Ana Blandiana- O Aventură a atenţiei

Veneam spre casă, şi începea să se-ntunece, şi începea să se facă primăvară, şi îmi era în acelaşi timp foarte bine şi foarte rău (acel amestec de beatitudine şi de leşin în care numai primăvara ştie să te cufunde), când în dreptul Ateneului am zărit în fugă o bătrânică sprijinită în cârjele ei, cu spatele chircit dureros de un zid, şi pe care două adolescente păreau că încearcă să o ajute. M-am întors într-o doară să văd despre ce este vorba şi dacă nu pot să le fiu de folos, şi din acea clipă, fără să se petreacă nimic extraordinar totuşi, a început pentru mine un fel de aspră aventură a atenţiei. Vreau să spun că am avut senzaţia că mă trezesc brusc din propria mea existenţă pentru a o observa în cele mai mici amănunte pe a celorlalţi, sau, mai degrabă, că întorc brusc un buton ce-mi dă deodată posibilitatea să aud distinct zeci şi zeci de sunete care până atunci nu fuseseră decât un aiuritor vacarm, sau, şi mai exact, că pot privi deodată la microscop nenumărate componente vii şi mişcătoare ale unei picături care până atunci nu fusese decât o substanţă de o culoare incertă.
De fapt ce s-a întâmplat?
Mai întâi am dat telefon la Salvare, explicând că unei femei bătrâne i s-a făcut rău şi va aştepta maşina, întinsă pe prima bancă de lângă statuia lui Eminescu din faţa Ateneului. Dar centralista de Salvare nu ştia că în faţa Ateneului există o statuie a lui Eminescu (sau poate nu ştia că statuia este a lui Eminescu), aşa că explicaţiile topografice au durat destul de mult.
Apoi am început să aşteptăm. În aşteptare, bătrânica - începând să-şi mai revină puţin - ne-a rugat să-i căutăm în sacoşă o pungă de plastic, unde purta fotografiile copiilor şi nepoţilor, pe care voia să ni-i arate. Am găsit punga ferfeniţită, am lăudat pe cei din fotografii, am întrebat-o ce făcea la ora întunericului pe stradă. Ne-a răspuns că nu făcea nimic, dar încerca în felul acesta să nu-şi deranjeze copiii şi nepoţii. Apoi ne-a venit ideea că slăbiciunea bătrânei ar putea fi inaniţie şi, lăsând-o în grija fetelor, am fugit - magazinele alimentare fiind la ora aceea închise - să cumpăr câteva pateuri de la o cofetărie. Cofetăria era nouă, abia dată în folosinţă şi extrem de elegantă, dar cele trei vânzătoare erau ocupate, toate, să servească şi să privească un cuplu de străini dintr-o ţară petroliferă, încât, cu toată neliniştea că maşina Salvării putuse sosi între timp, am aşteptat aproape un sfert de oră în faţa tejghelei al cărei singur cumpărător autohton eram.
Maşina Salvării nu sosise însă, şi nu sosise nici peste încă o oră. Între timp fetele mi-au povestit că erau funcţionare la o întreprindere şi studente seraliste la A.S.E. pentru că nu reuşiseră să intre la Medicină. Tot între timp băbuţa îşi revenise aproape de tot şi împachetase pentru nepoţi pateurile rămase. Se făcuse târziu. Maşina Salvării nu mai venea. Vinovată fusesem poate şi eu, cu reperele mele culturale. Din fericire, nici nu părea să mai fie nevoie. Ne-am condus protejata până la autobuzul 236, care avea s-o transporte în îndepărtatul ei cartier, şi am dat-o - cu sacoşele şi cârjele ei - în grija unor călători. Apoi, împreună cu fetele, am rămas pe loc, urmărind cu tristeţe autobuzul care se îndepărta burduşit şi legănându-se ca o femeie însărcinată, triste toate trei şi aproape vinovate de lumea pe care o contemplam. Întâmplarea atât de neînsemnată ne înrudise şi ne jenam să ne despărţim. Am mai străbătut o vreme oraşul îndepărtat şi aproape pustiu, ele povestindu-mi despre o vizită pe care o făcuseră, pe când mai erau eleve, la o casă de bătrâni, eu amintindu-mi vechea sală de aşteptare a Telefoanelor din Cluj, supraaglomerată, în serile geroase, de femei şi bărbaţi în vârstă şi singuri aşezaţi cuminţi, de-a lungul pereţilor, pe bănci, încălzindu-se şi ascultând conversaţiile, care se întrerupeau mereu şi trebuiau strigate, ale studenţilor cu părinţii de departe. Ne dădeam seama că dispoziţia noastră devenea melodramatică, ştiam că primăvara îşi are şi ea partea de vină, dar în acelaşi timp nu puteam să ne luăm gândul de la înspăimântătoarea aripă a bătrâneţii care fluturase o clipă lângă noi şi pe care o descoperisem îngrozite de propria - lucida, neaşteptata - noastră atenţie.