sâmbătă, 30 mai 2015

Octavian Paler - Viaţa pe un peron

     

      După ce am citit cartea "Viaţa pe un peron " a lui Octavian Paler am rămas pe gânduri. M-am întrebat dacă este bine să ajungi la un nivel superior de cunoaştere al Eu-lui,  dacă, oare, este indicat să aprofundăm fiecare gest, gând, ce ţine de normal, în ultimă instanţă. 
      Nu am să neg că am citit cu o plăcere extremă această carte captivantă. Cât de greu trebuie să fie să vrei și să poți, totodată,  analiza  fiecare gest, fiecare cuvânt. Paler, marele gânditor Paler, împinge la extrem aceasta abilitate de  a diseca fiecare gând. 
      În "Viaţa pe un peron " el face apologia  Ţipătului, aşa cum în Calomnii mitologice analiza lui asupra lui Don Juan şi a lui Narcis trece de limitele obişnuite. 
     M-am întrebat adeseori dacă nu cumva tocmai această profunzime a analizei nu l-a impins spre singurătate, tristeţe, spre o lume plină de temeri, judecăţi, ale unui om ce vrea să-şi înţeleagă destinul, să-l înfrunte ...ca apoi să se recunoască învins. În scrierile lui am observat dualitatea  propriului Eu ... el se află de ambele părţi ale baricadei ... el acuză şi tot el apără, el este victima şi tot el este călăul. Pentru mine, Paler este un mentor! 
    Am să ataşez un fragment din "Viaţa pe un peron", fragment în care îşi exprimă părerea despre poezie... această lume de vis a cuvintelor .  (Adina V.)



Am cunoscut un mare poet. Tot ce atingea el se pre­făcea în poezie, aşa cum tot ce atingea Midas în anti­chitate se prefăcea în aur. Cînd îi citeam poeziile asis­tam parcă la un seceriş magic. Cuvinte banale, obişnuite, ajungeau să-ţi ardă buzele cînd le repetai. Tristeţea devenea poezie, revolta devenea poezie, dis­perarea devenea poezie, remuşcarea devenea poezie. Speranţa devenea poezie. Şi deodată mi-am zis că tocmai acolo, la limita supremă a poeziei, pe culmea ei de glorie, începeau şi eşecul şi trădarea ei. Noi care aveam atîta nevoie de poezie, aveam însă, în acelaşi timp, nevoie de revoltă, de lecţiile disperării noastre şi ale remuşcărilor noastre, aveam nevoie de spe­ranţă. Şi, brusc, ne vedeam deposedaţi de toate aces­tea. Ele deveniseră poezie. Revolta se consolase să devină sacră. Remuşcarea se consolase să fie rostită în altar. Speranţa se resemnase să fie cîntată. Aşa cum Midas în antichitate n-a mai avut ce mînca şi ce îmbrăca pentru că tot ce atingea se transforma în aur, pe culmea poeziei nu mai aveam revolte, nu mai aveam remuşcări adevărate şi speranţe adevărate pentru că toate deveniseră poezie, toate uitaseră să vorbească normal şi cîntau. Poezia este mult, dar ea nu e în stare să înlăture răul. Îl poate numai exorciza. Din această pricină, în clipa cînd atinge perfecţiunea şi absolutul, cînd transformă totul în poezie, ea ne lasă cu mîinile goale. Atunci iese în faţa cobrei con­vinsă că va preface şi cobra în cîntec. Poezia e ca o mangustă care, în loc să atace cobra, îi cîntă. Dar ceea ce nu ştiu poeţii e că şi cobrele au imunitatea lor, aşa cum mangustele au imunitatea lor. Cobra e imună la singura ameninţare care ar fi putut-o ucide. La aceea a poeziei. În vreme ce cîntă în faţa cobrei, poe-zia-mangustă îşi dă deodată seama că acest cîntec al ei n-are nici un efect. În ochii cobrei străluceşte ceva batjocoritor, semn sigur că melodia mangustei e zadarnică. Ea singură, cobra, nu se supune acestei vrăji. Poetul îşi descoperă în sfîrşit călcîiul lui Ahile şi simte acolo o cicatrice de frig. Atunci ar vrea să fugă din faţa cobrei, dar e prea tîrziu. Cobra ştie unde să atace. Va muşca tocmai acolo unde arde frigul.

