marți, 29 septembrie 2015

Adrian Păunescu - Abia acum


Rănit la piept de crivăţul câinesc,
Ce-mi bandajează rănile cu luna,
Abia acum încep să te iubesc
Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.

Şi rănile mereu mă vor durea,
Slăvind întîmpinarea ta târzie
Şi-abia acum îţi spun ‘iubita mea’,
Cînd nici nu-ţi ştiu adresa spre a-ţi scrie.

Deodată, apa lumii te-a-nghiţit,
Deodată am rămas rănit de crivăţ,
Gesticulând spre minus infinit
Şi construind delicte împotrivă-ţi.

Atunci cînd totul se-ntîmpla firesc
Ne-mpotriveam ca soarele şi luna,
Şi-abia acum încep să te iubesc
Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.

Deodată ce spun eu şi ce spui tu
Sînt două îngheţate limbi străine
Şi la hotarul dintre da şi nu
Un martor mut mi-ar tot vorbi de tïne.



duminică, 27 septembrie 2015

"Dragostea mea este un acord ce-am făcut cu eternitatea..." Octavian Goga şi Veturia Mureşan


Iubirea dintre poetul Octavian Goga si soprana Veturia Muresan a fost una tumultoasa si controversata. A depasit prejudecatile societatii, canoanele morale si timpul. S-au iubit ca doi adolescenti. S-au casatorit cand aveau 40 de ani, dupa ce Goga i-a castigat libertatea Veturiei dandu-i un post de episcop fostului sot.

Misterul, controversele, suspiciunile si barfele au fost prezente pe tot parcursul relatiei celor doi si au continuat sa ridice semne de intrebare chiar si dupa moartea lor. Despre Goga s-a spus ca ar fi fost otravit chiar cu stiinta celei pe care a iubit-o cu atata patos incat a vrut sa ridice un mausoleu al iubirii, in care sa doarma impreuna somnul de veci. Ea a fost numita "privighetoarea lui Hitler", "galagioasa ilustra" sau "marea doamna a dictaturii antonesciene". Taina iubirii pe care unii au considerat-o doar "un exercitiu de fictiune" au luat-o cu ei in mormant.

Octavian Goga si Veturia Muresan s-au intalnit pentru prima data la varsta adolescentei. S-au cunoscut in la Sibiu, 1896. Ea era o eleva de pension in varsta de 13 ani, iar Goga un licean care avea 15 ani. Intalnirea care a trezit primii fiori ai unei iubiri de adolescenti a lasat urme pe care timpul nu le-a mai sters. "Tu esti zilele astea la Sibiu - in sfarsit totusi ma gandesc cu bunatate la acest petec de pamant. Acolo ne-am vazut, acolo m-ai cunoscut, acolo am inceput a te iubi. Acolo... acolo... Iti multumesc ca te-ai gandit sa-mi aduci putin pamant sfant", ii scria Goga Veturiei in 1920, la doua decenii de la prima intalnire.

Dragostea la prima vedere de la Sibiu nu s-a concretizat intr-o relatie. Au plecat pe drumuri diferite in viata. La 19 ani, Veturia s-a casatorit cu Lazar Triteanu, un preot ortodox. In 1906, Goga s-a casatorit si el cu Hortensia Cosma, fiica unui bogatas din Ardeal. Despre primele casatorii ale celor doi s-a spus ca ar fi avut o singura motivatie: interesul.

Veturia, privighetoarea Ardealului


Veturia Muresan provenea dintr-o familie instarita din Ardeal, fiind fiica preotului Zevedei Muresan. A avut parte de o educatie aleasa si a urmat cursurile pensionului de fete din Sibiu. A urmat o cariera de soprana si a ajuns un nume cunoscut. Dupa debutul din 1903 de la Sibiu, cronicarii au numit-o "privighetoarea Ardealului" .
A ajuns o solista cunoscuta, iar in noiembrie 1909 a fost decorata de regele Carol I cu medalia "Bene Merenti" pentru realizarile in cultura muzicala romaneasca.

Regasire

La scurt timp dupa casatorie, cei doi s-au regasit si iubirea din adolescenta a reinviat. Familia Goga a legat o frumoasa prietenie cu familia Triteanu, iar Tavi si Duta, asa cum se alintau in scrisori, au continuat iubirea din adolescenta intr-o relatie clandestina. Relatia extraconjugala n-a putut fi ascunsa la nesfarsit si, in anii care au urmat, amorul celor doi devenise deja un cunoscut subiect de barfa.
"Marea lui dragoste cu care a si plecat in mormant, marea lui obsesie, mai mult decat dragoste, tulburarea, revolta, blestemul", spunea Victor Eftimiu despre iubirea lui Goga pentru Veturia.

