:
- Pupaţi-o, că acum o iau cu mine.
Baragladinele se făcură mai aproape de masă. Se încinse jocul. În frunte, sălta naşul pocnind din degete, după el, socrul şi ceilalţi, vecinii şi rudele lui. Se cutremura mahalaua de strigăte. La poartă, afară, cei nepoftiţi îşi dădeau coate. Pe Lina au luat-o pe sus, cântând:
Cine joacă Periniţa, Bădiţă, bădiţă, Să-ţi sărute guriţa, Bădiţă, bădiţă...
Era ca într-un vârtej. O ameţeală dulce ii îngreuna privirile. Vedea curtea plină de pomi, nuntaşii aproape beţi jucând sălbatic în jurul ei, pe ginere roşu şi încălzit de vin, pe taică-su cu cravata lui lată de sărbătoare care atârna peste pântecele încins cu o curea, totul un cerc alb, mişcător. Aproape fără să ştie, trecea din braţe în braţe, sim­ţea obrazurile aspre, aplecate peste faţa ei, mustăţile meşterilor gâdilând-o.
Brutarul făcea ocolul nevestelor cu o pernă în mână, jucând după măsurile cântecului şi, în cele din urmă, îngenunche în faţa miresei. Fata se aplecă şi-i întinse obrazul.
- Nu, se scutură naşul, dă-mi gura!
Împrejur răsunau râsetele mesenilor. Ea strânse dinţii, şi el o muşcă de buze, cu poftă. Mirosea a mâncare şi a rachiu. Lina luă perna de jos şi, uluită, căută cu ochii un loc pe unde să scape din hora sălbatică. Aglaia îi făcu semn cu mîna să îngenunche în faţa lui Stere. Mirele, cu privirile pe ea, abia mişca picioarele. Se apropie şi i se aplecă în faţă. Când bărbatul o luă de subţiori, îşi lăsă capul pe umerii lui. Cârciumarul mormăi ceva şi o strânse în braţe.
Lăutarii o întoarseră. Se auzeau cocoşii. Socrul chemă ţiganii mai aproape.
- Ia cântaţi-mi, mă, şi mie ceva de inimă albastră... Armonistul umflă burduful şi ascultă o clipă tactul ţambalului.
Unul dintre viorişti, rosti, întâi pe şoptite, apoi mai tare:
Mândro, subţirea în trup,
Ce frumoasă te-ai făcut,
Cu ochi negri de ochit,
Cu gura de ceruit
Şi sprâncene de-amăgit...
Atât i-a trebuit dogarului. Era canonit rău de băutură. S-a tras şi brutarul lângă el şi le-a cerut să-i cânte Colo-n vii la Drâgăşani.
Guristul ştia oful naşului. Cu el petrecuse la toate nunţile. A luat-o uşor, cu vocea caldă:
Colo-n vii la Drăgăşani,
Peste deal, la Merişani,
Are neică, n-are bani,
Bea şi mi se veseleşte,
Că puicuţa îl iubeşte,
Trece-un drum şi trece-o vale.
De e vin şi nu-s parale,
Lasă repede zălog
Calul său cel pintenog,
Şi la mândra în pridvor
Mi se-opreşte-ncetişor...
Socrul oftă alături, amintindu-şi de tinereţe. Se uită peste pahare la nevasta bătrână şi-i veni un dor de beţie. Lăutarii cântau ce cântau şi întorceau ochii după fripturi. Li se uscase cerul gurii, că brutarul nu-i slăbea de loc:
- Ia zi-l şi p-ăla, Foaie verde trei smicele.
N-aveau ce face. Nu puteau să-l supere tocmai la masa unde cununa. Cânta armonistul, cânta ţambalagiul, guristul după ei:
Foaie verde trei smicele,
Pe deasupra casei mele
Trece-un stol de rândunele.
Şi nu-i stol de rândunele,
Alea-s dragostile mele,
Care m-am iubit cu ele, .
Din tinereţele mele...
Când terminară, Aglaia le dădu câte un scaun, abia scoţându-i din mâinile naşului. Ţiganii se mai însufleţiră. Mestecară pulpanele de gâscă şi băură bine. Rudele dogarului strigau la ei:
- Balegă de oameni sunteţi, nu zdrîngari! Cântaţi, ori vă bat cu prăjina!
Noroc cu muierea şi cu brutarul, care se apucă să vorbească. Se ridică de la locul lui, cu şervetul petrecut după gât, îşi trecu degetele prin mustăţi, îi privi pe fiecare în parte şi le aduse din cuvinte, cum ştia el, că mai vorbise la „Vox”, la o întrunire.
- Onorată masă! spuse.
Rudele încremeniră cu furculiţele în mâini. Chiar neamurile socrului se potoliră din mestecat. Naşul zâmbi:
- ...aceşti tineri, şi, când spun aşa, mă gândesc, care vrea să zică, şi la noi, care am fost la fel, se unesc azi cu o verigă, ce-i va ţine strânşi şi iubitori tot restul de viaţă al lor...
Stere se apropia de mireasă, îi cuprinse umerii cu braţul şi ascultă mulţumit. Aglaiei îi jucau ochii în lacrimi. Şopti lui Grigore, pe care-l uitase Dumnezeu cu o sticlă în mână:
- Le-a ajutat Maica Domnului...
Lăutarii struniră coardele şi făcură repede pe arcuş: Mulţi ani trăiască.
- ...dragostea, fiii mei, se adresă brutarul mirilor, este într-un cuvânt un aluat de unde iese pâini mai multe, adică cei de-o să-i faceţi, copiii voştri, pe care o să-i creşteţi şi o să-i vedeţi ca pe voi, adică la această sfântă taină, cum zicea părintele la biserică, unde vi s-amestecă sângele...
Nuntaşii bătură din palme, ridicând paharele. Dogarul spuse naşei:
- Dar bine le mai potriveşte!
- Aşa e el! gâfâi ea, roşie de plăcere.
Vorbitorul apucă un pahar, gustă pe îndelete, mulţumi pentru aplauze şi reîncepu:
- Onorată masă! Eu una ştiu: fiica aceasta, aici de faţă - şi-o arătă pe Lina, care izbucni pe neaşteptate în plâns de ruşine - e născută din părinţi onorabili! Cine nu-l cunoaşte pe nea Marin Roşioară? Să îndrăznească cineva să spună o vorbă urâtă despre el! Este?
- Este! strigară ceilalţi în cor.
Socrul plecă fericit capul lui alb.
- ...nea Marin e mândria cartierului nostru! Noi ştim cât a muncit şi ce-a făcut, o luă naşul iar cu vorba, pentru ca să stea aici, cu noi, lângă fata lui, care azi o să-l lase şi o să se ducă la casa ei, Dumnezeu să-i ajute!
Soacra lacrimă pe umărul Aglaiei:
- Se duce fata mea, mi-o ia străinul!
- Lasă şi dumneata, îi şopti muierea, vezi că se uită lumea!
Naşul mai spuse:
- Căci, cetăţeni! Cine este această fată? Floarea lui nea Marin! Şi cine este ginerele, cel care de faţă cu dumneavoastră petrece? Cine sunt într-un cuvânt aceşti tineri ce s-au văzut în această casă, s-au plăcut şi s-au iubit?
Mireasa hohoti, nemaiputând să se ascundă.
-... tot eu am să vă răspund...
Şi se aruncă încălzit, cu palmele pe masă, îi privi pe rând pe meseni, drept în luminile ochilor, zvârlind vorbă după vorbă, din ce în ce mai repede, încântat tot mai mult de sine.
Când termină cu Lina, reteză cu degetele strânse, subţiindu-şi o clipă gura:
- Pe fată o cunoaşteţi, dar ginerele?
Mai sorbi repede din paharul cu vin şi, mirându-se parcă el însuşi, aruncă aceste vorbe:
- Cine este el? El este un om de rând, un fieştecare, sau alegerea vecinului şi iubitului nostru prieten este cea mai nimerită?
Se opri cu ochii pe Ghiţă Bîlcu, care mesteca pe furiş o pulpă de gâscă. Acesta încremeni cu dumicatul în gât.
- ...Aşa e că nu ştiţi? Păi de unde să ştiţi? se bucură naşul, şi, pe ocolite, cu vorbe alese, le spuse, lăudându-l pe mire că e negustor şi că ginerele cel mai nimerit pentru fata meşterului nu putea fi decât el, Stere.
Pe urmă o luă cu snoave, le mai încornora, le suci, nuntaşii mai apucau friptanele şi paharele, râdeau de vorbele lui şi-şi spuneau:
- Ăsta e om al dracului, n-auzi cum le potriveşte de bine?
Vorbi după aceea şi socrul, pomenind de zestrea dată fiicei, de felul cum o crescuse, în frica lui Dumnezeu, gospodină şi harnică.
Aglaia îl trase pe Stere deoparte. Venise timpul să pregătească patul miresei.
- Gata, ginerică?
- Da.
- Acum să te văd! şi făcu din ochi. Se ameţise puţin şi vorbea împleticit.
Cârciumarul ascultă chiuiturile mesenilor, încurcat şi obosit de vin. Femeia gunoierului îl învăţă cum să se poarte, cum s-o dezmierde, că era tânără şi nu trebuia s-o sperie.
- O iei binişor, pe departe. Îi mai ajuţi, o mai pupi, ea o să plângă, nu-i nimic, spune-i că de-acu a ta-i şi n-are ce să facă...
Şi râse iar cu înţeles.
- Oi şti eu! tăie bărbatul.
Cumnatele dogarului chicoteau în casă, aşezând cearşafurile. Erau vreo trei sichimele de muieri, scundace, pricepute la de-alde-astea, trânteau pernele şi spuneau măscări.
În curte, lăutarii începuseră să cânte fără perdea:
Şi când mai venii o dată,
Găsii uşa descuiată,
Maică, mamă, ce mai fată!
Căci de la buric în jos,
S-a văzut Tîrgu-Frumos!
Şi-n mijlocul târgului,
Limba cocostârcului...
Naşul o luase pe Lina de mijloc şi-i şoptea glume deocheate. Roşioară bea, râzând de încurcătura ei. Cu o zi înainte, se gândea fata, ar fi umplut-o de sânge dacă ar fi auzit-o drăcuind şi acum îl lăsa pe străinul acela ameţit de vin să-i povestească lucruri cu două înţelesuri.
Se făcea că nu-l aude. Vinul o ameţise şi îi plăcea să asculte clămpănitul ţambalului, răsunetul lui trist şi adânc. Şi ar fi vrut să-l vadă pe Nicolae al ei, sărind gardurile cu o bâtă, să răstoarne mesele şi s-o fure de lângă ginere. Dar nu se întâmplă nimic. Vecinii se împrăştiaseră. Alături, vioriştii moţăiau. Rudele socrului strigau armonistului:
- Ziceţi, mă, cu suflet, că vă spargem diblele-n cap!
Ghiţă Bîlcu, aprins la fată, asudat tot, numai în cămaşă, juca sârbeşte pe pavajul curţii, înconjurâdu-şi femeia, care pocnea din degete:
- Şi-aşa! Şi-aşa!
Cuscrul Vasile o răsucea pe soacră ca un titirez, lovea din călcâie şi striga răguşit:
- Hă-tu! Hă-tu!