fragment din Viaţa pe un peron 


joi, 28 mai 2015

Imnele vedice - Imnul Creatiunii - traducere Mihai Eminescu



Atuncea neființă, ființă nu erau
A cerului mare, boltitul cort din ceriu
Ce-acoperea atuncea ?...Și-n ce se ascundeau
Acele-acoperite....Au în noianul apei
Au în genune....
Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor
Și noaptea-ntunecată de ziua cea senină
Nu era despărțită
Și fără de răsuflet sufla în sine însuși
Ne mai numitul Unul.....Și-afară de aceste
Nimic n-a fost pe-atuncea
Și-atât de întuneric era, ca un ocean
Neluminat, și totul era adânc ascuns
În început. Și unul, învăluit în coaja-I
Uscată, prinde viață din tainica căldură
Ce singur el o are.


**************************************************


Traducând Imnele Vedice (cultura sanscrita ) Eminescu a fost inspirat de acestea in Scrisoarea Întâi , Luceafărul , Kamadeva , Rugăciunea unui dac...

Ataşez niste exemple ale versurilor lui Eminescu ...exemple ce atesta influenta Imnelor Vedice asupra poeziei lui Eminescu , ca versificatie , ritm ,insa si ca mesaj .

Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna
Caci unul erau toate si totul era una,

(Rugaciunea unui dac )


"La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă"

"Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns"…

"Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate"

"Dar deodat-un punct se mişcă…
cel dintâi şi singur. Iată-l
Cum din haos face mumă iar el devine Tatăl…"

Scrisoarea Intâi

Cel mai vechi document literar al grupului de popoare indoeuropene este Rig-Veda, din care face parte celebrul imn al Creaţiunii (Imnul al X-lea, paragraful 129), ale cărui sensuri filosofice nu puteau să îi scape marelui îndrăgostit de valorile universale, Mihai Eminescu ,care prin "Scrisoarea I" îl restituie culturii româneşti, descendentă a aceleiaşi mari culturi ariene precum cultura greacă şi cultura germană.


Ana Blandiana -Banca timpului



Dacă n-aş fi avut convingerea că orice clipă pe care o trăiesc, pe care o risipesc, care trece, se depune totuşi undeva - într-un safe la care numai eu am acces şi în care nimic nu se degradează şi nu se pierde - nu aş fi fost, sunt sigură, în stare să ajung la această vârstă, aş fi înnebunit demult calculând astronomicele cifre ale secundelor irosite.

Sunt atât de încredinţată, însă, că nimic din ce-am trăit n-am trăit degeaba, că nimic din ce-am văzut n-am văzut în zadar, că nimic din ce-am suferit n-am suferit fără rost, încât încerc uneori sentimentul - aproape iresponsabil - pe care trebuie să-l aibă acţionarii marilor întreprinderi, care ştiu că simpla trecere a vremii îi îmbogăţeşte necontenit. Şi chiar dacă amân fără încetare să scot de la Banca Timpului mormanele de minute, şi de zile, şi de ani, strânse aproape fără voia mea acolo, existenţa acelei bănci nu este mai puţin importantă pentru mine.

La urma urmei, omul cel mai bogat din lume nu este cel care mănâncă cel mai mult, sau se îmbracă cel mai bine, ci acela care ar putea oricând să o facă.