Veturia a fost gandul care i-a alinat lui Goga perioada de detentie din 1909. Cand a fost pentru prima data inchis sub acuzatia de propaganda nationalista in Ungaria, Goga ii scria Veturiei: "Duta draga, mi-am adus aminte ca si pe cel mai prost asternut se poate visa frumos...".
Amorul reluat in 1909 si finalizat printr-o casatorie abia in 1920 a fost asternut in trei caiete de jurnal ale lui Goga, numite "Florile Tacerii" in care poetul si-a trecut gandurile de iubire pentru Veturia, de-lungul a mai bine de un deceniu de relatie ascunsa.
"Duta, stau si ma gandesc asa linistit la toata povestea noastra. Desigur ca pe langa inrudirea aceia misterioasa de suflet si de carne a contribuit si asemanarea asta ciudata a sortii noastre, ca sa ne dam mana si sa mergem alaturi. E firesc, e logic, e normal ca noi sa ne gasim un cuib al nostru... Ma gandesc cum ne modeleaza sufletul viata... dragostea... Ma uit acum la mine... simt ca au fugit atatea umbre, ca te-am distantat atat de mult de toate reprosurile - ca esti pura, ca palpita eternitatea deasupra noastra... !", ii scria Octavian Goga in toamna anului 1919.
In jurnal, poetul a lasat mostenire cele mai frumoase declaratii de dragoste scrise pentru Veturia: "Mos Craciun de doua mii de ani nu stie o colinda mai frumoasa ca sarutarea ta".
"Programul meu de viata se rezuma astazi in doua cuvinte cu tot farmecul lor senin si nemasurat: Casa noastra. Numai trei lucruri vreau in mobilierul casei noastre: Dragostea ta, sanatatea ta, cantecul tau si vom fi fericiti", scria Goga in iarna anului 1919.

Relatia de iubire in care cei doi au trait vieti separate mai bine de un deceniu a devenit libera abia in 1920, cand Goga si Veturia au divortat. In ziua de 22 iunie 1920, cand a obtinut divortul de Hortensia Cosma, Goga scria in "Florile tacerii": "Libertatea mi-am recucerit-o. Ti-o dau tie!".
Se spune ca, pentru a o obtine pe Veturia, Goga, care era in 1920 ministru al Instructiunii si Cultelor, a intervenit pentru a il recompensa pe sotul acesteia cu un post important. In octombrie 1920, cand Veturia a divortat de Lazar Triteanu, fostul sot s-a ales cu un post de episcop ortodox. "Tavi meu - azi mi-am recastigat prin sanctionarea legii numele meu de-acum 17 ani, acel nume care trebuia de-atunci sa stea alaturi de-al tau. Intarzierea este zadarnica si goala, voi s-o rectific prin curatenia, dragostea si bunatatea ta", a scris Veturia dupa obtinerea divortului. S-au casatorit in 1921, pe 15 ianuarie, de ziua lui Mihai Eminescu.

A renuntat la cariera de soprana pentru Goga

Dupa casatorie, Veturia a renuntat la cariera ei promitatoare de soprana si s-a mutat la Ciucea, satul
transilvanean in care Goga cumparase, inca din 1919, un conac special pentru casnicia lor indelung visata. Veturia s-a ocupat intens de amenajarea conacului din Transilvania, in vreme ce Goga, ocupat cu politica, a stat intr-o vreme mai mult pe la Bucuresti. Si-au dorit un copil si Veturia a umblat pe la multe clinici din strainatate ca sa-si trateze infertilitatea.
La Ciucea, in cuibul de iubire cumparat de Goga si amenajat de Veturia, le-a venit ideea ridicarii "Mausoleului iubirii", un loc de veci in care sa fie inmormantati impreuna. "In primavara anului 1938 ne plimbam prin gradina cand, dupa o hotarare definitiva, am desemnat locul unde sa ridicam mormantul", nota Veturia in jurnal.
Sotia lui Goga si-a dorit ca mausoleu sa fie ridicat de Constantin Brancusi. Celebrul sculptor a acceptat, insa a amanat lucrarea pentru o perioada ulterioara. Veturia nu a avut rabdare si a predat lucrarea lui George Matei Cantacuzino. La ridicarea mausoleului, construit din marmura si mozaic de Murano, s-a lucrat aproape 20 de ani. Octavian Goga nu a apucat sa vada lucrarea finalizata.

Mausoleul Iubirii


Goga a suferit pe 5 mai 1938, chiar in parcul conacului de la Ciucea, un accident vascular cerebral cu
hemiplegie. Poetul care avea doar 57 de ani a intrat in coma si nu si-a mai revenit. A decedat dupa doua zile, pe 7 mai 1938. A fost inmormantat, initial, in cimitirul Bellu din Bucuresti. Veturia i-a supravietuit 41 de ani si a dus la finalizare locul de veci planuit impreuna cu Goga. "Douazeci de ani am lucrat la acest mozaic si eram intr-o lupta continua. Luam mainile de pe lucru si cadeam in disperare si oboseala. Imi spuneam: <<Mi-am luat o insarcinare si trebuie sa o duc la capat. Nu doresc altceva decat, facandu-mi datoria aici, sa trec si eu impacata, dincolo, in somnul cel mare>>", scria Veturia despre lucrarea la celebrul loc de veci. Dupa ce mausoleul a fost finalizat, ramasitele lui Goga au fost aduse la Ciucea.

