Radio Poema

joi, 29 octombrie 2015

Nichita Stănescu - Îmbrăţişarea


Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

marți, 27 octombrie 2015

Emil Cioran - Îndreptar pătimaş (fragment)



"Ce să fac cu cerul, care nu ştie ce‑i veştejirea sau chinul şi extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii şi să mor cu ele, în aceeaşi măsură menite muririi. De ce v‑am vorbit vouă de stingere, aştri nestinşi? Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să umblu ca un schimnic setos de păcat.
Din tot ce‑i fugar — şi nimic nu‑i altfel — culege prin senzaţii esenţe şi intensităţi. Unde să cauţi realul? N‑ai unde. Doar în gama emoţiilor. Ce nu se ridică la ele e ca şi cum n‑ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă şi numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală.
Din ce‑ai trăit, ce reţii? Bucuriile şi durerile fără nume — dar cărora le‑ai găsit unul.
Viaţa nu ţine decît durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea‑i pulbere vitală.
Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. Vibraţiile noastre constituiesc lumea; destinderile simţurilor, pauzele ei.
Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugăciune, aşa aparenţa – fire prin expresie. Cuvîntul fură prerogativele neantului nemijlocit în care trăim, îi răpeşte fluiditatea şi nestatornicia. Cum ne‑am descurca în desişul senzaţiilor, de nu le‑am opri în forme — în ce nu este? Astfel le atribuim fiinţă. Realitatea e aparenţă solidificată.
Zbuciumul negativ al cărnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana morţii imediate şi vraja dezastruoasă a bolii — pălesc în faţa dez‑nădejdii ce emană din splendorile lumii. Şi de mi‑aş aminti durerea cea mai precisă şi mai sfredelitoare, şi cea mai sigură înnebunire a materiei supusă eului, ele sînt şterse faţă de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munţi sau în mări, în tăceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenţi, simţurile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de‑a fi în frumuseţe şi siguranţa de‑a o pierde în timp mă sfîşiau crunt, că peisajul se risipea în substanţa echivocă şi sublimă a unei nemîngîiate admiraţii. Numai urîţenia e nedureroasă. Dar farmecul aparenţelor care compromit înălţimile e mai zguduitor ca toate iadurile născocite de blîndeţea omului. Nu caznele acestuia m‑au scos din lume, ci din a fi văzut prea adesea raiul pe pămînt, simţurile mele s‑au topit în nenoroc. De ce‑n desăvîrşirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie mă întorcea spre cruzimile timpului?

De‑ai văzut un migdal înflorit scuturîndu‑se blînd sub insinuările brizei şi cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul să nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate — atunci te‑ai scuturat şi tu de clipe, ca să cazi mai amarnic în deşerturile vremii."

fragment din " Îndreptar pătimaş " de Emil Cioran 


vineri, 23 octombrie 2015

Ion Pillat-Aci sosi pe vremuri



La casa amintirii cu-obloane şi pridvor, 
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdator bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire, -o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac, 
Bunicul meu, desigur, i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad, 
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat, 
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau c-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată, pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, 
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei, trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zâmbîndu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună, 
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist, 
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat
. Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.


miercuri, 21 octombrie 2015

Tudor Arghezi-Ţie, căreia...


Crap uşa cu sfială, 
Odaia ţi-este goală.
În perini se păstrează încă
O urmă- a capului adâncă.
La pat, stingheri, pantofii tăi de catifea, 
Şi pe cearceaf o pată de cafea.
M-am întîlnit prin casă
Cu-o umbră vaporoasă.
De când pierişi, mi te-arătai întâi.

Măcar ca umbră, rogu-mă, rămâi.


vineri, 16 octombrie 2015

Nichita Stănescu - Eminescu


Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu, 
viu, 
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi, 
la masa cinei celei de taină

Atât să uitaţi! Numai atât, -
că El a trăit, 
înaintea noastră...
Numai atât, 
în genunchi vă rog, să uitaţi!


