luni, 4 decembrie 2017

George Ţărnea - Balada schimbului de vești




Sunt forma ta supremă de uitare,
Eşti frica mea supremă de trăit –
Iubindu-te, din ce în ce mai tare,
De trupul tău mă simt dezmoştenit…

Putând pleca, oriunde, în tăcere
Şi-aproape vindecat de ce-au furat
Modestele convulsii de plăcere
Dintr-un palat restrâns şi-niederat…

La poartă, câinii vor mai da să latre,
A bucurie, spre stăpânul lor,
Contaminaţi cu gesturi idolatre
Dintr-un flacon de sânge incolor.

Ce goală-i casa ta de după nuntă!
Ce gol e trupul tău de după dans!
Ne râde-n ochi o veselie cruntă,
Ne plânge-n gând un îndrăcit balans.

N-am prea avut răbdare să ne fie
Ruşine de părinţi-ntâmplători
Şi câte-o altă lubrică stafie
Am strâns în braţe, altora datori,

Pe care n-am putut să-i dăm afară
Din carnea noastră, mirosind a vânt
Şi-n dragostea vremelnică, de vară,
Pân-a murit şi roua din cuvânt…

Aşa se face că, deşi ni-i bine,
Prea ne simţim din ce în ce mai rău –
Tu, cuibărită strâns în vis la mine,
Eu, încolţind brutal în trupul tău.

Dar cui să-i treacă vreun sărut de teamă,
Pe fruntea împroşcată cu noroi,
La ceasul când pe fiecare-l cheamă
Ademenirea unor trupuri noi?

Vom suferi, o vreme, de uimire,
Dar vom ieşi din zona cu greşeli,
Tot mai uşor venindu-ne în fire,
La vestea că te-nşel şi că mă-nşeli.


duminică, 26 noiembrie 2017

George Ţărnea - Balada valsului concentric




Obositor să ştiu că eşti departe,
Obositor să ştii că nu mai vin
Când sabia virtuţii ne desparte
Şi-mbătrâneşte nunta fără vin,

Obositor să credem că iubirea
Ne hărţuieşte ca o boală-n plus – 
Mă ştiu de mult tot mai străin cu firea,
Te simt la capătul opus,

Rememorări de case fără ziduri – 
Când stelele sărutului se sting
Mi-e greu să fac lumină printre riduri,
Ţi-e greu să te arunci cu viaţa-n ring.

Abia dacă s-a scurs atâta vreme
Cât să încapă într-un ceas cu cuc,
Eşti liberă să fugi şi nu te teme
Că-ţi voi umbla prin somn ca un haiduc.

Obositor să aflu că ţi-e bine,
Obositor să afli că mi-e greu –
Concentric vals cu două carabine
Şi-un vis de pace amânat mereu.


București 1986


Adrian Păunescu - Prizonierul de război moare în pace




Veneam ca prizonierul de război
Către căldura propriei lui case
Şi am bătut la uşă în zadar:
Femeia mea, de-acolo, se mutase.

La cin' să-ntreb şi unde să mă duc?
Cu suspiciune mă priveau vecinii,
Când eu veneam din linia de front
Şi depăşisem multe alte linii.

Credeam că mă va aştepta în prag,
Să-i povestesc, plângând, întreaga luptă
Şi să-i ofer coroana mea de răni
Şi inima arzând în haina ruptă.

Gândind la ea, m-am ridicat din morţi
Şi mi-am învins coşmar şi oboseală
Şi adusesem iarbă din tranşei,
Pentru-a cinsti iubirea mea fatală.

Şi îi făcusem casă pentru noi
Şi pentru ăla care-o să se nască,
Din dragostea venirii de pe front,
În noaptea noastră cea mai pământească.

Eu aşteptam să intru şi să văd,
Pe toţi pereţii albi ai casei noastre,
Trofeele trimise de pe front
Şi amintiri din marile dezastre.

Aveam un fel urgent de-a respira,
La uşa ei de casă părăsită
Şi am crezut că mor când mi s-a spus:
"Zicea c-o vinde, fiindcă se marită".

Zburasem pe întregul drum de-ntors,
C-un dor nebun de casă şi femeie,
Dar îmi venea să mă întorc pe front,
Să mă omoare ceilalţi în tranşee.

Şi nu mai am pe nimeni pe aici,
Treptat, treptat, puterile mă lasă
Şi cred c-a fost coşmar de om rănit
Credinţa-ntr-o femeie şi o casă.

"Să nu fiţi supărat", mi-a spus un om,
Redeschizându-mi fără voie rana,
"Dar, întreţinerea ne costă mult,
S-o fi mutat la soţul ei, sărmana".

Alerg împleticindu-mă pe străzi,
Iubirea ucigaşă mă apasă,
Sunt prizonierul de război căzut
În pacea criminală de acasă.

Adrian Păunescu 
Bucureşti-Piteşti
27 ianuarie 2003
("Din doi în doi", 2003)