Acuzatii de spionaj si tradare

In cei 41 de ani pe care Veturia i-a trait despartita de Goga, a fost privita ca o personalitate controversata. Pentru faptul ca a reusit sa salveze domeniul de la Ciucea de toate dictaturile care s-au perindat la puterea tarii si pentru relatiile controversate avute cu mari personalitati ale vremii, Veturiei i s-a spus "Privighetoarea lui Carol II"," Eminenta cenusie", "Marea Doamna a dictaturii antonesciene".
Stranepotul lui Goga, scriitorul Mircea Goga, a descris-o pe Veturia drept o femeie malefica si periculoasa in cartea numita "Privighetoarea lui Hitler". ,,Casatoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decat indeplinirea unei misiuni incredintate ei de catre Serviciile Secrete germane, a caror agenta recrutata inca din 1914 a fost, la Bayreuth", scrie Mircea Goga, stranepotul lui Octavian Goga. Despre Veturia, stranepotul lui Goga spune ca ar fi fost spioana lui Hitler, ca si-ar fi tradat nu doar tara, ba chiar si sotul, acuzand-o ca n-ar fi fost straina de moartea acestuia. "Capetele incoronate ale Europei, marii barbati de stat ai lumii s-au inclinat in fata ei, iar usile palatelor, castelelor si ale Consiliilor de Stat s-au deschis larg la intrarile-i triumfale. A intalnit, cunoscut si s-a imprietenit cu cele mai mari spirite ale secolului XX. Ar fi putut sa urce in lumina, dar a preferat sa unelteasca in umbra. A tradat doi soti si o tara, iar, apoi, pe rand, puterile straine, in a caror solda s-a aflat, Germania si Anglia, si cu siguranta ar fi tradat-o si pe cea de-a treia, Uniunea Sovietica, al carei agent devenise dupa 1944, daca ar fi venit inainte de 1979 americanii", mai spune stranepotul lui Goga.
Si iubirea celor doi a fost pusa sub semnul intrebarii, dupa disparitie. S-a spus ca, dincolo de romantismul din jurnale, amorul lui Goga cu Veturia n-ar fi fost decat "un exercitiu de fictiune destinat iluzionarii posteritatii".

Domeniul de la Ciucea, donat statului roman

Domeniul de la Ciucea pe care Veturia a reusit sa-l salveze de ocupatia nemteasca, de Carol, Antonescu, Stalin si comunisti a fost donat, intr-un final, statului roman. Conditia Veturiei a fost ca locul sa devina un lacas de cultura care sa pastreze intacta memoria iubirii lor.
In vara lui 1967 a avut loc aici deschiderea oficiala a Muzeului Memorial "Octavian Goga" .Veturia a murit in 1979 si a fost inmormantata langa Goga, in mausoleu. Pe frontisipiciul Mausolului Iubirii se pot citi cuvintele lasate mostenire de Veturia:

"Jur-imprejur e largul care canta,
 E soare-n cer, e sarbatoare sfanta
 si-n vreme ce mi-a amusit pamantul
 Fiorul pacii-n suflet mi se lasa
 Eternitati imi flutura vesmantul
 Simt Dumnezeu cum ma primeste-n casa".

sursa Adevarul.ro , Elisabeth Bouleanu 

luni, 21 septembrie 2015

Ion Pillat- Fântâna


Fântâna cu platani de lângă ţărmul mării
La care ne-am oprit cu umbra în amurg
În cântecul domol, ce nu-l pot da uitării,
De valuri ce se sparg, de ape care curg.
Fântâna unde vin cu vasele de-aramă
Cadânele să-şi ia un dar curat, din plin,
Vrăjită e — ţi-o spun — şi dorul meu — ia seama —
În juru-i zboară greu: un porumbel străin.
Pe Marmara se duc cu aripe de lebezi
Corăbii în amurg… Şi piere zi şi an;
Dar aplecat uşor pe apele ei repezi
Obrazul tău îl vad în umbra de platan.
Sunt zile sau sunt ani de când pe ţărmul mării,
În limpezimi adânci fântâna l-a închis?
Platanii tot foşnesc, şi nu pot da uitării
Murmurul de pârâu rostogolit prin vis…


Nichita Stănescu - Sete



Se dizolvă în mine, încet,
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansând un menuet,
pururea nubilă.
Mă vor bea cândva, zeii
şi vor simţi în mine gustul tău,
cândva, când întomna-se-vor teii
de sete şi de rău.
Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămân îngheţat
...suavă meninge
şi somn tulburat.


sâmbătă, 19 septembrie 2015

Octavian Goga- Tăcerea ta



Mai ţii tu minte noaptea-ntâie,
O noapte umedă, albastră…
În pacea ei înfiorată
Vorbea numai tăcerea noastră…

De-atunci atâtea nopţi trecură,
Tot nopţi cu şoapte şi cuvinte…
Din câte-alături povestirăm
Nimic nu-mi mai aduc aminte…

Dar până-n clipa de pe urmă
Fermecătoare-o să-mi rămâie
Şi-o să-mi vorbească totdeuna
Tăcerea ta din noaptea-ntâie…



vineri, 18 septembrie 2015

Adrian Păunescu-Despartire in flori






La sărbătoarea florilor de măr,
Când drumul cere paşii să se-aştearnă,
Acum ne despărţim intr-adevăr
Precum ne promisesem astă iarnă.