joi, 15 octombrie 2015

Adrian Păunescu-Iubiţi-vă pe tunuri


Mă voi feri ca de foc de pericolul
Că dragostea să devină
Obiect al meditaţiei,
Al speculaţiei,
Al filozofiei.
Ferească Dumnezeu
De acea dragoste retorică,
În stare să ucidă
Numai eroii
Pe scenele de scândura uscată.
Alt fel de dragoste am trăit eu
În zilele şi-n nopţile vieţii mele.
Am fost devorat,
De patimi reale,
Şi nici un regizor
Nu mi-a putut iscăli pieptul
Cu biata lui cerneală roşie,
De care s-au învrednicit toţi actorii.
Eu însumi am ceva teatral
În fiinţa mea.
Dar eu nu sunt actorul,
Eu nu sunt regizorul,
Eu sunt autorul
Tragediei pe care o joacă atâţia.
Adolescenţi şi adolescente
Se vor regăsi teatral
În poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii
Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd
Şi nu pot.
Căci nici o boală nu devine
Mai mică în tine
Dacă se molipsesc şi alţii de ea;
O, dragostea mea devăstătoare,
Câţi tineri îşi vor face iluzia
Că-i poţi salva când te vor ciţi
În cuvintele mele.
Nu există propriu-zis experienţă umană,
Nimic nu e valabil decât o singură dată,
Ca o seringă în vremea modernă.
Totul se aruncă după folosinţă,
Înclusiv dragostea unui poet
Citită în cărţile lui.
Nici Biblia nu foloseşte,
Nici Biblia n-are un conţinut exemplar,
Experienţa din Cântarea Cântărilor
Se pierde ca un proces verbal de şedintă,
Nu e nimic de făcut,
Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte,
Decât plăcerea estetică.
Eu simt autorul tragediei,
Eu declam împreună cu actorii,
Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii,
Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii,
Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului
În acest final de veac
În care dragostea
A ajuns atât de prost vandabilă.
Se joacă, dragii mei,
Tragedia dragostei
În faţa scaunelor goale.
Murim şi nimeni nu se uită la noi,
Actorii turbează pe scândura goală
Şi poate ca de-atâta singurătate
În sălile în care joacă
Ei încep să ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.
N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,
A trebuit să vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Care a avut răbdarea
Să-şi omoare toţi eroii,
Stiind
Că vă fi absolvit de marea lui vină
Pentru că, între timp, oricum,
Toţi aveau să moară,
De moarte firească.
Dar eu sunt poet liric,
Eu încă n-am deprins învăţul
De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devoră persoana întâi.
Şi de-atâtea ori am simţit nevoia
Să mă salvez cu un plural al majestăţii
Şi n-am putut şi unii dintre voi
Au numit, prosteşte,
Această care mi s-a întâmplat,
Egoism.
Şi nici nu am blestemată
Răceala de cuget
A şefului de cadre
Care iubeşte-n taină,
În vreme ce acţionează
Cu dosare şi referinţe de tot felul
Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor
Care iubesc.
Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic,
În romantismul ei
Desuet şi expresionist.
Iubesc
În numele tuturor umilinţelor,
Şi al tuturor aşa-ziselor faradelegi pedepsite
De legi fără de lege.
Vai mie, autor de tragedii,
O s-ajung exemplar, o să se predea
Lecţii de literatură universală
Pe textele mele,
Biată autopsie,
Vinovată şi impudică autopsie,
Câti din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri
C-au luat note mici
La lecţia "Poezia lui Adrian Păunescu",
N-aţi fi azi în stare
Să mă ucideţi
Pentru poezia de dragoste
La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi.
Vă voi trece clasa,
Pe voi şi pe femeile voastre,
În faţa cărora îngenunchez
Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
Şi pentru misterul care ne leagă.
Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,
Veţi supravieţui în poezia mea,
Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste,
Care nu e reglementată
Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
O, bieţii mei prieteni!
Scriu poezie de dragoste
Şi ştiu că n-am nici o şansă
În timpul vieţii mele.
Sunt făcut să par altceva,
Suport interdictia de a vă fi unul din semeni,
Teatral uneori,
Pentru că-n clădirea teatrului nostru
A ascuns armata
Toata muniţia, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru că în oraşul nostru
Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi
Întrucât primaria e plina de funcţionari.
Teatral, teatral, într-adevăr,
Şi rugându-vă,
Implorându-vă,
Ordonându-vă:
Pace şi dragoste
Şi dacă sunt pe lume şi dragostea, şi pacea
Va fi şi Truda de-a le păstra.
Bucuraţi-vă că mai aveţi
Poeți din acest os,
Păsări de această marcă,
Împulsuri în această direcţie.
Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând,
Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit
În sintaxa unei singure orientari,
Să lucrez ca orbetele
Pentru infăţişarea voastră festivă,
Eu iubeam şi scriam
Poezie de dragoste.
Iar pe voi, fraţii mei tineri,
Pe voi, care mă veţi ciţi crezând
Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste
Vă rog, nu pariaţi prea mult
Pe această iluzie.
Nimic nu se învaţă de la nimeni
Până când nu înveţi acel lucru
Din propria ta experienţă.
Voi mă veţi iubi
Abia după ce
Veţi ajunge-n situaţia mea.
Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
Poezia mea de dragoste nu e iniţiere,
În versurile mele nu veţi găsi
Descrise somptuos
Poziţiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiana
Sau chiar daneză.
O, nu. Toată poezia mea de dragoste
E o imensa vatră de cenuşă
La temelia unui rug
Ce arde încă.
Luaţi această carte-n mâini,
Această machetă a unui teatru tragic,
Iubirea e tragică.
Pentru că iubirea e moarte,
Iubirea e tragică
Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată,
Măreaţă cum e
În scriitura pe care au învăţat-o,
Dar abia aşteaptă să coboare
Dupa ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă
În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor
Iubire de oameni.
În sală, pe fiecare îl aşteaptă-o femeie,
Undeva, la balcon, o fată pură plânge,
Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
Se sărută pe scenă cu o actriţă.
Vai, eterna contradicţie
Dintre artă şi viaţă!
Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise.
Citiţi cartea mea
Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi.
Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic,
N-am decât orgoliul de-a mă alatura
Cu toată cenuşa distrugerii mele
Cenuşilor voastre,
Căci fiecare dintre voi
E un cuplu
De la care ar putea începe
Iarăşi Lumea.
Şi când veţi vedea
În faţa ochilor voştri arzând de iubire
Tunurile veacului pregătindu-se să distrugă
Câmpiile şi fabricile,
Oamenii şi munţii,
Păsările şi peştii,
Bibliotecile şi spitalele,
Mormintele şi bisericile,
Nu pregetaţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi,
Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă,
Şi pentru că pământul e rece,
Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde.
O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionată de-atâtea arme,
Sub ochii holbaţi ai armatelor,
Sfărâmând ochelarii greţoşi ai generalilor,
Fără nici o ruşine,
În numele singurei religii care ne uneşte,
Credinţa în continuitatea speciei umane,
Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Concediaţi tunarii
Şi dezamorsaţi obuzele
Şi daţi-ne acest prim şi netrecător
Semn al păcii universale.
Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
Până le veţi scoate din funcţiune,
Iubiţi-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini,
Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
Chiar şi această carte care nu are decât meritul
Că aparţine unui om
Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit şi n-a scris,
A iubit
Cu disperarea condiţiei umane,
Cu lăcomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Şi cu dăruirea muribundului.
Facă-se profeţia mea,
Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!