Stere cântărea paharele în palmă, se mai uita la Lina şi nu-i venea s-o cheme. Parcă nu era acolo. Dacă nu l-ar fi zărit pe Grigore, care ajuta la aducerea farfuriilor, vesel şi aproape beat, s-ar fi simţit străin între oamenii aceia. De-abia aştepta să-şi ia nevasta şi banii şi să plece la cârciuma lui. Mai bău câteva pahare, să-şi facă curaj. Şi, puţin câte puţin, mândria îl cuprinse. Unde erau surorile lui, să-l vadă cum ajunsese, cu cine petrecea şi ce fel de fată luase? Viaţa i se schimba şi începea să simtă acest lucru.
Cumetrele spuseră tare că patul de nuntă e gata.
Sub ochii mesenilor, galbenă de spaimă, Lina se ridică, urmată de bărbat. Străbătură curtea pietruită printre lăutarii care o duseră acum pe Marşul miresei şi, în prag, fata se opri. Văzu feţele luminate de lămpi, înveselite de chef, resturile de mâncare în farfuriile murdare, lăutarii osteniţi, cântând din obişnuinţă şi simţi aerul rece al nopţii înfrigurând-o.
Stere îi întinse mîna peste prag şi o aşteptă. Avea palmele calde şi râdea stingherit. Soacra se strecură afară, plângând.
Bărbatul încuie uşa în urma ei, ca şi când ar fi fost de-al casei. Lina privi odaia. In mijloc, femeile aşternuseră masa lor rotundă cu un singur picior. Patul alb, lat şi înalt aştepta desfăcut. Lumina lămpii, cu abajur de porţelan albastru, avea o strălucire rece. Şifonierul şi dulapurile negre, care acopereau pereţii văruiţi, i se părură străine.
De afară se auzeau cântecele mesenilor. Se priviră în ochi pentru prima oară. Acum Stere nu i se păru atât de bătrân.
- Ţi-i frică? o întrebă el, şi-i luă mîna.
Ea nu-i răspunse. Aşteptă. Cârciumarul vorbea, îl simţi cum se apropie. Avea răsuflarea fierbinte şi ochii lui păreau prietenoşi. Îi fu frică şi în tot trupul i se urcă o amorţeală. Ar fi vrut să plângă, dar lacrimile nu mai veneau.

