duminică, 30 august 2015

Nicolae Labiş -Dacă toate astea fi-vor învăţate




Fiii voştri singuri hotăresc în viaţă
Care-i meseria ce o vor urma, 
Fiii voştri mai târziu învaţă
Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.
Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte, 
Îşi aleg iubita mângâind-o blând, 
Inima lor largă şi sinceră-şi roteste
În privinţa asta cel mai greu cuvânt.
Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe
Din copilărie încă, de la voi
Primele îndemnuri, primele poveţe -
Dorul de lumină, scârba de noroi.
Cât sunt fragezi încă, mame, învaţaţi-i
Să iubească floarea pură din livezi.
Să iubească-ntinsa mare şi Carpatii, 
Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.
Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea, 
Ochii lor să fie limpezi şi curaţi, 
Să nutrească patimi vaste cum e marea
Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.
Oamenii, din suflet, vesnic să iubească, 
Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;
Invăţaţi-i, mame, crâncen să urască
Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.
Să iubească versul, să iubească struna
Ce-i curat în lume, ce e nou şi viu;
Cât sunt mici să-nveţe a urî minciuna.
Astea nu se-nvaţă când e prea târziu.
Să iubească ţara, pentru ea să sară
La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.
Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară
Ea cuprinde toate-acestea la un loc.
Ea să le sclipească-n licărul pupilei, 
Să le crească-n suflet blândă ca un spic.
Să se teamă poate de ruşinea zilei
Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.
Dacă toate astea fi-vor învăţate, 
Restul o să vina de la sine-apoi
Şi-au să se-mplinească visurile toate
Ce le-aţi pus într-inşii, mame scumpe, voi.

duminică, 23 august 2015

Adrian Păunescu - Criză în intuneric




Pădure de-a dreapta, pădure de-a stânga, 
Ce margini greţoase de hău
Şi mare în ţărm îşi continuă tanga 
Şi mie mi-e rău.

Ce mult întuneric, nu văd nici o cale, 
Vapoarele-n mare sunt reci, 
În mine un haos întreg se prăvale 
Şi, moarte cum treci!

Se vaită cucii în cuiburi ciudate
Şi mie, în mine mi-e greu.
Şi marea bolnavă se-agită şi bate
În sângele meu.

De ce să m-agăţ când sunt toate fugare
Şi oamenii dorm liniştiţi, 
De tine, pădure, şi bornă, şi mare, 
De voi ce nu ştiţi.

Un doctor imi trebuie, unde e dansul ?
Mă doare şi nu ştiu să spun, 
Ca hăţul mă trage în negură plânsul, 
Mi-e rău şi sunt bun.

Contractele mele cu lumea sunt sparte, 
Contractul cu mine e mort, 
Spre casele tale, absurda mea moarte,
Abia te mai port.

Mă aflu-n maşină, şoferul opreşte, 
Mi-e teamă-n şosea c-o să mor, 
Şi marea vuieşte un pic de nădejde
Şi-un prim ajutor.

Şi-apoi la hotel, într-o cameră chioară
Injecţii şi tot ce mai e, 
I-e sila fiinţei acum să şi moară
Şi nu ştiu de ce ?

La marginea mării venise poetul
Să doarmă un somn liniştit
Şi poate-l obţin, acum, eu, cu încetul, 
Cădere în mit.

Aprind o veioză şi faţa mi-e sură, 
Injecţia bate adânc
Şi somnul sau moartea alene mă fură, 
Mi-e bine şi plâng.

Atâta pustiu e pe buzele mele, 
Chimia m-a dat vârstei reci, 
Mai sunt sanatorii, deasupra în stele, 
Poţi moarte să treci.

Adorm pronunţând bâlbâite cuvinte
Şi pulsul mi-e trist şi mi-e rar, 
Mă trag ca un stol de aduceri aminte
În dicţionar.

De-a dreapta pădure, pădure de-a stânga
Şi trupul beteag şi olog
Şi marea în ţărm îşi continuă tanga 
Şi cui să ma rog ?

vineri, 21 august 2015

Tudor Arghezi-Morgenstimmung


Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine
Într-o dup-amiază, cînd
Fereastra sufletului zăvorîtă bine
Se deschisese-n vînt,
Fără să ştiu că te aud cîntînd.

Cîntecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mînăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cîntecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape –
Şi-întreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Şubrede bîrnele, ca foile florii.

De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărţiţi – în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.

