joi, 30 aprilie 2015

Ana Blandiana-Dicţionar


A muri nu este opusul lui a trăi, ci al lui a te naşte. Cele două antonime reprezintă fiecare clipa intrării într-o stare - în viaţă sau în moarte -, în timp ce a trăi este acţiunea, de durata vieţii, căreia nu îi este opus în limbă decât a fi mort. Dar acesta din urmă nu este decât o formă verbală pasivă, nu un verb propriu-zis, nu o acţiune, pentru că nimeni n-a fost în stare să creadă, dincolo de moarte, în posibilitatea reală a unei acţiuni. Dar dacă, totuşi, ea există, şi pentru a fi revelată nu-i lipseşte decât verbul exprimării? Dacă s-ar întoarce cineva să povestească ce înseamnă a morţi?

miercuri, 29 aprilie 2015

Ana Blandiana- O Aventură a atenţiei



Veneam spre casă, şi începea să se-ntunece, şi începea să se facă primăvară, şi îmi era în acelaşi timp foarte bine şi foarte rău (acel amestec de beatitudine şi de leşin în care numai primăvara ştie să te cufunde), când în dreptul Ateneului am zărit în fugă o bătrânică sprijinită în cârjele ei, cu spatele chircit dureros de un zid, şi pe care două adolescente păreau că încearcă să o ajute. M-am întors într-o doară să văd despre ce este vorba şi dacă nu pot să le fiu de folos, şi din acea clipă, fără să se petreacă nimic extraordinar totuşi, a început pentru mine un fel de aspră aventură a atenţiei. Vreau să spun că am avut senzaţia că mă trezesc brusc din propria mea existenţă pentru a o observa în cele mai mici amănunte pe a celorlalţi, sau, mai degrabă, că întorc brusc un buton ce-mi dă deodată posibilitatea să aud distinct zeci şi zeci de sunete care până atunci nu fuseseră decât un aiuritor vacarm, sau, şi mai exact, că pot privi deodată la microscop nenumărate componente vii şi mişcătoare ale unei picături care până atunci nu fusese decât o substanţă de o culoare incertă.
De fapt ce s-a întâmplat?
Mai întâi am dat telefon la Salvare, explicând că unei femei bătrâne i s-a făcut rău şi va aştepta maşina, întinsă pe prima bancă de lângă statuia lui Eminescu din faţa Ateneului. Dar centralista de Salvare nu ştia că în faţa Ateneului există o statuie a lui Eminescu (sau poate nu ştia că statuia este a lui Eminescu), aşa că explicaţiile topografice au durat destul de mult.
Apoi am început să aşteptăm. În aşteptare, bătrânica - începând să-şi mai revină puţin - ne-a rugat să-i căutăm în sacoşă o pungă de plastic, unde purta fotografiile copiilor şi nepoţilor, pe care voia să ni-i arate. Am găsit punga ferfeniţită, am lăudat pe cei din fotografii, am întrebat-o ce făcea la ora întunericului pe stradă. Ne-a răspuns că nu făcea nimic, dar încerca în felul acesta să nu-şi deranjeze copiii şi nepoţii. Apoi ne-a venit ideea că slăbiciunea bătrânei ar putea fi inaniţie şi, lăsând-o în grija fetelor, am fugit - magazinele alimentare fiind la ora aceea închise - să cumpăr câteva pateuri de la o cofetărie. Cofetăria era nouă, abia dată în folosinţă şi extrem de elegantă, dar cele trei vânzătoare erau ocupate, toate, să servească şi să privească un cuplu de străini dintr-o ţară petroliferă, încât, cu toată neliniştea că maşina Salvării putuse sosi între timp, am aşteptat aproape un sfert de oră în faţa tejghelei al cărei singur cumpărător autohton eram.
Maşina Salvării nu sosise însă, şi nu sosise nici peste încă o oră. Între timp fetele mi-au povestit că erau funcţionare la o întreprindere şi studente seraliste la A.S.E. pentru că nu reuşiseră să intre la Medicină. Tot între timp băbuţa îşi revenise aproape de tot şi împachetase pentru nepoţi pateurile rămase. Se făcuse târziu. Maşina Salvării nu mai venea. Vinovată fusesem poate şi eu, cu reperele mele culturale. Din fericire, nici nu părea să mai fie nevoie. Ne-am condus protejata până la autobuzul 236, care avea s-o transporte în îndepărtatul ei cartier, şi am dat-o - cu sacoşele şi cârjele ei - în grija unor călători. Apoi, împreună cu fetele, am rămas pe loc, urmărind cu tristeţe autobuzul care se îndepărta burduşit şi legănându-se ca o femeie însărcinată, triste toate trei şi aproape vinovate de lumea pe care o contemplam. Întâmplarea atât de neînsemnată ne înrudise şi ne jenam să ne despărţim. Am mai străbătut o vreme oraşul îndepărtat şi aproape pustiu, ele povestindu-mi despre o vizită pe care o făcuseră, pe când mai erau eleve, la o casă de bătrâni, eu amintindu-mi vechea sală de aşteptare a Telefoanelor din Cluj, supraaglomerată, în serile geroase, de femei şi bărbaţi în vârstă şi singuri aşezaţi cuminţi, de-a lungul pereţilor, pe bănci, încălzindu-se şi ascultând conversaţiile, care se întrerupeau mereu şi trebuiau strigate, ale studenţilor cu părinţii de departe. Ne dădeam seama că dispoziţia noastră devenea melodramatică, ştiam că primăvara îşi are şi ea partea de vină, dar în acelaşi timp nu puteam să ne luăm gândul de la înspăimântătoarea aripă a bătrâneţii care fluturase o clipă lângă noi şi pe care o descoperisem îngrozite de propria - lucida, neaşteptata - noastră atenţie.