În curte, brutarul juca ţinând luminările de cununie în mâini. Flăcările lor tremurau, se stingeau aproape, clipind, apoi iar se însufleţeau.
- Aşa, naşule! striga Aglaia. Zi! Zi!
Acesta sărea tot pe ciucite, îşi apleca burta, lanţul lat de la brâu sălta şi el, mustăţile i se ascuţiseră, înfiorate. Dogarul îi ţinea hangul, apoi rudele de la Obor, când pe vine, când cu palmele de pământ, chiuind de se stingeau lămpile. Intrară şi muierile în rând. Se încurcau în rochii, dar tot aprige. Năduşiseră şi nu se lăsau.
- Zi! Zi! făcea nevasta gunoierului, ca apucată de streche.
Ţiganii, să fărâme sculele, nu alta. Unde-mi sucea armonistul burduful, îl aducea după şold, a apleca, îl desfăcea, făcându-l când lung, când grămadă, iar vioristul cu arcuşul se unduia peste vioară, ca şarpele, o lua lângă ureche,o ridica ascultând-o, şi ţambalagiul abia se ţinea după ei.
Când terminară jocul, Stere ieşi râzând din odăi. Cam aprins la faţă, dar bucuros. Îl cercetară despre mireasă. El ceru un pahar şi cume­trele strigară în cor să se joace cearşaful.
Aglaia intră în casă şi o găsi pe Lina tremurând în pat. Mamă-sa o mângâia pe cap. O ajutară să se îmbrace, întrebând-o cu vorbe mieroase cum a fost.
Ea nu răspunse. Capul i se limpezise şi nu simţea decât o durere ascuţită între coapse. Îi era ruşine şi glasul peţitoarei o supăra. Ar fi vrut să rămână singură cu maică-sa, să plângă în voie. De afară o chemau vocile rudelor înfierbântate de vin.
A gunoierului ieşi cu aşternutul mototolit. Mesenii o primiră cu strigăte de bucurie sălbatică. Vioristul luă bucata de pânză în arcuş şi o juca deasupra capului. Femeile ţipau întărâtate de vederea sângelui care rămăsese în mijlocul cârpei ca un bujor.
- Zi! Zi! se aruncă Aglaia spre lăutari.
Cobzarii apucară instrumentele din nou.

Spre ziuă, fina Smaranda aduse o găină vie, legată de un brad mic, ce se zbătea speriată, atârnând de picioarele legate. Cristea se repezi spre femeie cu un cinzec de rachiu în mână şi dezlegă pasărea căreia îi turnă băutura pe gât. O ţinu câteva clipe lângă el şi, când îi dădu drumul, făcu semn lăutarilor să-i cânte. Găina, beată, se clătina într-o parte şi-n alta, ca şi când ar fi jucat. Mesenii se tăvăleau de râs. Ghiţă Bîlcu bătea din palme, aşezat pe vine în faţa ei.
- Mai repede! porunci ţiganilor.
Pasărea se mai zvârcoli de câteva ori, făcu o săritură în aer şi căzu lată în ţărână. Penele îi erau mânjite la coadă cu un sânge vesel. Fina Smaranda o culese şi o duse la-tăiat.
Apoi se strigară darurile. Grigore aşeză o masă într-o parte, iar Aglaia începu ocolul de la naş. Brutarul adusese o albie căptuşită cu tablă, o sobă de bucătărie şi mai scosese şi cinci site de lei, pe care le aşternuse în palma acesteia. Muierea le frecă de bărbie, a saftea. Hârtiile foşniră plăcut la urechea mirelui.
- Masă bogată! strigă cocoşată din răsputeri. Ai mâncat, ai băut, eu banii ţi-i iau! De la naşul, să-l ţină Dumnezeu, că face pâine bună, o albie, o sobă de gătit şi cinci sute de lei.
- Să ne trăiască! strigară rudele în cor.
Meşterii bătură din palme. Gunoierul trase darurile aproape, sub lumina lămpilor, să le vadă toată lumea şi să se îndemne.
- Masă pricopsită, făcu Aglaia, din partea finului Tache, aici de faţă, patru prosoape lucrate de mîna nevestei şi două sute de lei!
Ruda se sculă în picioare şi mulţumi pentru aplauze.
Muierea ajunse la cuscrul Vasile, îl ciupi de ureche, a întrebă pe şoptite ce dă şi strigă apoi:
- Alde Vasile dă o lampă şi o sută de lei! Ar fi dat mai mult, dar îi pleacă băiatul la armată!
- Să ne trăiască! spuse socrul.
Lăutarii ciupiră coardele.
- Masă bogată! trecu femeia la altul. Nenea Ghiţă Bîlcu dă un ceas deşteptător care cântă Valsul dimineţii şi o sută de lei, că-i meseriaş...
- Şi are de unde! adăugă o rudă.
- Fina Smaranda, că-i văduvă, o sută de lei şi o faţă de masă, nea Cristea, negustor ce se află, dă o sută de lei şi un serviciu de porţolan!
Grigore sună ceştile cu unghia, ascultă clinchetul lor cristalin, mulţumit. Le aşeză apoi pe masă, una lângă alta, cu grijă. A lui striga mai departe:
- De la conu Ionel, prietenul socrului, cincizeci de lei! N-a mâncat, n-a băut, bani a trimes! Să ne trăiască!
- Mulţi ani trăiască! strigau mesenii.
- Nenea Cristache Cuţu, de la Tramvaie, cincizeci de lei şi o oală de noapte smălţuită!
Muierea sună piesele de metal din ea şi o dădu lui Grigore.
- ...De la Stanică Cepeleag, şaptezeci de lei, o cămaşă de noapte şi şase tacâmuri. Ar fi dat mai mult, dar a plătit trenul de la Roşiori!
La urmă, socrul aduse şi banii. Intrară în casă şi statură pe pat. Unul la un capăt, altul la celălalt. Dogarul se răsti la femeia lui:
- Tu du-te afară, acum e treabă de bărbaţi!

Muierea ieşi. Lucrurile de zestre ramaseră între ei. Câteva căzură pe preşuri, la picioare. Bătrânul numără rar, cu luare aminte. Damful băuturii se risipise. Stere privea grămada de bani. De afară se auziră cocoşii. Nuntaşii începură să plece. Caii trăsurilor venite să-i ia tropăiau la poartă. Nevestele îşi cărau bărbaţii până la scara droştilor. Meşterii erau ţepeni de băutură. Horăiau de-a-n picioarele, doborâţi şi galbeni. Cum cădeau pe pernele de catifea, aşa înlemneau, cu mâinile adunate pe piept, osteniţi. Femeile strigau la birjari şi trăsurile porneau în goană spre Griviţa.
Soarele sclipi în geamurile aburite. Florile vişinilor se împurpurau. Socrul ieşi în prag şi îşi chemă nevasta:
- Adu o sticlă de rachiu, muiere, să ciocnesc cu băiatul! Cheam-o şi pe Lina, să-şi strângă ce mai are pe aici, că pleacă de la casa mea!
Soacra le aduse ţuica, o puse pe masă şi ieşi bocind.
Mireasa şedea lângă naş, privind peste ulucile umezite. Brutarul, beat, cânta cu glas stins la urechea vioristului, care-l ţinea din arcuş:
Mario, la nunta ta...
Ofta rar şi striga lui Ghiţă Bîlcu, care se prăbuşise cu capul pe masă:
- Cumetre, am iubit şi eu la viaţa mea una, of! şi-i venea să plângă.
Apucă un pahar şi-l muşcă în margine cu dinţii lui puternici. Sticla se sparse şi-i însângeră buza. Naşa sări cu gura pe el:
- Te-ai îmbătat, Ghiţişor!
Masa se mai rărise. Zestrea mirilor creştea. Aglaia tot mai striga pe rând numele unora. Se mai oprea la câte unul:
- Masă bogată! Nae Dragavei, aici de faţă, picior de nun, o sută de lei şi un servici de tort!
Iar îşi arunca ochii împrejur. .
- Ce mai daţi? adăuga către cei zgârciţi.
- Sănătate, că-i mai bună ca toate! răspundeau unii.

