Radio Poema

marți, 31 martie 2015

Omagiu în memoria lui Nichita Stănescu



       Un mare poet a spus cândva că noi , oamenii,suntem ceea ce ne amintim. Poate alegem să păstrăm în mintea noastră doar ce a fost frumos, poate unii reţin doar ce a fost urât şi îşi duc existenţa măcinaţi fiind de ură , regrete. A citi simţirile altora este , gândesc eu , cel mai frumos omagiu adus persoanelor care şi-au deschis sufletul în faţa tuturor. Unii din ei au scris povestiri , romane , alţii poezii. Fiecare aşa cum sufletul lui a ales să vorbească.           
   Am considerat mereu că orice scriere, indiferent de gen , arată gândirea , sufletul si trăirea persoanei care a scris-o.
         

  Poezia ...poezia pentru mine este cununa care a strâns cele mai frumoase simţăminte si care mă lasă şi pe mine să adaug din florile inimii mele. Pentru că poezia te trimite in visare, iţi deschide un drum către meditaţie. Comparativ cu un roman care descrie o acţiune pe multe pagini , poezia este scurtă , însă prin mesajul transmis este mai complexă ca un roman. În poezie un singur cuvânt poate fi un capitol , depinde cum îl primeşte cel care citeşte poezia , cum o simte...cum vibrează aceasta în el .
 

 Am scris ieri o scurtă poezie despre ce înseamnă a fi poet. În cuvinte simple. Fără rimă elaborată , fără a numără silabele , nu am analizat ritmul , am scris aşa cum am simţit, simplu. Doream să exprim ca a fi poet nu înseamnă neaparat să scrii o poezie perfectă ..tehnic, ca să zic aşa. Dacă cel care a citit-o a simţit trăirea ta , atunci eşti poet,dacă versurile tale l-au alinat , iar eşti poet.
 

 S-a discutat mult despre reguli în poezie . Da , sunt şi eu una din cei care adoră rima, care caută muzica în poezie. Însă am vibrat şi la poezii fără rimă , ritm ...pentru că mi-au transmis ceva.


   Şi revin...cineva spunea că poezia nu se scrie cu cuvinte,ca perfecţiunea ...nu atrage atenţia şi că suntem ceea ce iubim! Acea persoana a sfidat orice regulă , a revoluţionat poezia , a dus-o spre Înalt, a întunecat întunericul ca să deschidă porţile Luminii. Pentru că nimic nu este mai firesc decat absurdul.

El a scris astfel :
"Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu."

A uitat de rimă şi a scris o strofă în care 7 versuri se termină cu acelaşi cuvânt "plânge"...apoi s-a jucat cu versul alb.

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.

Tot el ne-a învăţat cum se zboară ...

Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor.
Şi acesta e zborul.

        Eu ...l-am "descoperit" târziu, îl ştiam , trecusem pe lângă el , însă nu-l înţelesesem. Acum , privesc totul altfel , am învăţat să caut înţelesul ascuns..sau mai bine zis, el m-a învăţat să-l văd. Şi pentru asta îi multumesc marelui Nichita Stănescu , care azi ar fi împlinit 82 de ani
.

Octavian Paler-Noaptea Sfântului Bartolomeu



În noaptea asta se întâmplă ceva,
păsările nu se mai pot stăpâni
şi spun rugăciuni
în timp ce vântul ascunde cuţite străvezii prin copaci
şi stelele au insomnii, palide toate de frică,
se întâmplă ceva,
e noaptea Sfântului Bartolomeu
şi aştept să năvălească vântul în casă,
să mă omoare din pricina melancoliilor mele.



Noaptea Sfântului Bartolomeu a marcat cea mai sângeroasă confruntare dintre hughenoţi si protestanţi în Franţa . A fost un adevărat macel , cu pierderi de vieţi omeneşti de ambele părţi, în timp ce famila regală sărbătorea căsătoria sorei regului , Margareta cu Henric de Navarra , în fapt o alianţă politică...

vineri, 27 martie 2015

Octavian Paler-Nopţile



Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfârşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating mâinile,
totdeauna înfricoşaţi că mâinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visând să ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi dacă vom muri vreodată,dragostea noastră
va muri nu din pricina nopţii
ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.


Octavian Paler 

Octavian Paler-Digul


Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem până la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbusi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atât de atenţi,
încât într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărâti să mergem la capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vârstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte?

Octavian Paler

joi, 26 martie 2015

Octavian Paler -Definitia strigatului



Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.

Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.

Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.


Octavian Paler

marți, 24 martie 2015

Cella Serghi-Cartea Mironei



          Îmi doresc sa păstrez pe acest blog toate acele bucăţi de suflet ce mi-au înfrumuseţat viaţa. Cella Serghi este una din scriitoarele mele preferate . Am gasit atâta profunzime în scrierile ei incât pot spune ca m-a făcut sa visez de fiecare dată când, nerăbdătoare , luam cartea ei in mână ca sa îmi umplu sufletul de încântare. 

           Am postat aici un fragment din "Cartea Mironei " si am să revin cu altul , şi altul...


“-Îl iubesti? mă întreabă un demon…

-Da îi răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag…

-Nu mai ai ochi?

-Ba da. dar îl văd doar pe el;

-Şi îţi ajunge?

-Da îmi ajunge…

-Şi cu ce vezi cerul, copacii?

-Cu ochii lui!

-Şi cu ce simţi zăpada, cum ştii cât de proaspătă e şi de rece?

-Cu mana lui.

-Şi cînd ţi-e sete ce faci?

-Îl sarut!

- Şi când vrei să-ţi înmoi buzele în apa limpede, bună?…

-Apa o simt cu buzele lui.

-Nu-ţi place să păşeşti singură, să simţi asfaltul elastic, viu sub paşii tăi?

-Îi simt umărul alături şi, lipită toată de el, mă simt legănată de arcurile paşilor lui.

-Dar oamenii de pe stradă?

-Cărăbuşii aceia mari? Umbrele care trec pe lângă noi? el spune că vor sa-mi facă rău, să mă feresc…

-Şi tu ce crezi?

-Mie mi se pare ca sunt un fel de năstruşnice, grotesti, nefolositoare păpusi. Nu le pricep deloc rostul. El crede că-i văd şi mă ceartă. Se osteneşte, vorbeşte, se înfurie sălbatic. E prost. Nu ştie că-l văd numai şi numai pe el.

-Dar bine, de ce?

-Fiindcă mi-e drag.

-De ce ţi-e drag tocmai de el?

-Aşa s-a întâmplat. Într-o zi nu stiu cum parcă s-a răspândit în fiinţa mea întreagă o mireasmă îmbătătoare şi dulce. Un nume a inceput să mi se plimbe în minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu ştiu ce s-a întâmplat, poate că ştie el. El ştie tot…

-Şi tu ce ştii?

-Il iubesc.

- Şi toata ziua ce faci?

-Îl aştept.

-Şi când vine?

-Mă odihnesc în braţele lui.

- Eşti atât de obosită?

-Da, e chinuitor, istovitor să aştepţi.!

-Atunci eşti nefericită.

-Nu. Fiindcă vine.”

Cella Serghi-Pânza de păianjen




Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.


Fragment din " Pânza de păianjen" de Cella Serghi

vineri, 20 martie 2015

Virgil Carianopol-Contraste



Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

miercuri, 18 martie 2015

Octavian Paler-Interviu cu Dumnezeu

– Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
– Dacă ai timp… i-am răspuns.
Dumnezeu a zâmbit.
Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
– Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească….iar apoi tânjesc iar sâ fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
– Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
– Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult. ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu încă nu sţiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
– Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
– Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

miercuri, 4 martie 2015

Virgil Carianopol - Plecare spre tarmuri necunoscute


Ma dezlipesc de lumea voastra
De tot ce este îndaratul meu,
De umbrele cu care totdeauna
Am colindat, prin întristari, mereu.

Plec într-o lume noua, undeva
Departe, peste mari-spre nesfârsit.
Nu stiu nici eu unde ma-ndeamna
Destinul care mi-a fost harazit.

Acolo va fi altfel, mai mult soare...
Domnite albe mi-or întinde mana
si-n noaptea calda, parfumata,
Va rasari mai zâmbitoare luna.

Corabia, cu pânzele întinse,
Cu pieptul alb, straluminat, deschis,
Despica apele albastre, zboara
In departare, spre un cer de vis.

Adio, mama! Ramas-bun, prieteni!
Mi-e strânsa inima, îndurerata,
Ca n-am puterea sa va iau cu mine,
Dar tot am sa va chem odata!

Octavian Paler -Focul



Nu-i adevărată povestea că oamenii au descoperit
focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
când un om s-a gândit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mîinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decât un mijloc de a lupta împotriva
cenuşii,
când vulturii coboară în noi
şi ne temem.