Mihai Eminescu -Nu e aşa ca vom fi fericiţi ?...Scrisoare catre Veronica Micle



3 iunie 1882

Dulcea şi draga mea copilă,

În caz de lipsă de bani, care te-ar împiedica să vii, te
rog scrie-mi şi poate să-ţi pot trimite eu.
Cîteva zile am avut mult de lucru şi de aceea de
alaltăieri nu ţi-am scris.
Şi de aceea sunt atît de mîhnit că nu eşti aici şi am
atîtea gînduri, încît nu-ţi pot scrie pe plac şi în toată liniştea.
Nicuţa mea, dulcea mea Nicuţă !
N’est ce pas, que nous serons hereux ... foarte, foarte,
nesfîrşit de mult.
Cînd gîndesc la neagra mea atitudine, la mizeria
sufletească de care am fost capabil, mă simt atît de puţin
vrednic de tine, atît de om de nimic, încît aş intra în pămînt.
Eu singur n-am ştiut niciodată, n-am ştiut pînă acum ce
mult dragă îmi eşti, ce mult scumpă eşti pentru mine.
De acum m-am învăţat minte şi nici nu mai trăiesc nici
nu mai mor fără tine.
Avem să fim, nu te înduri, cei mai fericiţi oameni din
lume. Avem să fim ? Dacă mă vei iubi, avem să fim, căci
pentru mine viaţa s-a încheiat pentru totdeauna, căci tu eşti
cel întîi amor al meu şi vei [fi] cel din urmă, unicul precum şi
unică eşti, aşa mititică şi gingaşă şi cochetă pentru al tău
Eminescu
N.B. – Te jenează că scriu numai pe-o pagină, Mimi?
Zău dacă am două fire de nisip în casă şi asta-i cauza.
Pînă ce scriu a doua pagină se usucă cea dintîi. Mîţule,
Măi Mîţule, mînca-ţi-aş ochii !

[I.E. Torouţiu, Loc. cit. p. 151-152]

joi, 20 august 2015

Omenia lui Eminescu ...Leon Gheorghe Nicoleanu



Iarnă grea ca în 1888, cam arare s-a văzut. Troienele de cu vreme au pus pe gînduri pe aceia cari n-aveau lemne sau paltoane.
Era un frig umed, cam pe la începutul lui octombrie.
Într-o seară, alergam spre casă, pe bulevardul Elisaveta, în Bucureşti, neprivind nici în dreapta, nici în stînga, de teamă ca nu cumva să mă oprească un prieten cu palton în drum.
Mi-era frig de tot, într-o haină foarte compromisă de vară.
Deodată un om înalt, spătos, mi se pune în cale:
- Niculene, stai!
Mă uit bine: Eminescu.
- Ce faci, coane Mihalache?
- Mă duc să beau bere la Gheorghe.
- Ai dat de capital?
- Am doi franci. Fixule, mîncăm un crenvuşt?
Apoi privi mai bine la mine.
- Dar de ce tremuri aşa? O să răceşti. Copil mai eşti
să-ţi laşi paltonul acasă!
- N-am avut ce lăsa, căci n-am palton. Şi apoi, meştere, e drept că n-a venit vremea. Dumnezeu şi-a pierdut contabilitatea.
- Păcat că nu eşti acolo, că ai încurca-o şi mai rău.
- Brrr! Tremuram al dracului.
- Hai la o bere!
Intrăm. Acolo Eminescu mă face mai întîi să-i admir paltonul. O culoare cafenie spălăcită; îi venea pînă la picioare şi larg de-ar mai fi încăput unul comod într-însul.
- N-ai parale ca să-ţi cumperi un palton, văd eu, Fixule, sau le cheltuieşti pe drumul negustorului de haine... Ia ascultă, fă ca mine. Vezi ce palton bun?
- Nu prea prea!
- Ba e bun, că-mi ţine cald. L-am luat pe 13 franci de la
hala vechiturilor. Te duc şi pe tine să-ţi iei. Să vii mîne cu parale...
Cei doi franci ai lui Eminescu şi vreo 70 de bani ai mei plătiseră cheful de bere şi de crenvurşti cu hrean.
Cînd să ieşim, Eminescu, văzîndu-mă tremurînd ca varga:
- Unde stai Niculene?
- Departe, în Tirchileşti, cu Magion.
- O să îngheţi pînă acolo.
- Nu! Merg repede.
- Nu se poate. Nu vezi cum plouă de subţire şi de rece?
Te duc eu pînă acasă. Te învelesc cu prisosul paltonului meu!
- Lasă-mă, cucoane Mihalache. Cum o să mergi pînă acolo cu mine? Eminescu suferea de picioare în vremea aceea, aşa că mergea foarte greu. Vrînd-nevrînd, m-a învelit în paltonul de 13 lei şi m-a dus, încet- încet, pînă acasă, cu toate protestările mele.
Despărţindu-ne, îmi zise:
- Am dat 13 lei pe palton. Ne-a învelit pe amîndoi. Prin urmare mă costă numai 6 lei şi jumătate!