Spre răsărit, prin crengile vişinilor, răzbea lumina tulbure a zorilor. Lina se aşeză pe un scaun lângă ginere care ieşise între timp şi asculta glumele mesenilor. Văzu urmele umede de pahare pe feţele de masă şi o învălui tristeţea. Totul i se păru murdar, cerul ca o leşie, zidurile casei, lămpile unsuroase care ardeau în pomi.

Roşioară îi făcu semn lui Stere. Acesta se ridică şi intrară în casă din nou. Soacra aşeza rufele pe pat, le păturea una peste alta şi ofta. Le dădu în primire mirelui.
- Uite, maică: şase cearşafuri, şase feţe de pernă, saltea de lână, perdele, preşuri, batiste, bluzele fetii, fotele, hainele, pantofii, ciorapii, două feţe de masă, tot...
Dogarul avea o faţă veselă de om uşurat. Adăugă şi el:
- Eu sunt om cinstit, ceea ce am zis, fac!
Dădea, scăpa. Soacra se uita cu duşmănie la străin. Ea, ca femeile, se gândea la lucruri, că erau făcute cu greutate, şi veneticul le punea pe spinare şi le ducea, cu fată cu tot, la casa lui.
Cârciumarul le numără şi le aşeză deoparte.
- Bun! mormăia. Simţea că e bucuros.

Bărbatul se uită la vinul rămas, apoi la mireasă. Era frumoasă Lina, aşa palidă, cu buzele supte şi albe, privind cerul limpezit. Ea se ridică fără o vorbă, deschise uşa şi privi zestrea strânsă, grămadă, în mijlocul odăii. Căută prin rafturile şifonierului, dar ele erau goale, miroseau numai a levănţică. Pe lemnele lustruite alergau speriaţi câţiva gândaci. Închise uşile grele şi se uită peste prag la cei doi bărbaţi care goleau paharele de rachiu, împăcaţi.
- E munca mea, agoniseală grea, spunea meşterul, dar nu-mi pare rău. Să vă dea Dumnezeu bine şi s-aveţi noroc să înmulţiţi ce v-am dat!
Vorbele socrului îi mergeau la inimă lui Stere. Strânse banii, îi cântări o clipă în mână şi-i ascunse în haină.
- Nici o grijă, dădu şi el cu gura, eu nu sunt orice ciuruc. Unde bag banul, iese ban.
Soacra le mai turnă în pahare. Se amestecă şi ea în vorbă:
- Că şi fata noastră, Sterică maică, e dobă de carte! Şi să te porţi omeneşte cu ea, să n-o baţi, să n-o înjuri! E trăită bine, de, o să mai plângă o zi, două, că e greu la început prin străini, dar o să-i treacă..

Lina nu-i mai ascultă. Se rezemase de pervazul ferestrei şi privea curtea goală. Vântul scutura florile pomilor pe lemnul murdar al meselor. Pe scaune cucăeau lăutarii şi cumătra Aglaia se îmbătase la urmă şi de-abia o sculă Stere, să meargă înainte, la ei, în groapă, să-i facă patul, că venea cu femeia.
Guristul, negru de oboseală, spunea la urechea naşului:
Unde naiba o dormi? Unde-o fi, unde-o iubi? Unde-o fi, unde-o fi? Unde-o fi, unde-o-nopta? Pe ce braţe s-o culca? Ce guriţ-o săruta? Ce sân alb o dezmierda?
Ţambalagiul bătea tactul cu ochii închişi, în somn. Instrumentul cânta singur:
Ţânc, ţânc, ţânc, ţânc...
Bărbia îi cădea pe piept şi tresărea speriat, deodată, lovind mai repede în coarde. Apoi iar îl pirotea somnul... Numai degetele nu i se odihneau.
Linei îi veni să râdă. Lăsă perdeaua să cadă. Taică-său băgă rufele şi darurile într-o ladă, pe care o cară cu Stere şi cu Grigore până la spatele unei droşti. Soba naşului fu pusă deasupra, cu picioarele de tablă în sus, să nu se turtească, lângă albia aşezată cu grijă de gunoier.
Era vremea să plece. În curte, brutarul se răstea la lăutar:
- Ce, mă, voi dormiţi? Cântaţi marşul de plecare, că se duce mireasa!
Ţiganii se dezmeticiră. Lina, însoţită de maică-sa, călca stingherită lângă Stere, care o aştepta, vorbind cu naşul. Acesta îi opri la masă, să soarbă cu el o ciorbă de potroace, acră foc, gătită de soacră la repezeală, să-l scoale din osteneală, că era făcut zmeu şi abia îşi mai ţinea ochii deschişi.
Se aşezară, gustară mâncarea şi lăutarii le mai ziseră una de plecare, spre bucuria brutarului, care se însufleţea, dres de borş şi de arcuş.
La urmă ginerele pupă mîna socrului, a naşului şi a naşei. Nevasta meşterului mergea cu ei, plângând. La poartă îl văzură pe cumătrul Ghiţă Bîlcu între doi gealaţi de birjari, ţinut de subţiori, căznindu-se să se urce în trăsură. Oamenii asudaseră şi nu dovedeau. De-abia l-au aşezat pe pernele droştii, care se lăsase de atâta greutate. Era roşu şi cânta în gura mare:
Taci, mireaso, nu mai plânge...
Nevasta îl descheie pe la baiere, să nu se înăbuşe. Surugiii dădură bice cailor şi trăsura abia se urni.

Lina privi încă o dată pomii de care mai spânzurau lămpile aprinse. Parcă nu s-ar mai fi întors niciodată în casa părinţilor. Abia îşi stăpâni lacrimile. I se părea că în locul inimii avea o piatră grea. Se urcă lângă mire şi nu mai privi la vecinii strânşi lângă gard. Ţiganii cântau în curte un marş săltăreţ. Naşul, corcofelit, juca de mână cu finul Tache, ţinând câte un sifon în dinţi.
- Şi-aşa! Şi-aşa!
Dogarul le făcu un semn scurt cu mîna. Caii smuciră hamurile şi trăsura se depărta. Ulucile se pierdură în urmă. Lina nu se mai uită înapoi. Simţi mîna cârciumarului cum îi cuprindea umerii şi o auzi pe maică-sa din spate:
- Ţi-e frig?
- Nu, răspunse în silă.
Văzu locul pustiu şi întins. Pânza întunecată şi rară a salcâmilor tremura în vântul dimineţii. Auzi foşnetul frunzelor şi simţi mirosul dulce al florilor. Cuţarida, verde, pună de buruieni, strălucea în lumina soarelui.

