Radio Poema

joi, 12 octombrie 2017

Mircea Cărtărescu-Tu, Nichita...



"Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."


De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita."

marți, 10 octombrie 2017

Ana Blandiana - Atât de puțin

În măsura în care o înţeleg, fericirea mi se pare o problemă a liberului arbitru. Făptura noastră fizică şi făptura noastră spirituală îşi ştiu împinge graniţele rezistenţei incredibil de departe atâta timp cât numai de ele depinde să o facă. Nenorocirea ne înfrânge nu pentru că este mai tare decât noi, ci pentru că am intrat în raza ei fără voia noastră. Suntem nefericiţi nu pentru că ne lipseşte fericirea, ci pentru că absenţa ei nu atârnă de noi. Putem renunţa la orice, mândri, fericiţi chiar, cu condiţia să nu fim obligaţi de alţii să renunţăm. Liberul arbitru, dreptul de a-ţi hotărî singur soarta, este prin el însuşi o condiţie necesară, şi de multe ori suficientă, a fericirii.



Suportăm greu frigul, dar am pornit în expediţii la poli; nu putem suporta foamea dar am făcut greva foamei; urâm războaiele, dar plecăm voluntari pe front; putem tăcea, dar nu ni se poate impune tăcerea; cunosc oameni disperaţi de a fi părăsiţi de femei pe care le-ar fi părăsit singuri oricând; sunt fericită când reuşesc să fiu singură şi sufăr câineşte când sunt lăsată singură.

M-am întrebat adesea dacă, fără interdicţia divină, Eva ar fi muşcat din măr. Probabil nu, cu siguranţă nu, dar faptul că împotriva legilor a făcut-o dovedeşte strălucitor că o fericire impusă înseamnă mai puţin decât o nefericire aleasă. Orice fruct oprit sfârşeşte prin a fi mâncat şi, cu puţin umor, autorii revoltelor pot fi socotiţi nu cei ce le-au făcut, ci aceia care au încercat să le împiedice.

Rezultă din toate aceste ciudate reacţii umane o paradoxală lege potrivit căreia prezenţa libertăţii este de natură să schimbe proprietăţile unor stări, ale unor situaţii.



Rezultă că omul are nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit...

luni, 9 octombrie 2017

Ana Blandiana - Spaima și nevoia de singurătate

Dacă omul ar vrea doar să nu mai fie singur, totul ar fi încă destul de uşor. Aşa cum din atâtea inegale lupte a ieşit cu încăpăţânare victorios, exasperat de singurătate, el ar fi fost în stare s-o înfrângă. Dar nimic din ce e omenesc nu e simplu. Totul e contradictoriu şi înlănţuit, fructul poartă în sine sămânţa şi viermele. În miezul tragediei de a fi singur trăieşte ascunsă însăşi nevoia de singurătate. Dacă totul s-ar crea vreodată din nou, nu aş implora o lume mai bună, ci doar una mai simplă.
Smuls de curenţi de sens contrar, absorbit de goluri opuse, omul a suferit întotdeauna nu de neputinţă, ci de nehotărâre. Pedeapsa divină a fost nu izgonirea din rai, ci, mai înainte încă, acordarea liberului arbitru între atât de contrare şi reduse posibilităţi. În înţeleptele fresce Adam este reprezentat indecis sub pomul binelui şi al răului.
Animalele au fost favorizate, au legi biologice mai ferme. Unele trăiesc în turme, altele retrase în vizuini. Lupul nu-şi doreşte o scorbură tainică, ursul nu visează să se adune în haite. Fiecare îşi urmează fără revolte condiţia bine stabilizată. Alături de această echilibrată maturitate suntem noi, învingătorii naturii, noi, echilibrul instabil, mereu adolescenţi, mereu şovăitori, victime, în acelaşi timp, spaimei şi nevoii de singurătate.
În Povestiri din Casa Morţilor, Dostoievski consideră cea mai îngrozitoare latură a condamnării faptul că un ocnaş - zece, cincisprezece, douăzeci şi cinci de ani - nu va putea fi nici o clipă singur. Sfinţii şi înţelepţii se retrăgeau în pustie pentru a putea vorbi cu Dumnezeu sau cu ei înşişi. Fiecare simţim nevoia unui ungher în care să nu mai fie nevoie să explicăm nimic, unde gândurile să nu mai aibă nevoie de sunete şi sentimentele de gesturi. Numai singur poţi gândi cu adevărat, şi au existat în istoria omenirii epoci laşe în care oamenii erau ţinuţi cât mai mult posibil laolaltă pentru a nu rămâne singuri şi a nu gândi.
Şi totuşi, cu toate acestea şi paralel cu toate acestea, nimic nu e mai puternic în noi decât spaima de singurătate. Câte metode nu am inventat pentru a lupta împotriva ei! Dragostea chiar, această singurătate în doi, nu e decât o ingenioasă subminare a singurătăţii de dinlăuntru singurătăţii. Şi dorinţa de a avea copii, şi iubirea pentru părinţi, şi prietenia, toate nu sunt decât măsuri de precauţie. Nunţile sunt peceţi ale iubirii, dar niciodată nu ştim dacă ne vom iubi toată viaţa, şi totuşi preferăm singurătăţii ameninţarea unei duşmănoase convieţuiri.

Dar - acest perpetuu dar! - singurătatea nu e învinsă. Şi nu e învinsă pentru că niciodată nu luptăm cu toate forţele împotriva ei, din totdeauna există în noi un teritoriu liber al singurătăţii care nu se oferă altora, în care suntem în cea mai mare măsură noi înşine. Din această ipocrizie a nedăruirii totale, de care suntem în acelaşi timp vinovaţi şi mândri, din această concomitenţă dintre nevoia şi spaima de a fi singuri se naşte cea mai umană dintre drame. Şi această dramă o purtăm nehotărâţi şi dezorientaţi sub cerul luminat de planete moarte şi farfurii zburătoare.

din cartea Calitatea de a fi martor