vineri, 16 februarie 2018

Scrisoarea lui Al. Vlahuță pentru fiica sa, Margareta



Să trăiești, Mimilica dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poți fii fericită! Cei răi nu pot fi fericiți. Ei pot avea satisfacții, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiți și al doilea...al doilea, de! Norocul și celelalte pere mălăiețe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire și nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare și în tine înflorește și leagă rod când ți-ai pregătit sufletul pentru el. Și pregătirea această e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăștii tot ce ai înșirat și iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puțini oameni fericiți.... Atâția cât merită. 

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră și dacă ne-am dojeni de câte ori am mințit, sau ne-am surprins asupra unei răutăți, ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârșit, ne-am examina mai des și mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate și de necinste murdară, din care se îngrașă dobitocul ce se lăfăiește în nobilă noastră făptură. 

Se știe că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învățătură și din durerile altora. 

Eu am mare încredere în voința ta. Rămâne să știi doar ce vrei. Și văd că ai început să știi și asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ți faci singură mustrări și să-ți cauți vină. 

Așa, Mimilica dragă, ceartă-te de câte ori te simți egoistă, de câte ori te mușcă de inimă șarpele răutății, al invidiei și al minciunii. Fii aspră cu ține, dreaptă cu prietenii și suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deșertăciunea te îndeamnă să strigi:"Uitați-vă la mine!", Dar mai ales, aș vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: "Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roșești". Nu e triumf pe lume, nici mulțumire mai deplină, ca o conștiință curată. 

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cinizeci de ani ai să o înțelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citești și atunci cu sufletul senin de azi! 

Te îmbrățișez cu drag, 

A. Vlahuță


joi, 15 februarie 2018

Vasile Voiculescu - Sonet



Te miri că nu scot gheara să-mi sfâșii bârfitorii ?
Unde-ai văzut tu leul vânând gândaci sau poame ?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbătătoarea-i carne s-aține sacra foame.
Și eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Și m-am bătut cu tigrii și șerpii pentru ea,
Am fugărit-o până-n capcane și dezastre,
Dar când s-o prind, în cale-mi ieșiși tu, scumpa mea ?
Tu m-ai vânat cu ochii, oțele zâmbitoare,
Și lesnicioasă pradă-ți cad astăzi la genunchi;
Hai, inima sfîsie-mi, mi-o faci nemuritoare,
Și dulcea ta cruzime pătrunză-mă-n rărunchi :
Căci stihurilor mele le dau alte destine,
Cu nobilul lor sânge de-a te hrăni pe tine.

marți, 30 ianuarie 2018

Mihail Săulescu - Aseară



Aseară, gândul meu era un solitar,
Chilia lui, castelul meu de vise ;
Și mă miram cum poate ca să fie
Chilie, un castel de vise.

Și viața lui curgea mereu pustie, 
Inconjurat de neguri și abise, 
Și viața lui era necercetată
De nici o inimă curată ;

Și viața lui curgea
Făr' de dureri sau bucurii în ea.
Aseară, gândul meu n-avea aripi să zboare
Și mă miram cum poate
O pasăre născută călătoare
Să nu mai caute să zboare.
Stătea închis, cu aripile grele, 
Înzăbrelit în viața lui pustie
De nențelesul visurilor mele.
Aseară, gândul meu era un mort uitat,
Un mort uitat, de oameni nengropat,
Și mă miram cum poate ca să fie
Un mort atât de mult uitat.
El singur sta-n odaia lui pustie;
Și nu ardeau nici lumânări de ceară
La căpătâiul mortului aseară, 
Nici cântece de mort nu răsunau, 
Dar numai triste, clipe lungi treceau.
Aseară, vai! a fost o seară tristă, 
De iarnă-ntârziată-n parcuri moarte,
Pe-alei întortocheate și deșarte.
Aseară, nu gândeam, 
Aseară, nici nu-nțelegeam
De ce nu pot gândi la tine, dragă, 
La iarna care trece-nfrigurată ;
Ori la atâtea lucruri cari odată
In jurul meu clădeau o lume-ntreagă ?
Vai, obosit, nimica nu voiam,
Bătea mai trist, mai rar inima mea, 
Și numai ea plâingea...
Și-aseară, plânsul ei, eu nu-l înțelegeam.