Trăsura se opri în faţa dughenei. Lina nu spuse nimic. Birjarul cară lada cu Grigore. Aştepta bacşişul, şi cârciumarul îi dădu câteva piese. Aglaia vorbea cu soacra. Droşca întoarse şi plecă înapoi, hurducăind. Rămăseseră în faţa gardului spălat de ploi. Stere deschise larg poarta şi spuse:
- Asta-i cârciuma mea!
Se opri să răsufle. Soarele îl învăluia. Avea o faţă dreaptă şi bărbia aruncată înainte, ca şi când ar fi voit să arate mereu ceva. Era vesel şi mândru. Peste umerii lui, femeia zări fereastra întunecată a prăvăliei. Pereţii de scânduri ţineau o vineţeală umedă şi geamurile murdare de praf ascundeau restul. Soacra zise încet:
- Uf, unde-ai nimerit, fata mamii!
Peste acoperişul repede, acoperit cu carton, zburau brăbeţi graşi, scuturându-şi penele.
Muierea gunoierului o luă de mână şi o trecu pragul.
- Bine ai venit la noi! spuse.
Înăuntru era rece şi mirosea a vin oţetit. Lina văzu odăile, scaunele, patul de şipci şi duşumelele goale. Pe un raft, deasupra, ardea o lampă.
Prin ferestrele mucegăite, zări gunoierii care descărcau un camion.
Se aşeză pe o margine tare, netezind cearşaful aspru de americă.
Aglaia spunea:
- La noi e cam strâmt! Dar aşa e la început, până vă faceţi casă ca lumea, că d-aia v-aţi luat! ce zici, domnu Stere?
- Ne-om face! Casă de zid, înaltă, sănătoasă! Nu-i aşa, nevastă? adăugă.
Îi zicea pentru prima oară astfel. Ea era cam speriată şi mâhnită, ca orice om care schimbă locul unde s-a pomenit. O trecea iar plânsul. Cocoşată îl fericea pe negustor:
- Norocos eşti! Luaşi zestre, dar ce mai fată!
Stere şezu cu ele până la prânz. Nu se dezlipea de lângă Lina. Soacra şi nevasta şefului deretecau prin odăi, aşezau lucrurile aduse şi parcă dugheana începea să se schimbe. După ce mâncară împreună, cârciumarul luă o damigeana de ţuică şi porni la gunoieri, să se cinstească cu ei.

Femeile spălară vasele, măturară, aşezară clondirele şi întinseră hârtii pe rafturi. Cea tânără tăcea posomorită. Ar fi vrut să fugă cu maică-sa acasă, să se roage de dogar s-o lase să rămână toată viaţa lângă ei. Aglaia vorbea, vorbea, povestind de-ale sale, din tinereţe. Văzând că fata n-o ascultă, se opri şi întrebă cu milă:
- Ce ai? Parcă nu ţi-e-n voie!
- Las-o şi dumneata! zise soacra.
- Nu te speria, îi făcu muierea curaj, nu-i om rău, ai să vezi. Ţi-e dor de ălălalt?
Lina nu răspunse.
- Ce să-i faci? Parcă cine n-a pătimit? Dacă te-ai lua după inimă! Mie crezi că mi-a plăcut Grigore la început? Ce, eram ca acuma? De muncă m-am făcut aşa. Eh, ce mai femeie am fost la viata mea! Mai pe urmă m-am deprins. Totul e să ţie de casă, să fie la locul lui, să-şi vadă de treabă, să nu fie curvar şi să plece după altele, că atunci e greu! Aşa-l apucase pe-al meu într-o vară. Îi picase cu tronc una dup-în Grant. Eu îl vedeam că nu mai e în apele lui. „Ce-ai, mă Grigore?” îl întrebam. El, nimic. Numai mă înjura. Pân-am aflat. „A, asta-i buba? mi-am zis. Lasă!” M-am ţinut de capul lui, m-a bătut, eu, de loc! Dar l-am întors. I-am făcut ce i-am făcut, uite-l, e tot cu mine şi suntem bătrâni amândoi.
Fata dogarului asculta. Aglaia se aşeză pe un scaun.
- Pe domnu Stere îl ştiu de când a picat aici; la noi a tras întâi. A venit cu mîna goală. Tot cu munca. E pus pe ajuns, ascultă la mine. Te uiţi ca locul e cam pustiu, nu-i nimic! într-un an, doi se face şi aici mahala. Primăria vinde locuri încoace...
Se ridică şi căută sticlele de rachiu. Destupă una şi umplu trei ceşti ascunse prin rafturile cârciumii.
- Ia luaţi. Băutura e bună, te mai înveseleşte...
Şi goli păhăruţul ei. Soacra şi Lina nu se îndemnau.

De afară se auzeau glasurile gunoierilor. Mirosea a iarbă proas­pătă şi soarele sclipea încă în geamurile murdare. Aglaia tot mai trăncănea. Lina o privi ostenită. Avea o fată slabă şi oacheşă, uscată de vânt, numai ochii vii, negri şi mici jucau tot timpul sub nişte sprâncene dese, ascuţite. Gura ei ca o pungă se deschidea şi se închidea fără încetare. Când râdea, i se vedeau dinţii rari, pe care muierea îi ascundea cu un bariz ce-i ţinea capul înfăşurat. Viţe cenuşii de păr îi scăpau de sub legătura prost făcută şi-i cădeau peste obraz. Şi le îndrepta repede, mai se bătea cu palmele ei osoase pe genunchii ascunşi sub o fustă neagră, largă şi încreţită.
- Numai să ai grijă de el, spunea, e cam pădureţ, şi mă uit la tine, maică, biserică de fată eşti... e zgârcit, dă-l pe brazdă, învaţă-l cu o mâncare bună, cu o cămaşă ca lumea pe el. De-astea nu prea ştie, a fost crescut greu... Altfel, pâinea lui Dumnezeu. O să vezi dumneata ce fel de om ai luat.
Şi-a mai turnat rachiu, l-a sorbit cu ochii ascuţiţi de plăcere şi şi-a şters gura cu coltul barizului. A băut şi maică-sa, a gustat şi ea în cele din urmă. Până seara, au mai pus tara la cale. Cocoşată a povăţuit-o ce să facă după cele ce se întâmplaseră, lucruri de-ale lor, femeieşti.
Stere tot mai chefuia cu Grigore şi gunoierii. Goliseră damigeana şi începuseră să vorbească mai tare. Au pus de mâncare. Odăile se luminaseră. Au dat să-l cheme pe cârciumar, dar a gunoierului le-a spus:
- Pe bărbat să-l laşi în banii lui când e la petrecere. Eu ştiu de la al meu. Mă calcă în picioare dacă mă amestec când e la un pahar.
Cerul coclise. Mirosea a gunoi ars. Grigore aprinsese un foc înăbuşit. Limbile lui izbucneau din când în când şi aruncau scântei. Auziră pasul bărbatului.
- Păi eu mă duc, zise Aglaia.