Comentariu Nella


Poetei Ana Blandiana,
Cât este de frumoasă!
Am admirat-o, înainte de a înțelege. Există astfel de ființe serioase, talentate, care respectă scrisul, au eleganță în această tentativă de a explica sensibilitatea și dispoziția de "Poezie". Talentul are la temelie un strat mult mai profund, subtil, cel al spiritualului. Face parte din Galeria de Artă a filozofilor, prin gradul de abstractizare înalt al conceptului de viață, de poezie, și care, face dificilă uneori înțelegerea, subtilitatea de gândire. Cu o vastă cultură literară sau științifică, poți fi unilateral, materialist, în acest plan al existenței. A lăsat în anticamera minții cultura agonisită, ca să ia cu sine, Sinele la lectură, inteligența pură, emoțională, partea curată a sufletului, și trecut prin autoanaliză. Un stil original, dezbrăcat de haina îngâmfatei intelectualițăti, a prejudecăților învățate sau primite, de care s-a delimitat. De aici înțelepciunea și, când "lumina" a început să răzbată "întunericul". Călătorind în spațiul acestei lumi, a trecut prin lumile îngerilor, "a cules", a expus "elementele" naturale, și sintetizând rostul gândirii clare. "Banca" pe care s-a așezat, să perceapă esență, absolutul în manifestare, prin intermediul unui timp, să învețe adevărul despre sine. În lumea subtilă, imaterială, există Iubirea. Venind aici cu această misiune, și mult har, scrie cu sufletul, un scris metafizic remarcabil, îmbogățește mintea și trupul care interacționează cu timpul universal. Iubirea inimii, creativitatea, încrederea într-un scop, dorința de viață, fermitatea și existența obiectivelor clar propuse, autenticitatea simțirii, toate într-o ființă profundă! Și explicată de raționamente pline de frumusețe, de claritate, și coerențe logice, în bogăția conferită prin scris, poezie, viață!
Mulțumesc pentru regal!
Noapte bună, scumpă mea, Adina!


miercuri, 20 mai 2015

Emil Cioran -Amurgul gândurilor (partea a doua)


Tot ce nu-i uitare ne uzeaza substanta; remuscarea este la antipodul uitarii. De aceea se ridica ea amenintatoare ca un monstru stravechi ce te rapune din privire sau îti umple clipele cu senzatii de plumb topit în sînge.
Oamenii simpli simt remuscari în urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindca motivele le sînt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese“, ei n-ar putea întelege taria unui chin inutil.
Remuscarea metafizica este o tulburare fara cauza, o neliniste etica pe marginea vietii. N-ai nici o vina pe care s-o regreti, si totusi simti remuscari. Nu-ti aduci aminte de nimic, dar te napadeste un infinit dureros al trecutului. N-ai facut nici o fapta rea, dar te simti responsabil de raul universului. Senzatii de Satana în delir de scrupul. Principiul Raului în mrejele problemelor etice si-n teroarea imediata a solutiilor.
Cu cît esti mai putin indiferent în fata raului, cu atît esti mai aproape de remuscarea esentiala.
Aceasta-i uneori tulbure si echivoca: atunci porti povara absentei Binelui.
Violetul e culoarea remuscarii. (Ceea ce e straniu în el pleaca din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)
Remuscarea este forma etica a regretului. (Parerile de rau devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferinta.Ea nu rezolva nimic, dar începe totul. Aparitia moralei este identica întîiului freamat de remuscare.
Un dinamism dureros face din ea o risipa somptuoasa si zadarnica a sufletului. — Numai marea — si fumul de tigara— ne dau imaginea ei.
Pacatul este expresia religioasa a remuscarii, precum regretul expresia ei poetica. Primul este o limita superioara; ultimul, una inferioara.
Te caiesti de ceva ce s-a întîmplat sub tine... Erai liber sa dispui alt curs lucrurilor, dar atractia raului sau a vulgaritatii a învins reflectia etica. Ambiguitatea pleaca din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare.
În nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decît interpretarea morala a acestei ireversibilitati.
Raul ne dezvaluie substanta demonica a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii.
Raul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celalalt.
Dar simtim cu totii caldura dureroasa a raului si raceala extatica a binelui.
Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovatie si cunoastere.
Ceea ce deosebeste remuscarea de deznadejde, de ura sau de groaza este o înduiosare, un patetic al incurabilului.
Sînt atîti oameni pe care îi separa de moarte doar nostalgia ei! În aceasta, moartea îsi creeaza din viata o oglinda pentru a se putea admira. Poezia nu-i decît instrumentul unui funebru narcisism.
Atît animalele, cît si plantele sînt triste, dar ele n-au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai în masura în care omul îl foloseste înceteaza a fi natura. Privind în jurul nostru, cine nu observa c-am acordat prietenia la plante, animale si la cîte minerale! — dar nici unui om.