Leon Gheorghe Nicoleanu 1906

miercuri, 19 august 2015

Mihai Eminescu , scrisoare către Veronica



Dragă Veronica,
Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă! Sunt un laş, care într-o
clipă de nebunie, am uitat tot ce-ţi datoresc, iubirea,
nemărginita ta iubire!
Sunt zdrobit numai scriindu-ţi aceste rînduri, căci în
ele invoc un trecut întreg de visuri şi fericire.
Mă revăd la Viena. Ochii tăi frumoşi pătrundeau
sufletul meu.
Apoi la Iaşi, admirat şi sărbătorit în salonul tău fără a
fi de faţă.
Anii însă au trecut. Sunt în Bucureşti, oraşul cel mai
nenorocit, de aceea îl urăsc ca pe un duşman neîmpăcat.
Tot trecutul pe care ţi-l înşir e bun pentru poezie, dar
viaţa reală şi mai ales dorinţa ta de a afla de ce nu ţi-am
răspuns atîta timp; trebuia să-ţi răspund cu toate că eram
certaţi; îmi aduc aminte că într-o scrisoare ai rupt orice
legătură cu mine, nescriindu-mi multă vreme.
Azi, ca prin minune, primesc o nouă scrisoare care
cred că ar fi ultima, dacă eu nu-ţi răspundeam.
Motivele, iubite judecător,sunt numeroase; voi înşira
pe cele principale: lipsa de timp, petrecerile, calomniile
prietenilor cari au influenţat caracterul meu împăciuitor.
Ascultă, dragă, toţi mi-au interzis ca să-ţi scriu, ziceau
că purtările tale sunt nedemne pentru un răspuns din partea
mea!
Fiecare scrisoare a ta redeşteaptă în mine o revoltă în
potriva acestei inconştienţi, dar eram abrutizat, lipsit de
voinţa pentru a îndepărta aceste sfaturi neprieteneşti.
Iartă-mă, iartă-mă !
De azi voi scrie şi voi fi un alt om, căci am pus
stăpînirea în fine pe firea mea.
Cu neţărmurită dragoste
Eminescu
( I.E. Torouţiu, Loc.cit, p.145)

"Vino, frate Mihai" - Ion Creangă....Scrisoare către Mihai Eminescu




"Bădie Mihai,

    Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viață burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiți prea de tot. 

      Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că și cu dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi?! 
    De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate si mai ales „sarmalele“, care ție îți plăceau foarte mult. 
   Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu știu. Atâta știu, că subiectul e copiat, așa cum prea bine știi că pot copia, e luat din viața de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleștii. 
    M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. 

Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.

Te sărut pe frunte,
Ion Creangă"

©Ion Creangă, Scrisoare către Eminovici



marți, 18 august 2015

Ion Creangă-Scrisoare către Mihai Eminescu



"Bădie Mihai,

Ai plecat și mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală.

Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.

Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase…

Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă…

Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat si părăsit de toţi.

Şi dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit şi noi.

Ţi-as scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la tipografie.

Cu toată dragostea, Ionică

Ieşi, 1877, decembre"

©Ion Creangă, către Eminovici

luni, 17 august 2015

Adrian Păunescu-Adeverinţă de dragoste



Adeveresc, de voie, prin prezenta,
De nimeni mituit, minţit, silit,
C-ai fost femeia mea şi te-am iubit
Şi cu plăcere ţi-am făcut legenda.

Acum , nu-ţi mai permite nici agenda,
Nici lupta pentr-un minim de profit
Să-mi dai şi mie-un timp nedesluşit,
Să nu te joci de-a viaţa şi de-a fenta.

Eram perechea gata pentru Noe,
Puteam începe lumea de la doi, 
Pe morţi să îi aducem înapoi,
Puteam învinge trista paranoie.

Adeveresc iubirea dintre noi,
Sper a-ţi servi în viaţă , la nevoie.

5 februarie 2003
( Din doi în doi , 2003)

Adrian Păunescu