Stere fluiera. Intră închizând uşa. Femeile simţiră mirosul de ţuică. Bărbatul se ţinea drept. Se aşeză lângă Lina. Soacra se ridică şi spuse că pleacă. Cârciumarul o rugă să mai rămână să mănânce cu ei, dar ea nu voi. O sărută pe Lina şi o ţinu multă vreme la piept, umezindu-i obrazul cu lacrimi.
- Să fii cuminte, fata maichii. S-asculţi. Mâine am să vin cu taică-tu pe aici, să-mi spui dacă nu ţi-a fost urât...
Negustorul o duse până aproape de casă, peste maidan, ferind-o de câini.
Când se întoarse, nevasta aşezase masa. Mâncară amândoi, în tăcere. Când terminară, el întrebă:
- Ti-e somn?
- Nu. O să mă mai uit afară.

Stere tăcu mâhnit. O auzi cum trece. Rochia ei foşnea. Se descălţă. Căută ligheanul şi-l umplu cu apă. Îşi muie picioarele, oftând uşurat, îl strânseseră pantofii şi baia rece îl liniştea. De afară se auzea vocea lui Grigore.
Era bine. Se gândi la tot ce i se întâmplase de la venirea lui în Cuţarida şi se apucă să numere banii strânşi la nuntă. Puse miile una peste alta, adună sutele de metal într-un săculeţe de pânză, sugrumându-l la gură, ridică perna şi acoperi totul. Stinse apoi lampa şi îşi aşteptă înfrigurat nevasta, speriat că n-o să mai vină. Îi trecu o clipă prin gând că ea a plecat peste maidan. Se uită afară.
Lina şedea rezemată de scânduri, privind cerul. Trecu o ceată de câini, muşcându-se şi lătrând. Ea îi auzi multă vreme, fugind peste mahalalele vecine. Pământul sclipea şters. Spre marginile gropii se ivi o linie albicioasă, întortocheată şi lungă. Plânse adânc, în tăcere, din tot sufletul, ca un om singur, pierdut de ai săi, părăsit pentru tot­deauna şi, când i se uscară lacrimile, intră, uitând uşa dată de perete.
Se auzeau greierii, ţârâind tare şi ascuţit.

Femeia se aşeză pe marginea patului, obosită. Stere îi simţi mâna pe cearşaf. Nu spunea nimic, ca şi când n-ar fi fost acolo...

joi, 26 noiembrie 2015

Duiliu Zamfirescu-Djali


Acolo unde râul plângând murea în mare,
Djali-şi găsise luntrea.
O dulce legănare
De vânt, încet, o duse pe tainicul canal.
Treceau întinse umbre de nori din val în val,
Furând razele lunii, şi-n zborul lor cel mare
Scriind pe faţa apei poveste, marinare.
Văzduhul amuţise. Se-ntuneca. Furtuna
Se-mlădia pe mare. Tuna. Pierise luna.
Din când în când, un zgomot străin, din altă lume,
Ţipa; geniul mării striga totul pe nume:
Nori, vânt, curente, glasuri se deşteptau.
Djali
Desprinse de la barcă lopata şi-o zvârli.
Apoi vorbi:
“Ce-mi pasă de tinereţea mea
Când port fără de voie în pieptu-mi o ruină
De dor, de suferinţă, de-amărăciune plină?
Când nu pot nici să sufăr aşa precum aş vrea?
Ce-mi trebuie lopata când văd că fiecare
Născându-se-şi începe un cântec de-ngropare,
Când ştiu că-i dat să fie viaţa pe pământ,
Al fericirii noastre cel mai adânc mormânt,
Când şi pe poarta vieţii ca şi pe-a morţii poartă
S-a scris cu slove negre aceeaşi vorbă moartă:
Durerea?
Deci furtuna şi vânturile sale
Să-mi ducă suferinţa pe-a valurilor cale,
Şi piară tinereţea-mi într-un ocean spumos
Cum piere-n dimineaţă un vis, cel mai frumos!”
O... Dante! de pe uşea infernului s-a şters
Şi-acum pe uşea vieţei s-a scris celebru-ţi vers!
Ea se-necă:
Se spune c-adeseori, când tună,
Pe mare se iveşte, ca geniu de furtună,
O tânără femeie.
Şi iarăşi câteodată,
Când marea vrea s-o ducă spre marginea-i uscată,
O văd luntraşii veseli pierind ca-ntr-un mormânt
În valuri.
Fuge vecinic departe de pământ.

August 1880

miercuri, 25 noiembrie 2015

Eugen Barbu - Groapa 1



Peste rufe fâlfâia seara. Omul se opri. Gunoierii se întorceau grămadă.

Trecură mai departe.

- Noroc, şefule! aruncă unul.

- Noroc!

Grigore era îndesat, vânjos, îmbrăcat cu o haină groasă şi pantaloni strânşi pe pulpe. Mijlocul şi-l sugrumase într-o curea lată de piele, bătută în ţinte.

Şedea şi privea locul cu palmele la spate. Cerul se întuneca. Oraşul scânteia îndepărtat. În iarba fierbinte mişuna vântul de vară. Gunoierii aprinseseră focul. Fumul înecăcios acoperi pământul tare.

Se descălţară. Aveau tălpile negre, tăiate şi pline de răni. Le perpeleau la căldură. O ceată de câini îi înconjură. Erau mari cât nişte viţei, flocoşi şi răi. Lătrară spre groapă şi se repeziră către marginile ei înalte.

Grigore nu se întoarse. Haita se opri mârâind. O femeie trecută şi osoasă, aplecată de şale îi alungă din preajma ei şi se depărtă. Dulăii îşi scuturau laţele, muşcându-şi puricii din blănile vechi.

- Huo! Na pagubelor! strigă nevasta şi aruncă bolovani după ei.

Ceata se împrăştie. Se strânse apoi mai departe.

Gunoierii beau ţuică, plescăind din buzele arse de tutun. Sticla trecu din mână în mână. În jur se răspândi mireasma de prună veche, dulce-amăruie. Cel mai bătrân sorbi de-a-n picioarele, ştergându-şi barba cu mâna lată şi păroasă. Muierea se uita la el, aşteptându-şi rândul. Le puse dinainte blide de tablă în care aburea o fiertură.

Nu mai vorbi nici unul. Mestecau repede, cu poftă. Se auzeau Ungur ile izbite.

Grigore S privi cu coada ochiului. Ceilalţi şedeau pe vine în jurul mesei cu trei picioare, luminaţi de flăcările focului. Aveau feţe ascu­ţite, prelungi. De sub şepcile murdare le ieşea părul întunecat pe frunţile înguste şi, sub cozoroace, privirile lacome nu slăbeau zeama din talere. Clefăiau neîntrerupt, urmăriţi de câini. Mâinile murdare apucau cu îndemânare. Dulăii se apropiară, încăierându-se. Femeia le aruncă o bucată tare de pâine. Se iscă o bătălie înfricoşătoare. Tru­purile animalelor se încordară, ochii lor galbeni sclipeau, se sfâşiară urlând, îşi apucară beregăţile, căzură unul peste altul şi căutară zadar­nic. Oamenii râdeau, asmuţindu-i cu alte bucăţi pe care le zvârleau din ce în ce mai departe.