marți, 13 octombrie 2015

Alexandru Vlahuţă-M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine



M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine, 
Copilul visător de altădată!
Mă simt plutind – privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.

De-acum, ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi ... îi ştiu atât de bine!
O, nu mai tremur când mă uit la tine, 
Şi azi te iert, căci rana-i vindecată.

Iar visul tău – ca pânza Penelopii –
Se ţese ziua, noaptea se destramă ...
Noian de întuneric ne desparte !

Zadarnic zâmbitoare te apropii, 
Şi glasul tău tremurător mă cheamă –
Tot mai străină-mi eşti, tot mai departe ..
.

Zaharia Stancu-Cântec şoptit



Odată am ucis o vrabie,
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o.
Pe urmă, o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o.

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat,
În mână ţineam o bucată de pâine.
Degeaba, mi-a spus,
Degeaba, mai plângi,
Ce-ai omorât, omorât rămâne!

Mai târziu, am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată,
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată.

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii,
Demult nu mai merg la nici o-ngropare.
Când soarele-apune
După niste măguri
Şi răsare în flăcări din mare.

Demostene Botez-Tristeţi atavice



Tristeţi adânci de iarmaroace, 
De hăli cu cuşti şi panoramă, 
Tristeţi de şubrede barace
Cu-ntortocheate diagrame ;

Tristeţi de birturi, cafenele, 
De zgomot infernal de cleşte, 
De-un vânzător de floricele
Şi-un papagal care ghiceşte ;

Tristeţi de după-amiezi cu soare
Cu moleşita lor căldură, 
Cu cerşetori fără picioare
Ce cântă dureros din gură ;

Tristeţi de bărci ce balansează
Caricaturi de-avânt schilod, 
Şi de maimuţi ce imitează
Şi râd urâte la norod ;

Tristeţi haine şi adânci
De-acvile cu lanţuri la picioare, 
Visând seninătăti de stânci
La uşa cuştilor murdare ;

Tristeţi bolnave de flaşnete
Cu valsuri vechi şi anodine, 
Tristeţi şi moaşte de regrete
Ce veac v-a îngropat în mine ?.

vineri, 9 octombrie 2015

Vasile Voiculescu-Amintirea



Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea
Uitată-n colţul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini şi-a holbat privirea.
Perdelele lungi ţin calea către soare ...
Păianjenii şi-au întrerupt urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veşted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală

Picând domol în umbra liniştită ...
Şi floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală

În apa vremii veche şi clocită.

marți, 6 octombrie 2015

Demostene Botez-Singurătate


Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca dupa tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot astept pe cineva ce nu mai vine.