Ana Blandiana-Viteza


Ca şi cum aş cânta la un instrument sau ca şi când aş face un sport de performanţă, faptul de a nu fi scris de mult îl resimt ca pe o pierdere a digitaţiei, a antrenamentului. Am nevoie de zilnic exerciţiu pentru a fi în formă. Nescriind, uit să scriu. După o întrerupere îmi sunt necesare mai multe zile pentru a reînvăţa să scriu, scriind mai întâi stângaci, apoi din ce în ce mai legat, mai sigur, mai colorat. Ca şi cum, de fiecare dată, aş lua de la capăt totul şi aş trece prin toate fazele devenirii mele, aşa cum copilul trece în trupul mamei lui prin toate fazele formării speciei. Mai mult: nu numai stilul, ci şi literele îmi devin nesigure după o întrerupere, chiar mâna însăşi are nevoie de antrenament pentru a fi ea însăşi. Cât despre creier - această divinitate supremă, de puterea căreia atârnăm cu toţii - e atât de greu de spus când este el însuşi - năclăit de inactivitate, ruginit de neclintire, materie grea şi nepătrunsă de rază sau, dimpotrivă, mecanism neoprit, puls luminos, agitaţie continuă, şuierare de sens -, încât mă întreb dacă nu cumva numai mişcarea este cea care se numeşte uneori talent, alteori inteligenţă şi, rar, în cazul maximelor viteze, geniu.

Emil Cioran-Cugetări


Putem accepta orice adevăr, oricât de zdrobitor, cu condiţia să înlocuiască totul, să aibă tot atâta vitalitate cât speranţa căreia i s-a substituit.


Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam la fel de bine la douăzeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare...

De atâta amar de vreme de când se moare, viul a căpătat probabil obişnuinţa de a muri; fără de care nu s-ar explica de ce o insectă sau o rozătoare şi chiar omul, ajung, după câteva sclifoseli, să crape atât de demn.

X mă insultă. Sunt gata să-l pălmuiesc. După ce mă gândesc, renunţ. Cine sunt? Care e adevăratul meu eu: cel care ripostează sau cel care se retrage? Prima mea reacţie e întotdeauna energică; urmatoarea, moale. Ceea ce se cheamă "înţelepciune" nu e, în fond decât un veşnic "după ce mă gândesc", adică nonacţiunea ca prim gest.

Ani de zile, o viaţă de fapt, să nu te fi gândit decât la ultimele clipe, ca să constaţi, când te apropii în sfârşit de ele, că va fi fost degeaba, că gândul morţii ajută la tot, doar să mori nu.

Nu e profund, nu e autentic decât ceea ce ascundem. De unde forţa sentimentelor abjecte.

Am toate defectele celorlalţi şi totuşi ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.

- Ce faceţi de dimineaţă până seara?
- Mă suport.

Nu-i pizmuieşti pe cei care au puterea să se roage, în vreme ce eşti plin de invidie faţă de posesorii de bunuri, faţă de cei care cunosc bogaţia şi gloria. E ciudat că te resemnezi cu mântuirea celuilalt, dar nu cu avantajele trecătoare de care se poate bucura acesta.

Nu exista o artă adevarată fără o mare doză de banalitate. Aceea care recurge în mod constant la insolit oboseşte repede, nimic nefiind mai insuportabil decât uniformitatea excepţionalului.

Dacă ar fi cu putinţă să ne privim cu ochii celorlalţi, am dispărea pe loc.

Nu le îngăduim decât copiilor şi nebunilor să fie sinceri cu noi; ceilalţi, dacă au îndrăzneala să-i imite, se vor căi mai devreme sau mai târziu pentru asta.

Nu te temi de viitor decât atunci când nu eşti sigur că te poţi omorî la momentul dorit.

Nu contează decât un singur lucru: să înveţi să pierzi.