Se lăsase răcoarea. La picioarele lor rămăsese doar o spuză roşie, pierită. Fumau sprijiniţi în cozile lopeţilor. Erau osteniţi şi strânseră paiele rare din jur. Se lungiră unul câte unul pe pământ. Împrejur mirosea a bălegar încins.

Începea o noapte liniştită. Câinii se ogorâră lângă gunoieri, îngenuncheară pe labele dinainte, mişcară cozile groase şi hămăiră scurt, stins. Încet, îşi lăsară capetele lungi şi mândre pe gheare şi moţăiră cu ochii deschişi.

Femeia îmbuca deoparte. Se uita rar spre Grigore şi întingea miezul de pâine în resturile răcite.

Se auziră cocoşii din mahalalele vecine. Dinspre câmpul întins şi pustiu al Cuţaridei, mai răzbeau înjurăturile căruţaşilor. Glodul răsuna sub copitele cailor. Într-o parte se desluşeau câteva străzi înguste cu case joase.

Când îşi adusese Grigore nevasta şi lopata să-şi sape bordeiul, împrejur nu era ţipenie de om. Un an de zile păzise singur tinichelele gropii şi gura ei adâncă. De primăvara până dădea viscolul mai schimba o vorbă, două cu gunoierii. Ăştia erau nişte drăngălăi de la ţară, cam leneşi şi hoţi, slugărind Bucureştiul, cărând tot ce lepăda oraşul. Mureau de tineri, loviţi de oftică. N-aveau Dumnezeu, nici prieten, nici neamuri. Trăiau cu muieri fără căpătâi ca şi ei. Acestea le lepădau copiii prin şanţurile Cuţaridei. Altfel, băieţi veseli. Soseau dimineaţa la rampă, fluierând şi înghiontindu-se, împingând tumbăraiele grele, pline de gunoaie. Pe umeri, purtau mături lungi de nuiele. Desculţi şi flămânzi, beţivi şi răi, trebuia să ţipi la ei ca să te asculte, că şi el avea o socoteală aici, lua leafă de la stat, păzea lucruri. Când se mai îmbătau, haidamacii îşi spuneau printre dinţi:

- Vătaf puturos, de ne mănânci pâinea şi sudoarea, o să te tăiem, o să-ţi scoatem maţele afară!

Dumnezeu îl ştia câte făcuse pentru ei. Aglaia, nevastă-sa, le mai dădea câte ceva de mâncare, îşi rupea de la gură, că-i ştia amărâţi.

- Să fie de sufletul mamii, zicea, şi bătea o cruce mare, aplecându-se de şale până în pământ.

Gunoierii mâncau cu lăcomie, îşi ştergeau gurile sălbatice şi mormăiau câte o înjurătură. Unii îl bănuiau că are bani ascunşi şi i-o spuneau privindu-l cu ochii lor răi. Bătrânul nu le răspundea. Era tăcut şi mâhnit. N-avea nici el prea multe: un bordei c-un pat, în care împletea iarna mături, şi, afară, câmp cât vrei. Primăvara semăna roşii şi pe la mijlocul verii le păzea să nu le mănânce câinii, flămânzi şi ăştia, gata să apuce ce le cădea sub fălci. Ţinea o condică. În ea scria câte camioane de gunoi soseau la rampă, făcea socoteala chivuţelor care adunau trenţe pentru o fabrică de textile şi strângea sticle sparte împreună cu muierea. Punea ban pe ban să-şi cumpere un loc mai la faţă spre Griviţa, să-şi ridice o casă când n-o mai putea să muncească. Omul zgârcit, de credinţă, nu spunea un lucru de două ori. Văzuse lume cât nisipul mării, era mâncat şi de bine, şi de rău. Până la urmă îi îmblânzise. Adunase vreo trei pe lângă el, le ajutase să-şi sape câte un bordei şi le botezase copiii.

Cât şezuse singur îi fusese mai greu. Ţinea şi o nevastă slută, de vorbea şi nu mai isprăvea. El, mut. Când ieşea o vorbă din gura lui, răsărea soarele. Înmormântase mulţi, era singur, sărac şi silnic. Între sprâncenele negre i se săpase semnul posomorârii. Avea ochii duşi în fundul capului. În ei mocnea mereu un foc neostenit. Iute şi mânios, nu se lăsa înşelat la socoteli. Când se mai întindea câte unul la vorbă, ridica o palmă grea. Era de ajuns.

Pe urmă mai veniseră oameni. Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a lungul drumului Cuţaridei. Lume nevoiaşă, ceferişti de lucrau la stat, meseriaşi pe banii lor, nişte zidari, plini de copii, cu muieri frumoase şi parşive, un negustor care ridicase odăi de zid şi deschisese cârciumă la rampă, un frizer, un croitor cu atelier şi ucenic; semăna a aşezare, nu-i mai era frică iarna când cădeau viscolele.

Spre malurile de lut ale gropii, nu se îndesa nimeni. Anii treceau pe neştiute. Încet, încet, maidanul se umpluse într-o parte. Nu mai cunoşteai. Se ridicau case de lut, se croiau uliţe noi şi soseau alţi vecini. Se numea că nu mai e singur. Începuse să-i cunoască pe fiecare după nume, bea cu ei la cârciumă, se împrieteniseră, se ajutau unul pe altul, că aşa-s oamenii săraci: îşi cred unul altuia mai repede. Cei mai mulţi lucrau la Căile Ferate, Grigore îi vedea când plecau la treabă. Îşi dădeau bună dimineaţa, şi seara se întâlneau în prăvălia negustorului, ciocnind câte un ciocan de rachiu. Necăjiţi şi ăştia, aveau copii mulţi, nu se ajungeau cu banii, nu le era uşor să trăiască. Puneau tara la cale, se mai certau, oricum, erau săritori, nu te lăsau la vreun necaz.

Când se strica timpul, se culcau devreme, osteniţi. Rămânea singur cu baba lui. Plecau şi gunoierii în judeţ la ei, să se pună pe trai. Până primăvara nu-i mai vedeai. Aglaia strângea ce mai avea pe afară, cumpărau de la Obor un sac de faină şi unul de mălai, două sute de chile de cartofi, aşezau murături la butoi şi aşteptau amândoi iarna. Salcâmii rari ai Cuţaridei îngălbeneau. Frunza lor rotundă suna trist seara. Câmpul învineţea. Ierburile opărite în vipiile verii se măcinau. Din cerul leşiatic cădea câte un stol de brabeti, împrăştiindu-se pe pământul tare. Nu mai soseau nici căruţele. În noiembrie, toată frumuseţea aceea pălită se despuia. Maidanul îşi schimba culoarea. Scoarţa roşcovană căpăta o dungă cum e fierul care străbătea burta de buruieni uscate. Lumina albicioasă a soarelui abia sticlea.

- Vine bălana... îi spunea nevestei.

Îl dureau genunchii, şi ăsta era semnul lui. Privea norii. Şeile lor albe se târau spre apus. Pielea întinsă pe ciolanele-i lungi se încreţea de frig. Grigore îşi chema găinile.

- Hai la tata, domnişoarelor, hai la tata...

Le număra şi le închidea într-o magazie.