La sărbătoarea focurilor mari,
Când toată lumea văruie de Paşte,
Din viaţa mea începi să şi dispari,
Fiinţa mea abia te mai cunoaşte.

La sărbătoarea soarelui deplin,
Când sângele-n bătrâni se poticneşte,
Iubindu-te îţi spun: ne despărţim
Şi să ne regăsim nu-i vreo nădejde.

Adio, deci, mai e ceva de zis,
Când cad din geam deodată doua glastre:
Se sinucide parcă un cais
La sărbătoarea despărţirii noastre.

Ne mai rămane floarea de gutui,
Că toate celelalte ne condamnă,
Doar ei mai poţi câte ceva să-i spui,
Să mi te amintească înspre toamnă.

Atâtea flori la despărţire-avem,
Atâtea flori ca-n bietele romanţe,
De parca hohoteste un blestem
Porunca lui civilelor instanţe.

Şi floarea de cireş de care-am spus
A-mbătrânit şi s-a zbârcit în fructe,
Încet, de parc-ar duce un obuz,
Un tren transportă flori pe apeducte.

Tu crezi ca despărţirea-i pentru ea,
Dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -
Să nu te minţi, că nu-i deloc aşa,
Te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.

La sărbătoarea florilor de soc,
Când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
Ne despărţim plângând, la acest foc
Pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.

De măr, de vişin, de gutui, de păr,
E floarea-n sărbători până departe,
Acum ne despărţim intr-adevăr
Cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.

Ce-i zis e zis şi-n cântec îţi spuneam
Că va fi aceasta clipa-n care
De-atâtea flori pe fiecare ram
Ninsorile vor mirosi a floare.

Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
Când florile de noapte-ncep să cearnă
Şi dacă despărţirea-i un prăpăd
Proiectul ei ţi l-am trimis din iarnă.

Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
Acum când florile te ţin de mână,
Asculta cântecul precum era
Ninsoarea noastră sfântă şi păgână.

Zidul - Deșertul pentru totdeauna - Octavian Paler



  Îmi amintesc o scenă care e aproape em­blematică. Se întâmpla în septembrie 1937, în curtea unui internat de pe strada Schitu Măgu­reanu din Bucureşti; internatul "Casei corpului didactic" unde fusesem încartiruiţi cei cinci bursieri de la liceul "Spiru Haret". Nu trecuseră mai mult de două săptămâni de când venisem din Lisa. În noaptea precedentă, mă visasem pe Calea Secii, cu vacile. Mali, mai vicleană, se strecurase printr-o spărtură a gardului în livezi şi, târându-şi clopotul prin iarbă, ca să-mi înşele vigilenţa, coborâse într-o văioagă. Strigasem din adâncul plămânilor, să mă audă Mali, iar răcnetul meu fioros reuşise să sperie întreg internatul. Dimi­neaţa, la micul dejun, eram arătat cu degetul şi am auzit multe comentarii răutăcioase pe seama "sălbăticiei" mele. Nu-mi plăcea deloc că deve­nisem "vedetă", dar ce puteam face? Am înghiţit cu noduri ceaiul şi felia de pâine cu magiun, strângându-mă în carapacea mea, după care am pornit spre liceu.

Nu cunoşteam oraşul şi cred că barbarii, la Roma, au fost mai degajaţi decât mine. Mă spe­riam de câte ori trebuia să trec strada şi auzeam frânele vreunei maşini scrâşnind. Nu apucasem să-mi formez reflexe citadine, aşa că alternam curiozitatea cu teama. La prânz, am făcut drumul invers. Am căscat gura în faţa vitrinelor de pe Bulevardul Elisabeta, uimit mai mult de mane­chine decât de hainele expuse, m-am oprit să mă uit la pozele de la cinematografe, iar în dreptul Intrării Zalomit m-am abătut prin Cişmigiu, unde am admirat din nou iarba fragedă, grasă, cu gândul la Mali şi Cioanta. Am reuşit să pierd, astfel, masa de prânz. Când am ajuns la internat, servitoarele tocmai strângeau resturile de pe mese. Am luat dintr-un coşuleţ trei felii de pâine cu care mi-am potolit foamea, apoi m-am dus în curtea din spatele clădirii, o curte spaţioasă, asfaltată şi împrejmuită de un zid înalt, de unde se auzea gălăgie. Băieţii jucau "lapte-gros".

