Tânjesc pe-ndelete. Mi-e foame, mi-e sete, Dar n-aș putea, poate, să-i spui Orișicui Ce hrană Mă poate nutri și ce mană. Am pâine, merinde și vin. Pătulul mi-e plin. Am poame-n livadă Lăsate să cadă Din pomi, din belșug. Cirezile mug De ugerii grei: Mulgi câte ciubere și donițe vrei. Nici vechea prisacă Nu-mi este săracă Și am în cămară Și miere amară, Pe lânga bucate. Mi-e sila de toate, De rău și de bine. Mi-e foame și sete de tine.
Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci printre rocile ţărmului, reci. Marea se va preface-n păsări străvezii, câte le-ncap ochii deschişi spre ea, şi vor zbura fâlfâind, când ai să vii, până-n piscul văzduhului cu o stea.
Vor rămâne prăpastiile şi peşterile goale, peştii vor plesni aerul prăbuşit cu cozile, stârnind mărgeanele domoale cu corzile.
Uite, epava corăbiii lui Sinbad marinarul cu un colţ se sprijină-n scoicile cenuşii, cu un vârf înjunghie-n mijloc cleştarul, peste toate punţile aleargă raci vii.
Îţi dăruiesc o stea de mare, un crab şi un delfin! Adu-i în spinare până la nisipuri. Mă voi preface orb şi am să vin cu braţul întins, să-ţi mângîi chipul.
Deodată mi-a explodat sticla ferestrei
împroșcându-mă cu cioburi străbătute de vechi priviri.
În cadru se arătă un înger atât de bucălat
încât avea un cap rotund și două aripi ascuțite, –
surâse la mine ca un cântec de leagăn:
– Ce faci, Nichita, acolo, ce faci?
– Ung țeava pistolului, i-am spus,
ung țeava pistolului.
– Dar e vechi, mi-a zis, e vechi,
e din primul război mondial!
De ce ungi cu ulei de măsline țeava pistolului?
– Ca să fiu pregătit, i-am răspuns,
ca să fiu pregătit că ar începe din nou primul război mondial,
d-aia, ca să fiu pregătit c-ar putea să înceapă din nou primul război mondial!
și inconștienta mea bunică mi-ar da un borcan de coacăze
să-l târăsc până sus la Mărășești,
vărsat și spart în cioburi!
– Oho, zice capul bucălai,
dar sabia aceea lungă, ca o frunză de toamnă, cu mâner,
de ce o freci cu ulei de măsline?
– De din vale de Rovine…
de din vale de Rovine…
Ca să fiu pregătit, i-am răspuns,
să fiu pregătit, să fiu pregătit.
– Și ce-s hârtiile, mi-a zis,
și ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru?
Și ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru?
– Scriu din nou Oda În Metru Antic, i-am răspuns,
mă înțelegi, scriu din nou Oda În Metru Antic.
– Dar dacă el se mai naște o dată!?
– Să fiu pregătit, să fiu pregătit!
– Ce țipi la mine, îmi zise îngerul bucălai
cel compus dintr-un cap și două aripi,
tocmai ca o măslină și două girafe,
întocmai ca un tron strâmb pe care stă o singură bucă,
ce țipi la mine, mi-a zis copilul!
– Tocmai frecam scutul rotund
cu anotimpurile înscrise pe el,
tocmai frecam scutul cu ulei de măsline.
Scuturam cioburile geamului spart de pe mine,
respiram o atică vechime, și i-am zis:
– Ce, tu vrei ca la Salamina să uit Peanul?
Am borcane cu coloare roșie sângerie în ele,
ca să-mi vopsesc fața în roșu pentru Pean.
Mă pregătesc pentru Salamina,
mă pregătesc pentru Salamina!
– Ești mort, mi-a spus palid, îngerul bucălai,
ești mort, mi-a spus îngerul bucălai –
Ești mort, mi-a spus îngerul bucălai
cu două aripe ascuțite, ești mort!
– Cum o să fiu mort, i-am răspuns,
cum o să fiu mort, dacă stau de vorbă cu tine?!
– Nu stai de vorbă cu mine, zise,
nu stai de vorbă cu nimeni, –
…și cioburile de pe jos săriră și se refăcură sticlă de geam.
Eu însumi eram sticla geamului,
curat și transparent ca sticla geamului.
Și prin mine privea cineva spre altcineva
și mă durea toată ființa mea de sticlă transparentă
de privirea care mă străpungea,
și nu știam cine privea pe cine privea,
prin durerea transparentă
de sticlă, de geam, a mea.
Un chip de nisip şi mâini de nisip şi limba în gură mi-e tot de nisip nu mai pot să spun nimic în apărarea mea în acest tribunal de nisip cu lumini de nisip grefieri de nisip şi cineva care întoarce clepsidra. Tot ce-am iubit s-a transformat în nisip tot ce-am greşit s-a transformat în nisip şi judecători de nisip mă judecă şi mă condamnă la moarte pe un eşafod de nisip.
Apărea în stele dinţate chipul tău de atunci, numai contur. Nopţile mele, în noptile mele. Stam lungit pe zăpadă, privirea îmi hoinarea printre cetini, în jur,
Şi nu mi-era frig. Dimpotrivă, abuream tot ca o pâine albă. Stelele mă priveau curioase. O, tu, carne a mea, visătoare, o, voi, fosforescentelor oase!
Tot viitorul călătorea, călătorea, de sus, de sub norii cei nevăzuţi, pe fulgii cei albi, căci ningea, dragostea mea i-apăsa, apăsa, şi ei mi se topeau în răsuflare.
Pân’ la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul, dacă-aş fi vrut să calc peste gheaţă, până la cot mi-ar fi intrat mâna, de-aş fi voit să mă sprijin mai bine de trunchiul bradului de lângă mine.
Dar eu abuream trântit în zăpada ce se topea, mi se topea sub trup. Apoi se topea pământul şi piatra, şi m-aş fi agăţat de cer, dar mi-era teama că-l rup.
Astfel ajungeam în fundul pamantului tăind, cu trupul, un con de vulcan. Stelele, capete fără trupuri, mă iubeau, lunecând simultan pe-o secundă cât ora, pe-o oră de-un an.
E iarnă, şi eu stau întins, pe sub cetini, şi miezul de lavă îl iau şi îl pun sub crestet, şi tot nu adorm. Şi, întruna, din mine spre tine răsar şi apun.
Nu am ce să-ţi mai cer, După cât te-ai schimbat Sub alt colţ de cer Alte clopote bat… Suntem doar doi străini Care nu-şi mai vorbesc Printre atâţia spini Cum să-ţi spun ‘te iubesc’ ? Cum să-ţi spun ‘te iubesc’ ?
Ţie ţi-a trecut iubirea, Mie mi-a trecut uimirea, Ţie ţi-a rămas lumina, Mie lacrima şi vina…
Nu am ce să mai fac, Prea departe te-ai dus… Şi îmi vine să tac După ce ai apus… Suntem doar doi străini Care nu-şi mai vorbesc Printre atâţia spini Cum să-ţi spun ‘te iubesc’ ? Cum să-ţi spun ‘te iubesc’ ?