Lumea nu-i decît un Nicaieri universal. De aceea, n-ai unde sa te duci niciodata...

marți, 19 mai 2015

Impostura




Ceilalţi lupi m-ar sfâşâia dacă ar şti
că urletul meu e în realitate un plâns…

Imposture

Les autres loups me mettraient en pièces s’ils savaient
que mes hurlements sont en réalité des pleurs…

Απατη

Oι αλλοι λυκοι θα μ'εσκισαν αν ηξεραν
οτι η κραυγη μου ειναι στη πραγματικοτητα ενα κλαμα ...




The other wolves would tear me apart
If in the very moment of my howling
They find that actually, I'm crying ...


citat din Scrisori Imaginare  

sâmbătă, 16 mai 2015

Nichita Stanescu -Lecţia de zbor ( Νικιτα Στανεσκου-Το μαθημα πτησης)



Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor.
Şi acesta e zborul.


Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor.
Şi acesta e timpul.
Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor.
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripilie altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.

Το μαθημα πτησης


Πρωτα , σφιγγεις τους ωμους ,
μετα σηκωνεσαι στις μυτες των ποδιων ,
κλεινεις τα ματια σου,
απορρυπτεις την ακοη
Και λες στον εαυτο σου:
Tωρα πεταω.
Μετα λες:
Πετω.
Και αυτη ειναι  πτηση.

Μαζευεις τους ωμους σου
οπως τα ρυακια συγκεντρωνονται σ'ενα ποταμι,
κλεινεις τα ματια
οπως κλεινουν τα συννεφα εναν καμπο,
σηκωνεσαι  στις μυτες των ποδιων 
σαν πυραμιδα που βρισκεται πανω στην αμμο,
απορριπτεις την ακοη,
ακουγοντας μονο ενα ενιαιο αιωνα
και στη συνεχεια λες στον εαυτο σου:
τωρα θα πεταξω
απο την γεννηση μεχρι το θανατο.
Μετα απο αυτο λες:
Πετω.
Και αυτος ειναι ο χρονος.

Και μετα
πετας με τα φτερα τον αλλον,
και στη συνεχεια
εισαι αυτος
και αυτος
ειναι παντα αλλος.


μεταφραση Adina V.

vineri, 15 mai 2015

Marin Sorescu-Cine



Să cercetăm bine
Cine se ascunde sub noi,
Să fim foarte atenţi
Pe cine numim
Eu.
Că nu mai poţi
Avea încredere oarbă
În nimeni,
Să fim atenţi, mai ales,
Pe cine numim
Eu.

Îndesaţi în genunchiul
Sub nişte măşti,
Atât de convenţionale,
Râsul, plânsul, iubirea,
Ne căznim, stângaci,
Să fim familiari cu noi.

Poate chiar reuşim
În unele momente,
Dar ne speriem grozav
Când ne auzim glasul.

Lucian Blaga-Lumina de ieri



Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni - azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

joi, 14 mai 2015

Octavian Paler-Lecţie Inutilă De Logică




Asa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecam, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

Octavian Paler-Deşertul pentru totdeauna



Câteva lămuriri



Infarctul mi-a lămurit, cel puţin, două lucruri. Pe de o parte, am înţeles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranţa că voi depăşi cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înţeleg eşecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaşte că destinul meu a fost decis de defectele mele.

Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape "metafizic", cu praf adus de vânt dintr-un deşert misterios, şi visând o mare unde ar fi fost aruncată ― se zice ― cenuşa zeilor morţi. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficţiune într-o realitate paralelă. Am renunţat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, "eu"?