Cum nu primisem, încă, uniforma pe care urma s-o capăt în cadrul bursei, purtam hainele de-acasă. O pălărie rotundă şi neagră, cu bor mic, specifică portului din satele făgărăşene, pantaloni albi, strâmţi, de bumbac, cămaşa, tot de bumbac şi fără guler, lăsată peste pantaloni şi încinsă cu o curea lată, plus o vestă de postav vânăt. Doar bocancii mei erau "citadini". Nu vroiam să intru în vorbă cu nimeni, deoarece remarcasem că accentul meu tărăgănat, cu inflexiuni curioase pentru urechea unui bucureştean, şi cuvintele "exotice" pe care le foloseam stârneau zâmbete amuzate. Probabil, le păream noilor mei colegi din cale-afară de pitoresc cu aerul meu de mică sălbăticiune dezorientată, coborâtă din munţii Făgăraşi şi azvârlită, ca într-o grădină zoologică, într-un internat bucureştean unde trebuia să fie "educată" şi "civilizată". Amestecul de orgoliu şi timiditate care era, încă de atunci, baza carac­terului meu, nu mă împingea nici el să mă arăt mai prietenos. Am mormăit un "nu" arţăgos, agresiv, când un băiat m-a chemat să intru şi eu în joc, şi m-am dus în fundul curţii, lipindu-mă cu spatele de zid. De-acolo puteam să urmăresc ce se întâmpla, fără să mă amestec cu ceilalţi şi fără să las pe nimeni să se apropie; dar şi satisfăcându-mi curiozitatea. Zidul îmi dădea o anumită siguranţă în lumea aceea necunoscută, plină de surprize, care diferea atât de mult de cea cu care fusesem deprins.

Cu vreo lună înainte, tata mă trimisese să dorm noaptea într-o mică livadă "de pe Seaca", unde plantase meri. Porcii mistreţi aveau obiceiul să coboare din pădure, prin august, şi să râme în căutarea unor rădăcini dulci. Misiunea mea era să-i alung, dacă veneau. Aprinsesem un foc şi, culcat în iarbă, stătusem la pândă, copleşit de mirosurile nocturne ale pădurii, fără să închid ochii. Nu avusesem curajul să-l contrazic pe tata, refuzând o treabă care nu reprezenta nimic neobişnuit în Lisa, dar cred că eram speriat. De aceea, alimentam continuu focul. Când am auzit grohăituri, am luat-o la fugă. Pe urmă, m-am întors, am început să ţip şi să arunc cu crengi aprinse, fără sa văd, ce-i drept, nici un mistreţ. Acum, însă, gălăgia veselă din curtea internatului făcea parte dintr-o altă realitate, total nouă pentru mine. Gata să-mi scot ghearele la primul semn de primejdie, stăteam cu spatele sprijinit de zid, ca într-o tranşee, încordat, atent la orice mişcare din preajma mea, hotărât să nu îngădui nimănui să se apropie.


Zidul acela a fost primul de care m-am sprijinit. În Lisa nu avusesem nevoie să mă apăr. Şi cred că lângă acel zid m-am lămurit ce este un "străin": cineva în care nu poţi avea încredere decât după ce te convingi că nu-ţi vrea răul. Ieşisem de sub scutul părintesc, acum puteam conta doar pe mine.

Înduioşătoare şi cam caraghioasă, dacă e văzută cu ochii de azi, întâmplarea are o semni­ficaţie aparte în "mitologia" mea personală. Am avut nevoie, mereu, de un "zid" de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. Asta a făcut din mine un animal bănuitor, înclinat să fie tot timpul în gardă. Practic, de la unsprezece ani, viaţa mea a fost o lungă apărare agresivă, o pândă, care a accentuat dramatic cusurul meu de ins nesociabil şi dificultatea de a-mi găsi prieteni.

Fragment din ''Desertul pentru totdeauna " de Octavian Paler




marți, 15 septembrie 2015

În memoria lui Corneliu Vadim Tudor - Noapte de toamnă cu Isus



Motto : "De accea sunt bucuros de slăbiciuni , de defăimări.de nevoi , de prigoniri , de strâmtorări , pentru Christos,căci tocmai când sunt slab , atunci sunt tare. "
Apostolul Pavel ( Biblia, II Corinteni, XIII, 10 )


Afară-i timp de viscol , o toamnă de prapăd
Îmi zbuciumă copacii, îmi plumbuieşte casa
Şi parcă la fereastră toţi morţii mi-i revăd
Înveşmântaţi în raze ce îmblânzesc vântoasa.

M-am săturat de viaţă ca de-un ceasornic spart,
Politica ucide în mine poezia
La toţi sărmanii lumii aş vrea să mă împart
Precum împarte straja cămaşa lui Mesia.

Aşteaptă de la mine miracole să fac
Toţi dezrădăcinaţii. copiii şi bătrânii
Dar eu sunt mai nevolnic ca ultimul sărac
Sălbăticit de muncă, nu mă mai ştiu nici câinii.