Omul care şi-a învins complet egoismul, nemaipăstrându-şi nici o urmă, nu poate rezista mai mult de douăzeci şi una de zile, învaţă într-o şcoala vedantică modernă.

Nici un moralist occidental, nici măcar cel mai sumbru, n-ar fi îndrăznit să avanseze despre natura umană o precizare atât de înfricoşătoare, atât de revelatoare.

Ti-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.

"N-aţi avut dreptate să contaţi pe mine." Cine s-ar putea exprima astfel? Dumnezeu şi ratatul.

E limpede că Dumnezeu era o soluţie şi că nu se va găsi niciodată una la fel de mulţumitoare.

Cu cât se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât oamenii avansează în cunoaşterea religiilor.

"... dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii." De-abia s-au deschis şi începe drama. Să priveşti fără să înţelegi, acesta-i paradisul. Infernul ar fi deci, locul în care înţelegi, în care înţelegi prea mult...

Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ţi întoarcă spatele.


Emil Cioran

miercuri, 22 aprilie 2015

Octavian Paler-Da






Da, nu e întotdeauna o înţelepciune să spui
că muzele tac între arme.
Cuvintele mele sunt aici şi le strâng
ca pe o lance.
Mamă, iartă-mă, nu puteam altfel.
Ştiu, tu ai tăcut toată viaţa
şi ar fi trebuit şi eu să fac, poate, la fel,
dar trebuia odată ca din tăcerea noastră
să ţâşnească un strigăt
şi, iată-l, îmi umple gura de speranţă şi lacrimi
şi de o tristeţe însorită
ce-mi aparţine, nu mai ştiu,
mie sau mormântului meu. Dar
aceasta aproape nu mai are
nicio importanţă.

luni, 6 aprilie 2015

Octavian Paler-Paradoxul vremurilor noastre


"Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem:
clădiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrăzi mai largi, dar minți mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin;
cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai puțin timp;
avem mai multe funcții, dar mai puțină minte,
mai multe cunoștințe, dar mai puțină judecată;
mai mulți experți și totuși mai multe probleme,
mai multă medicină, dar mai puțină sănătate.
Bem prea mult, fumăm prea mult,
Cheltuim prea nesăbuit,
Râdem prea puțin,
Conducem prea repede,
Ne enervăm prea tare,
Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiți,
Citim prea puțin, ne uităm prea mult la televizor și
ne rugăm prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des.
Am învățat cum să ne câștigăm existența, dar nu cum să
ne facem o viață,
Am adăugat ani vieții și nu viața anilor.
Am ajuns până la lună și înapoi, dar avem probleme
când trebuie să traversăm strada să facem cunoștință
cu un vecin.
Am cucerit spațiul cosmic, dar nu și pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari, dar nu și mai bune.
Am curățat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu și prejudecățile noastre.
Scriem mai mult, dar învățăm mai puțin.
Plănuim mai multe, dar realizăm mai puține.
Am învățat să ne grăbim, dar nu și să așteptăm.
Am construit mai multe calculatoare: să dețină mai
multe informații, să producă mai multe copii ca
niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai
puțin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor și digestiei
încete; oamenilor mari și caracterelor meschine;
profiturilor rapide și relațiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar
mai multe divorțuri,
Case mai frumoase, dar cămine destrămate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unică folosință,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale și pastile care îți induc orice
stare, de la bucurie, la liniște și la moarte.
Sunt niște vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îți poate aduce această
scrisoare și în care
poți decide
fie să împărtășești acest punct de vedere,
fie să ștergi aceste rânduri.
Amintește-ți să-ți petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.
Amintește-ți să spui o vorbă bună copilului care te
venerează, pentru că acel copil va crește curând și va
pleca de lângă tine.
Amintește-ți să-l îmbrățișezi cu dragoste pe cel de
lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe
care o poți oferi cu inima și nu te
costă
nimic.
Amintește-ți să spui "TE IUBESC" partenerului și
persoanelor pe care le îndrăgești, dar mai ales să o
spui din inimă.
O sărutare și o îmbrățișare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Amintește-ți să-i ții pe cei dragi de mână și să
prețuiești acel moment pentru că într-o zi acea
persoană nu va mai fi lângă tine.

Fă-ți timp să iubești, fă-ți timp să vorbești, fă-ți
timp să împărtășești gândurile prețioase pe care le
ai.




joi, 2 aprilie 2015

Octavian Paler-Jocul



Mai am o scoică şi câteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmărind fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?

O scoică şi câteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.


miercuri, 1 aprilie 2015

Octavian Goga - O ramură întârziată



Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată,
Când toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întârziată
Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Să te întrebi: ce taină, oare,
Ascund înţelepciunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mâine stinse, fără soare?...

Şi dac-o blândă-nduioşare
Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai aşa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înţeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii.
Şi-n preajma morţii abătute
A picurat, pe neştiute,
Un strop din cântecu-nvierii...