E posibilă şi altă explicaţie. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o "secretă". Prin "viaţă secretă" înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară, am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această "viaţă de dincolo de oglindă" e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.


24 august 2000

Octavian Paler

marți, 12 mai 2015

Emil Cioran -Amurgul Gândurilor



Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare;el va protesta şi va lua  chiar măsuri spre a te sancţiona.

Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osînde?

Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul.

Singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul.

Dumnezeu are tot interesul să-şi vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărîmă pe toate, căci gîndurile i le-au surpat de mult.
Dacă un vierme e capabil de nelinişte metafizică, şi el îi tulbură somnul.
Gîndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu morţii. El nu îmblînzeşte deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cînd îşi căuta pulsul prin teroarea nimicului....


Se spune că Diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani. - Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul.
Diogene, dacă se năştea după Cristos, ar fi fost un sfînt. - Admiraţia pentru cinici şi două mii de ani de creştinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…
Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...

Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plîngerii. 


Port un doliu din naştere - doliul acestei  lumi.


Emil Cioran

joi, 7 mai 2015

Ana Blandiana-La cules de îngeri -Addenda



* Poezia nu influenţeazã decât pe cei dispuşi sã se lase
influenţaţi, nu sensibilizeazã decât pe cei sensibili.

* De nimic nu mã tem mai mult decât de scriitorii prin
ochii cãrora lumea se vede tragic transformatã într-un
somptuos muzeu de cuvinte, un muzeu imens şi nelipsit de
frumuseţe, cu arbori în care în loc de frunze atârnã vorbe
foşnitoare pe ramuri, cu oraşe clãdite din proporţii, cu râuri
curgând din silabe, cu oameni modelaţi în ceara moale şi
dulce la pipãit a frazelor, cu sentimente croite din pânza
finã şi zadarnicã a literaturii. Pentru mine, cuvintele nu sunt
decât un rãu necesar, de care trebuie totuşi sã mã servesc;
pentru mine, nimeni nu e mai departe de „literaturã” decât
un mare scriitor.

* Scriitor nu este cel care scrie, este cel care se exprimã
cu ajutorul scrisului.

(La cules de ingeri ...Addenda , fragmente despre poezie  )

marți, 5 mai 2015

Octavian Paler - Moartea lui Socrate


Sunt singur,
De ce tremuraţi?
Şi sentinţa e dată.
De ce tremuraţi?
Din vorbele pe care n-am apucat să le spun
se scutura tăcerea
îmbătrânindu-mă.
Nu-mi cereţi să mint cu aceste cuvinte
cu care mi-am descoperit moartea.
Şi nu inţeleg de ce tremuraţi.
Otrava e doar pregatită.
Şi sunteţi prea palizi
pentru niste ucigaşi cumsecade.

