După ce am citit cartea "Viaţa pe un peron " a lui Octavian Paler am rămas pe gânduri. M-am întrebat dacă este bine să ajungi la un nivel superior de cunoaştere al Eu-lui, dacă, oare, este indicat să aprofundăm fiecare gest, gând, ce ţine de normal, în ultimă instanţă.
Nu am să neg că am citit cu o plăcere extremă această carte captivantă. Cât de greu trebuie să fie să vrei și să poți, totodată, analiza fiecare gest, fiecare cuvânt. Paler, marele gânditor Paler, împinge la extrem aceasta abilitate de a diseca fiecare gând.
În "Viaţa pe un peron " el face apologia Ţipătului, aşa cum în Calomnii mitologice analiza lui asupra lui Don Juan şi a lui Narcis trece de limitele obişnuite.
M-am întrebat adeseori dacă nu cumva tocmai această profunzime a analizei nu l-a impins spre singurătate, tristeţe, spre o lume plină de temeri, judecăţi, ale unui om ce vrea să-şi înţeleagă destinul, să-l înfrunte ...ca apoi să se recunoască învins. În scrierile lui am observat dualitatea propriului Eu ... el se află de ambele părţi ale baricadei ... el acuză şi tot el apără, el este victima şi tot el este călăul. Pentru mine, Paler este un mentor!
Am să ataşez un fragment din "Viaţa pe un peron", fragment în care îşi exprimă părerea despre poezie... această lume de vis a cuvintelor . (Adina V.)
Am cunoscut un mare poet. Tot ce atingea el se prefăcea în poezie, aşa cum tot ce atingea Midas în antichitate se prefăcea în aur. Cînd îi citeam poeziile asistam parcă la un seceriş magic. Cuvinte banale, obişnuite, ajungeau să-ţi ardă buzele cînd le repetai. Tristeţea devenea poezie, revolta devenea poezie, disperarea devenea poezie, remuşcarea devenea poezie. Speranţa devenea poezie. Şi deodată mi-am zis că tocmai acolo, la limita supremă a poeziei, pe culmea ei de glorie, începeau şi eşecul şi trădarea ei. Noi care aveam atîta nevoie de poezie, aveam însă, în acelaşi timp, nevoie de revoltă, de lecţiile disperării noastre şi ale remuşcărilor noastre, aveam nevoie de speranţă. Şi, brusc, ne vedeam deposedaţi de toate acestea. Ele deveniseră poezie. Revolta se consolase să devină sacră. Remuşcarea se consolase să fie rostită în altar. Speranţa se resemnase să fie cîntată. Aşa cum Midas în antichitate n-a mai avut ce mînca şi ce îmbrăca pentru că tot ce atingea se transforma în aur, pe culmea poeziei nu mai aveam revolte, nu mai aveam remuşcări adevărate şi speranţe adevărate pentru că toate deveniseră poezie, toate uitaseră să vorbească normal şi cîntau. Poezia este mult, dar ea nu e în stare să înlăture răul. Îl poate numai exorciza. Din această pricină, în clipa cînd atinge perfecţiunea şi absolutul, cînd transformă totul în poezie, ea ne lasă cu mîinile goale. Atunci iese în faţa cobrei convinsă că va preface şi cobra în cîntec. Poezia e ca o mangustă care, în loc să atace cobra, îi cîntă. Dar ceea ce nu ştiu poeţii e că şi cobrele au imunitatea lor, aşa cum mangustele au imunitatea lor. Cobra e imună la singura ameninţare care ar fi putut-o ucide. La aceea a poeziei. În vreme ce cîntă în faţa cobrei, poe-zia-mangustă îşi dă deodată seama că acest cîntec al ei n-are nici un efect. În ochii cobrei străluceşte ceva batjocoritor, semn sigur că melodia mangustei e zadarnică. Ea singură, cobra, nu se supune acestei vrăji. Poetul îşi descoperă în sfîrşit călcîiul lui Ahile şi simte acolo o cicatrice de frig. Atunci ar vrea să fugă din faţa cobrei, dar e prea tîrziu. Cobra ştie unde să atace. Va muşca tocmai acolo unde arde frigul.
fragment din Viaţa pe un peron