Atât de tandră-i fiara ce i-a speriat pe zbiri
De-ar şti toţi ipocriţii, m-ar nimici cu-o floare
Dar poate tocmai iarba cu nervii ei subţiri
Este icoana lumii şi dăinuie mai tare .

Primeşte.mă , Isuse, mă-ntorc din pribegiri
Învaţa-mă nu jertfa , ci tocmai ascultarea
Ţi-am dăltuit biserici cu hramuri de martiri
În inima mea slabă, prin care urlă marea.

Îmi e ruşine,Doamne, să afle toţi ai mei
Că din turnirul zilei eu îmi dezbrac armura
Că îmi indoi genunchii şi şerpi de lacrimi goi
Îmi scaldă geana arsă, obrajii , părul, gura.

Acesta-i luptătorul? Ce face omul crunt?
Unde îi e trufia?-întreabă fariseii,
A dat cenuşa-n floare pe capul meu cărunt
Şi unghia ta ,Doamne , mai tare e ca zeii.

În Tine cred , în slava şi-n învierea Ta,
M-am săturat de toate, de Tine nu mă satur
De ai vreun gând cu mine, dă-mi crucea cea mai grea
Credo quia absurdum-şi Tertium non datur.

Neclară este vocea ce-mi picură de sus
Astrală e lumina ce pieptul mi-l îmbată
Te strig cu glas de ape : Isus! Isus! Isus !
Aştept senin un clopot să plec la judecată

Într-un triunghi de aur te voi vedea ,Părinte
De-a dreapta Celui care , prin Tine, S-a jertfit-
E toamnă, vântul stinge si candela -n morminte
Adorm cu capu-n carte. Te simt. Bine-ai venit !

Corneliu Vadim Tudor

Scrisă în noaptea de 13 spre 14 octombrie 1992







      

Acum 4 ani eram la Braşov , în piaţa Sfatului . Mă lăsam mângâiată de soare ,de frumuseţea din jur , de priveliştea munţilor...ah, munţii pe care ii iubesc atât ...Era un furnicar de oameni , mulţi turisti ,de diferite naţionalităţi .

La un moment dat s-a simţit o rumoare ...lumea părea interesată de ceva...de cineva...Un bărbat înalt , impozant , îmbrăcat într-un costum crem , cu cravată, păşea însoţit de căţiva oameni .

Era Corneliu Vadim Tudor ...:) ...Îl văzusem în atâtea emisiuni cum se lupta pentru restabilirea adevărului istoric, cum ne aducea aminte de momente importante din istoria neamului românesc ...cum îi elogia pe marii poeţi ...cum se înflăcara când vorbea de Eminescu , de Blaga, de Nichita ...şi atâţi alţii ...cum ardea pentru Basarabia , Bucovina ...

Îi simţisem durerea faţă de ţara asta ciuntită , faţă de ţara asta pe care mulţi au uitat s-o iubească ...
Pentru mine, el era cel mai mare PATRIOT , demn de a vorbi de ROMANIA. Ascultându-l simţeam cum focul lui mă cuprinde şi pe mine...eram mândră ca mai sunt astfel de români.

M-am dus la el şi i-am vorbit , cu sfială , parcă, fără a îndrăzni să privesc un astfel de om minunat ...Mi-a dăruit o carte pe care mi-a scris un autograf ...şi apoi am facut o fotografie cu el , eu şi băiatul meu care ştia cine este Vadim :) ...doar văzuse şi el emisiunile la care mă uitam.
Azi , dupa o zi extrem de epuizantă , când am ajuns acasă am aflat vestea ...Că el , PATRIOTUL nu mai este ! Sunt cuprinsă de durere , de tristeţe ,simt o pierdere imensă ...parcă  întrevăd un sfârşit ...L-am pierdut pe Nichita, pe Păunescu , acum pe VADIM ...Cine mai rămane să ne aminteasca de Rovine, de Călugăreni , de Basarabia, de Bucovina ?...Cine te mai plânge, drag Eminescu ?

De azi , suntem mai săraci !

Adio , mare om de cultură , patriot , jurnalist de excepţie...adio , ROMÂNULE!

DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ ÎN PACE !



vineri, 11 septembrie 2015

Adrian Păunescu - Eroina eşti tu



Ce mai faci? Ce mai spui?
Unde eşti? Mai exişti?
Ochii mei sunt nebuni,
După ochii tăi trişti.

Te aştept peste tot
Şi visez să te-mbuni,
Am zidit pentru noi
Un spital de nebuni.

Acest fel de a fi
Vreau oricum să-l conservi,
Un spital pentru cord,
Cu salon pentru nervi.

Nu e logic nimic,
În întregul demers,
Amintiri au murit
Şi contururi s-au şters.

Nu ştiam c-am avut
Acest mare noroc,
Să trăiesc lâng-un om
Care lumii-i dă foc.

Consolat, te aştept,
Mi-e necaz şi pustiu
Şi mă tem să te-ntorci,
Cred că nu te mai ştiu.

Poate că, între timp,
Chiar şi tu te-ai schimbat,
Un păcat părăsind,
Îţi asumi alt păcat.