vineri, 1 mai 2015

Ana Blandiana-În autobuz


Ion Agârbiceanu trăia atât de retras, încât faptul că - deşi locuiam pe aceeaşi stradă - l-am zărit o singură dată, în autobuz, îl consider un privilegiu al adolescenţei mele. Strada se numea Andrei Mureşanu (se numea, oare, într-adevăr aşa sau numai lumea continua să-i spună astfel după vechiul ei nume?) şi pentru a ajunge la cămăruţa unde stăteam în gazdă urcam dealul din spatele Teatrului Naţional, trecând în fiecare zi prin faţa casei lui. Nu se vedea niciodată nimeni, dar nici nu avea un aer părăsit. Era severă şi solidă, aparţinând nu numai prin piatră, ci şi prin spirit unui timp uitat sau poate chiar nici unui timp. Câţiva arbori înalţi (erau brazi, sau numai memoria mea uşor simbolizantă este înclinată să îi reconstituie astfel?) înveleau totul într-o umbră dinafara anotimpurilor, înglobând gravitatea clădirii în ordinea, mai riguroasă încă, a naturii.
La început priveam cu speranţă şi curiozitate ferestrele, convinsă că voi reuşi să descopăr o mişcare şi să recunosc un semn. Dar am renunţat curând. Existenţa, dincolo de ele, a celui pe care îl ştiam din vechi istorii literare era destul de fantastică pentru a nu mai avea nevoie de dovezi şi destul de miraculoasă pentru a nu mai pretinde argumente. Faptul că puteam fi contemporană cu Ion Agârbiceanu, faptul că puteam să-i văd casa din alte vremi în care el încă mai trăia era minunea care, odată acceptată, atrăgea după sine şirul tuturor posibilităţilor. Pentru că, desigur, cel mai greu de acceptat era chiar faptul în sine, ideea prezenţei, în plin deceniu al şaptelea, a scriitorului pe care cronologia mea afectivă îl situa nu numai, firesc, la începutul secolului, în ascendenţa lui Rebreanu (el însuşi lunecat de mult în istorie), ci mult înainte încă, în neguri crăieşti şi transparenţe creştine. Nu mă miram, deci, că nu descopăr nici o mişcare în casa pe care o cercetam pe furiş la fiecare trecere, mă miram că nu era exclusă cu desăvârşire posibilitatea de a descoperi vreodată o mişcare. Iar mirarea mea avea să se transforme în uluire atunci când întâmplarea a făcut să-l întâlnesc.
Ce-i drept, cu greu s-ar fi putut imagina un cadru mai nepotrivit şi mai incredibil siluetei sale severe şi friabile de apostol, ochelarilor săi de la începutul veacului şi bărbii sale ştiute din cărţile de citire de dinainte de război, decât supraaglomeratul autobuz nr. 7, cel care - scârţâind şi gata să se desfacă din încheieturi sub povara călătorilor - lega străzile povârnite ale dealului Feleacului cu centrul oraşului! Mă suisem cu câteva staţii mai înainte, la capătul liniei, şi eram fericita posesoare a unui loc, atunci când am descifrat, în înghesuiala dintre scaune, spatele aplecat al unui bătrân căruia am vrut să-i cedez locul. Dar bătrânul nu era singur, ci cu o bătrânică, încă şi mai fragilă, şi mai pâlpâitoare decât el, pe care a chemat-o, mulţumindu-mi în numele ei, să se aşeze. El a rămas în picioare, cu mâna neînchipuit de osoasă, învelită parcă în pergament, încleştată pe spătarul scaunului, cu barba albă şi rară tremurând uşor deasupra părului, încă mai alb, al soţiei. Atunci l-am recunoscut.
Nu-mi venea să cred: îmi venea să lovesc şi să resping pe cei ce îl împingeau fără să vrea, făcându-l să se clatine pe picioare; îmi venea să-i smulg pe toţi de pe scaune şi să le strig: "Nu-l recunoaşteţi? Este Ion Agârbiceanu! Pare de necrezut, dar este Ion Agârbiceanu". Îmi amintesc că am început să plâng de umilinţă şi de descurajare, de neputinţa de a putea oferi cel puţin un loc într-un autobuz scriitorului pe care-l citisem din copilărie şi pe care-l admirasem întotdeauna peste cota stabilită de critică şi peste ierarhiile istoricilor literari. Iar prin sticla tulbure a lacrimilor vedeam perechea aceea de bătrâni modeşti şi severi, slabi, dar încă nedoborâţi, locuitori şi ctitori ai unor vremi de mult revolute, lăsându-se duşi de autobuzul acela unde nu-i mai cunoştea nimeni...
Şi iată sosind centenarul. Un important istoric literar mi-a cerut, pentru o carte ce urma să omagieze secolul încheiat, o amintire despre scriitorul sărbătorit. Pot oferi oare această unică întâmplare ca reper pentru viaţa unuia din puţinii clasici pe care i-am cunoscut? Dacă istoria literară seamănă uneori cu un autobuz aglomerat, da, este şi aceasta un posibil detaliu biografic. Dar seamănă oare într-adevăr?