În câteva zile frigul se înteţea. Cerul cădea peste malurile sălbatice. Pustiu loc! îşi mai găsea de lucru pe afară, asculta ropotul mărunt al ploilor nesfârşite şi i se făcea somn. Pământul dimprejur lucea stins în lumina sfârşitului de noiembrie. Cutarida încremenea într-o tăcere de moarte. Ziua tulbure, ca rachiul, pierea pe la cinci. Soarele nu mai încălzea. Rămânea mai mult o lumină gălbuie. Cădeau brumele. Ploile conteneau. Buruianul se înnegrea.

Apoi nopţile se limpezeau. Cerul avea o şiră verde de stele. Dinspre răsărit, peste malul stingher se pornea un crivăţ furiş, scor­monind tulpinile mătrăgunei. Vuitul culca scaieţii, urca râpile tunse şi mătura praful cărămiziu al maidanului. Salcâmii uscaţi răsunau. Gerul apăsa. Aglaia aprindea focul într-o sobă de tuci, înnegrită de funin­gine, şi bordeiul lor se încălzea. Atunci îi plăcea bărbatului să-şi aprindă o lulea îndesată cu tutun negru, iute şi să deschidă gura.

După aceea, cădea zăpada. Întâi, vremea bolea, umed. Frigul scădea. Începea să ningă mărunt. Peste Cutarida se aşternea o pulbere albă. După o zi, nămeţii acopereau groapa şi câmpul. Mahalalele vecine se mistuiau într-un nor coclit. Auzeau numai câinii, afară, scuturându-şi blănile de uşa bordeiului. Noaptea, urlau spre funduri, înspăimântător.

Nu mai ieşeau. Grigore se apuca să împletească mături. Avea strânse de cu vară grămezi de nuiele de vişin. Aglaia uda într-o oală rafie şi-i ajuta. Bătrânul se înfofolea într-o flanelă miloasă de lână tigaie şi înţepenea ceasuri întregi pe scaunul său. Nevasta îi fierbea ceai, timpul trecea repede. Veneau nopţi lungi, nesfârşite.

Asta până sosea primăvara.

Într-o noapte, Grigore auzea lunecarea tăcută a gunoaielor. Pe acoperişul bordeiului se topea zăpada. Bătrânul simţea cum tot pământul acela sterp se trăgea mai spre fund, aşezându-se strat peste strat. Ieşea afară şi chema câinii. Ceata se aduna împrejur. Privea mahalaua adormită şi cerul limpezit. Stelele călătoreau peste Cutarida. Dinspre groapă adia vântul de martie. Îşi aprindea luleaua şi aştepta ivirea zorilor.

Dulăii se aşezau pe labe şi moţăiau.

Spre dimineaţă răsunau strigătele ascuţite ale cocoşilor. Se chemau de departe peste câmpul sur. Urechile lui bătrâne auzeau umbletul furiş al unor oameni. Către fundul gropii se mişcau umbre aplecate. Câinii tresăreau în somn, ridicau capetele, dar nu lătrau.

Se întorceau hoţii.

Grigore punea mâna pâlnie la gură şi striga:

- Care eşti, mă, acolo, măăă?

Nu răspundea nimeni.



Trecuseră zile după zile, unii muriseră, el văzuse nunţi şi petreceri, copiii mahalagiilor crescuseră sub ochii săi bătrâni, îşi aducea aminte de un foc ce mistuise casele, de nişte întâmplări de care mai râdea şi acum, că aşa e viaţa, ca o panoramă...

Va urma ...

Ion Minulescu-Rămâi


Iar vrei să pleci? Rămâi aici, nu vezi
Cum toamna-a smuls tot verdele grădinei,
Cum norii-închid ferestrele seninei
Bolți, sub care alt'dată rătăceam
Și-ți repetam ce nu vreai să mă crezi?...
Iar vrei să pleci? Rămâi aci să-ți spun
De ce-ți păream alt'dată-așa nebun-
În prima zi când nu ne cunoșteam?...

Pe-atunci eram- îți mai aduci aminte?-
Eram așa cum iar am vrea să fim-
Nici nu iubeam, nici nu voiam să știm
Al cui voi fi și-a cui vei fi...Eram
Copii naivi, cuminți și fără minte.
Dar mai târziu, a fost de-ajuns o seară
De mai, trăită sub castani afară
Și-a doua zi...
A doua zi te vream
Să-mi fii alături nu o zi ci toată
Viața...Dar tu nu puteai pricepe
De ce și-azvârle marea-nfuriată
Stingherii stropi spre zidul de granit...
Și n-ai ghicit
Înverșunarea mișcătoarei stepe
Decât târziu...Și-atuncea m-ai iubit!...
..............................

Și-azi vrei să pleci? De ce-ai plecat, nu vezi
Cum toamna-a smuls tot verdele grădinei,
Cum norii-închid ferestrele seninei
Bolți, sub care alt'dată rătăceam?
Rămâi aici...Nu vezi cum cei dintâi
Peri albi sosesc învingători...Rămâi
Să-ți mai repet ce nu vreai să mă crezi
În prima zi când nu ne cunoșteam.




Ion Minulescu-Romanţa apocrifă


Păreri de rău, păreri de rău -
Stigmate vechi, cicatrizate -
În Domul sufletului meu
Păşiţi solemn, înveşmântate
În scumpe odăjdii de-Arhiereu...
Păşiţi solemn, discret şi rar,
Ca nişte pâlcuri fragmentate
Dintr-un cortegiu funerar.

Păreri de rău, păreri de rău...

V-ascult în fiecare seară
Cum staţi de vorbă cu trecutul,
Pe falsa nervilor chitară
Vă descifrez neprefăcutul
Îndemn spre cei fără de glas,
Iar când pe-al inimii cadran
Păşiţi solemn ca şi tumultul
Şi mitologicul Teseu,
Sacerdotalul vostru pas
Vi-l cadenţez cu pasul meu -
Cu pasul meu profan.

Păreri de rău, păreri de rău -
Ecouri stinse apocrife,
Şi totuşi pline de ecou,
Voi sunteţi negrele tarife
Pe care moartea le-afişează
În propriul meu cavou.

Octavian Goga - Pace



Luna-şi picură argintul,
Tremurându-l pe fereastră;
Vede-atâta împăcare
Strâjuind căsuţa noastră.

Lângă pat, zâmbind, stă mama,
Adormindu-şi copilaşii,
Cămăşuţa cu mătasa
Le-a cusut mâna nănaşii.

Numai moşul povesteşte,
Asezat pe faţa vetrii
Dumiriţi de-o pildă veche
Îi ascultă doi cumetri.

Dar auzi! Căţelul latră,
S-aud şoapte în ogradă
Şi s-aude, sub opincă,
Scârţâitul de zăpadă.

S-a curmat deodat' povestea
Şi-i tăcere mută-n casă-
Osteniţi dorm ochelarii
Pe ceaslovul de pe masă.

Licărind o raz-atinge
Geamul uşii de la tindă,
De trei glasuri legănată,
Se-nfiripă o colindă...

De supt ţol, ridică fruntea
Două fete bucălaie...
Blând zâmbeşte din icoană
Cuviosul Nicolae...