Poate numele tău
E precum ţi-am spus eu,
Şi eşti rodul divin,
Fiica lui Dumnezeu.

Să te caut nu vreau,
Să te-aştept nu mai pot,
Mi-am propus să te uit,
Cu iubire cu tot.

Îndărătnic te porţi,
Şi absurd, şi naiv,
Dar eu hachiţa ta
Nu mai pot s-o cultiv.

Doar atât mai aştept,
Să-ţi revii, să te-aduni,
C-am făcut pentru noi
Un spital de nebuni.

Ne putem odihni,
În cămaşa de lanţ,
Terapie de şoc,
Pentru foştii amanţi.

Eu, din lacrima mea,
Am făcut, mai la Nord,
Un spital de nervi,
Un spital pentru cord.

Bat pe-acolo ninsori,
Într-un fel îngeresc,
Ca să-ţi dea de-nţeles
Că eu tot te iubesc.

Însă nu te iubesc
Ca să vii, ca să pleci,
Te iubesc gratuit,
Inutil pentru veci.

Poţi la şes coborî,
Poţi rămâne-n zăpadă,
Te iubesc fără sens
Şi tu nici nu contezi.

Astăzi, încă te joci
De-a misterul întreg,
Cei din jur ori nu ştiu,
Ori, ştiind. nu înţeleg.

Dar, treptat, vei simţi
Că fiorul trecu
Şi vei avea să le-arăţi
Că-n poeme eşti tu.

Şi, atunci, ai să lupţi,
Să le poţi demonstra
Că, la mine în vers,
Este chiar viaţa ta.

Şi te vor umili,
Contestând dreptul tău,
Dar eu nu te-am numit,
Ca să nu.ţi fac vreun rău.

O s-apari, pe nedrept,
După ce am să mor,
Ca un alt personaj,
Scris de alt autor.

Şi, atunci, ai să negi
Adevărul cel strict
Că-ntre noi a fost şi
Acest straniu conflict.

Şi vei face recurs
Că-ntr-o zi ai să vrei
Să arăţi cine-ai fost,
Între-atâtea femei.

Eu, atunci, am să-ţi fiu
Cel din urmă atu,
Declarând că, oricum,
Eroina eşti tu.

Astfel, adeveresc
Că şi azi ne iubim
Şi, murind, am să fiu
Soţul tău legitim.

George Ţărnea-Punctul comun



Trec separat prin noi aceleaşi zile,
Trec separat prin noi aceleaşi stări,
Tăcerea ta îmi stăruie-n pupile,
Plecarea mea îţi plânge-n aşteptări. 

Nici unul ,nici altul nu se-ndură
Să pună capăt chinului din el,
Deşi sărutul ne-a-ngheţat pe gură
Şi frica de-mpăcare ni-i la fel. 

Trec separat prin noi aceleaşi clipe,
Trec separat prin noi aceleaşi legi,
Iubirea noastra-i plină de risipe,
Rămâne să-nţeleg si să-nţelegi. 

Dar nu e chip s-o facem dintr-o dată
Şi iată-ne constrânşi la convorbiri
Purtate într-o ură mai ciudată
Pe seama separatelor iubiri.

miercuri, 9 septembrie 2015

Nichita Stănescu - Pean


Nu trebuie înţelese sentimentele, -
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii, -
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile, -
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea, -
lăsaţi-o pe ea singură;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă…
Nu trebuie mai ales să înţelegem, -
trebuie mai ales să fim ;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.

... volumul Opera poetica, publicat în 2007


Virgil Carianopol - Flăcări



Sunt flacară, sunt jar, sunt pară,
Merg printre oameni luminând.
Sunt ca o stea ce străluceşte,
Dar nimeni nu mă vede-arzând.

Ard ca un codru ce nu piere
Sub flăcările ce-l încing,
Un codru care arde-ntruna,
Dar flacarile nu-l ating.

Şi ard, şi ard, aşa de-a rândul,
Ca mii şi mii de stele.
Îi luminez pe cei din preajmă
Arzându-mi visurile mele.

Ştiu, se va stinge crud odată
Această flacără, stindard.
Da-mi pare rău că se va stinge
Fiindca trăiesc numai cât ard...

luni, 7 septembrie 2015

Mihai Eminescu ...Scrisoare către Veronica Micle ,28 februarie 1882




“Iubită femeie,

Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulțumirea, în toate observ, pe de-o parte, imputări de infidelitate, de cari nu sunt capabil; din toate, prezumțiunea că aș putea veni la Iași, că aș putea să fiu cu tine împreună și că singura piedică e că nu voi.

