Nichita Stănescu - Visul unei nopţi de iarnă

Apărea în stele dinţate
chipul tău de atunci, numai contur.
Nopţile mele, în noptile mele.
Stam lungit pe zăpadă, privirea
îmi hoinarea printre cetini, în jur,

Şi nu mi-era frig. Dimpotrivă,
abuream tot ca o pâine albă.
Stelele mă priveau curioase.
O, tu, carne a mea, visătoare,
o, voi, fosforescentelor oase!

Tot viitorul călătorea, călătorea,
de sus, de sub norii cei nevăzuţi,
pe fulgii cei albi, căci ningea,
dragostea mea i-apăsa, apăsa,
şi ei mi se topeau în răsuflare.

Pân’ la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
dacă-aş fi vrut să calc peste gheaţă,
până la cot mi-ar fi intrat mâna,
de-aş fi voit să mă sprijin mai bine
de trunchiul bradului de lângă mine.

Dar eu abuream trântit în zăpada
ce se topea, mi se topea sub trup.
Apoi se topea pământul şi piatra,
şi m-aş fi agăţat de cer,
dar mi-era teama că-l rup.

Astfel ajungeam în fundul pamantului
tăind, cu trupul, un con de vulcan.
Stelele, capete fără trupuri,
mă iubeau, lunecând simultan
pe-o secundă cât ora, pe-o oră de-un an.

E iarnă, şi eu stau întins, pe sub cetini,
şi miezul de lavă îl iau şi îl pun
sub crestet, şi tot nu adorm.
Şi, întruna,
din mine spre tine răsar şi apun.