Bolnav; neavând nici o poziție socială sigură prin care să-ți pot pregăti un trai modest și poate fericit alături cu mine; sărac, precum știi că sunt, și avînd pururea grija zilei de mâne, tu crezi că cu aș putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine și să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ți face infidelități, mă crezi în sfârșit de-o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. În momentele în cari-mi simt nefericirea și slăbiciunea de caracter, în momentele în cari văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta și că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat și sătul de viață, te-am rugat, femeie dulce și fermecătoare, să ierți că am îndrăznit a te iubi, să ierți c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieții tale, care, după caracterul tău, trebuia să fie veselă și luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ți lucruri ce nu le-am ținut, pentru că n-am fost în stare a le ținea, n-am comis cel mai mare păcat față cu singura ființă în lume care mie, neiubit de nimeni și antipatic tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ție și te-am rugat să mă ierți.

Prețuiesc pe de-altă parte sacrificiile cari mi le-ai făcut. Dar azi tu-mi spui că te-ai săturat de-a mai aștepta, că vrei să mergi la Viena, că ești tânără și viața ți-e deschisă, cu-n cuvânt îmi faci din nou tabloul unei vieți pe care eu n-o înțeleg. Eu nu mă opun fericirii tale; daca crezi că un alt mod de viață ar fi mai bun pentru tine, daca în sfârșit mă poți uita, uită-mă. Eu din parte-mi te asigur de un lucru. Eu nu te voi uita niciodată. Tu ai fost și ești viața mea, cu tine s-a-nceput și s-a-ncheiat, și dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi. Dar nu te amăgesc cu asta. Nu văd nici o perspectivă deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit pân-acum nimic în Iași cu care-aș putea duce o viață convenabilă cu tine, și în mizerie nu voi să trăiești. Un lucru crede-l: Nu voi iubi niciodată o altă femeie și tu rămâi în mintea și sufletul meu ceea ce ai fost totdeuna: visul de aur al vieței mele — singura mea aspirație, și viața cu tine — singura mea speranță. De-aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde s-ar ivi putința de-a fi unul al altuia pentru totdeuna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi împreună. Dar ce vrei să fac în contra imposibilității materiale ? Nu pot face nimic și mă lupt în contra ei zadarnic și fără chip de-a o putea învinge. În această luptă, simț, se mistuie viața mea și chiar puținul talent ce mi l-a îngăduit natura. Se mistuie, și poate fără nici un rezultat. Te sărut cu dulce, femeia mea iubită și dragă, și dacă, după toate cele zise, tot poți să mă mai iubești, iubește-mă, dacă nu, dă-mă uitării, dar nu crede că vreodată te va uita sau va înceta a te iubi

Emin"



Scrisori - Eminescu către Veronica Micle



[către Veronica, în 28 feb. 1882]



©Mihail Eminovici(Eminescu)

duminică, 6 septembrie 2015

Adrian Păunescu-Iubito, vine toamna!



Iubito, vine toamna peste toate
Bacovia reintră în portrete
Cad frunze picurînd singurătate
Şi tu ai gesturi parcă mai încete.

Şi te iubesc la echinox şi după
Iubito, vine toamna să decline
Să macine, să năruie, să rupă
Al lumii apogeu de feminine.

Cum tu rămîi la ţărmure de mare
Eu plec s-aştept şi crivăţ şi omături
Şi să mă-mbăt la mese singulare
Cu umbra lui Bacovia alături.

Iubito, vine toamna dinspre munte
Cu ghilotine şi anestezie
Tot omul e un snop de amănunte
Care ameninţă esenţa vie.

Cu hachiţe şi mofturi şi-alte alea
Îmi eşti pedeapsa, dar îmi eşti şi doamna.
De pomi sinucigaşi se umple valea
Iubito, te iubesc şi vine toamna.

Natura se închide ca un templu
Cu lacăte de fosfor şi rugină
Eu morţii mele te voi da exemplu
Cît eşti de disperată şi senină.

Iubito, vine toamna pînă-n oase
O simt în mîna care ţi se-ntinde
Priveşte, ies fumuri peste case
Iubito, după toamnă vin colïnde.



miercuri, 2 septembrie 2015

Ion Pillat-Arta Poetică



Mi-am urzit din sunet si culoare, 
Din cuvinte dure, zi de zi, 
Turnul versului înalt în care 
Îmi adorm durerea de-a trăi.

Zi de zi şi lună dupa lună, 
Izvoresc din mine ca din mări
Insule de gânduri, ce adună
Cânturi fremătând peste uitări.

Ani de ani şi clipă după clipă, 
Vierme de mătase m-am făcut, 
Fluturul simţindu-l, ce-n aripă
O să-mi schimbe braţele de lut...

Dar cum stau cu lampa dupa mine
Şi cum scriu: un singur ţipăt greu
Din odaia de bolnavă vine -
Şi ce mic, ce gol e visul meu !

marți, 1 septembrie 2015

Nichita Stănescu - Subit



Se izbucnise piatra în praf şi pulberi fine
iar cerul se tăiase în două înspre jos
şi soarele din infinit spre infinime
răgea - umbros

Salut, murim!

În timpul ăsta scurt
cât eu te strig, cât tu mă strigi
şi încă ne mai răsucim,
atâta-ţi spun, atâta-mi zici:

Salut, murim!